Decizia nr. 3394/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 15 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul CONSISTORIUL SUPERIOR AL BISERICII EVANGHELICE C.A. DIN ROMÂNIA a chemat în judecată pe pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI - COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015, emisă de pârât, și soluționarea cererii de restituire conform legii. La data de 04 aprilie 2016, reclamantul a formulat precizare de acțiune, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor, respectiv, Direcția Finanțelor Publice Județene Sibiu și Municipiul Mediaș, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015 emisă de Guvernul României Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și soluționarea cererii de restituire conform legii. Pârâții Statul Român- prin Ministerul Finanțelor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și, respectiv, Municipiul Mediaș, au formulat întâmpinare la acțiunea formulată și precizată de reclamant, prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 79/2017 din 31 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Municipiul Mediaș și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Mediaș, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței atacate și admiterea acțiunii. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a relevat scurt istoric al cauzei și a criticat hotărârea instanței de fond, întrucât, cuprinde motive contradictorii și ca fiind dată cu interpretarea greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, invocând, în esență, următoarele motive: Prin sentința atacată, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtilor Statul Român și Municipiul Mediaș, în mod nelegal. Astfel, susține recurentul- reclamant, potrivit art. 36 din C. proc. civ., referitor la calitatea procesuală, aceasta rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios. Or, Statul Român este proprietarul imobilului la care se referă actul administrativ atacat în contencios, iar Municipiul Mediaș administratorul imobilului. Decizia atacată în contencios a fost comunicată de A.N.R.P. Primăriei Mediaș, potrivit art. 3 din decizia 4875/10.12.2015. Retrocedarea imobilului, se mai arată, în urma admiterii acțiunii, ar avea efecte în patrimoniul Statului, cu consecința predării imobilului către recurentul- reclamant și este firesc ca în aceste condiții, Statul Român și respectiv Primăria Muncipiului să aibă calitate procesuală în prezenta cauză. Pe fondul cauzei, recurentul susține că, chiar neîntabulată, sentința nr. 31/1947 a Tribunalului Tarnava Mare prezintă relevanță sub aspectul legalității și temeiniciei preluării si implicit a momentului preluării. Această sentință se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind opozabilă părților față de care a fost pronunțată, adică, față de Statul Român, iar nulitatea încheierii constatată prin sentința menționată având efect retroactiv, a avut ca urmare înlăturarea efectelor preluării imobilului de către Statul Român. În ce privește considerentele sentinței, prin care instanța reține Convenția din 1942 încheiată între Biserica Evanghelică și A. care nu identifică imobile ce ar fi predate sau transferate nici nu a fost înscrisă în cartea funciară, dar, totuși instanța reține că transferul de proprietate ar fi avut loc în lipsa identificării imobilului și a intabularii dreptului de proprietate al A., recurentul-reclamant apreciază că acest argument contravine opiniei din primul alineat din pagina 9 a sentinței, unde se folosește tocmai argumentul contrar. Nu a susținut, arată acesta, nulitatea Convenției, ci faptul că aceasta nu și-a produs efectele, cu atât mai mult cu cât a fost încheiată în condițiile și contextul războiului mondial. În fine, recurentul- reclamant susține că, pronunțând soluția potrivit căreia preluarea s-ar fi realizat la data înscrierii dreptului de proprietate a Statului în cartea funciară și reținând lipsa de relevanță a sentinței nr. 31/1947 a Tribunalului Tarnava Mare, instanța de fond a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, atât a prevederilor C. civ. referitoare la dobândirea dreptului de proprietate, cât și a prevederilor art. 1 punct 1 din H.G.R. nr. 1094/2005 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au formulat întâmpinări în recurs, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 23 mai 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată inițial pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea cerinței motivării căii de atac, deoarece nerespectarea acestei condiții imperative atrage sancțiunea nulității și exclude cercetarea oricăror alte aspecte, Înalta Curte urmează să o admită, și să constate nulitatea motivului de recurs, având în vedere următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate invocate, expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, ceea ce, în speță, nu se poate reține. Recurentul-reclamant nu a adus critici punctuale, prin care să demonstreze în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.., invocat, și prin raportare la prevederile legale reținute de instanță în motivarea soluției. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului. În concluzie, cum recurentul nu a adus critici și nu a formulat, în concret, argumente în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.., Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea acestui motiv de recurs, subsecvent admiterii excepției cu acest obiect, invocată din oficiu. Analizând, în rest, recursul formulat, prin prisma celui de-al doilea motiv de casare invocat prin recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților-pârâți, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Sub un prim aspect, cu referire la motivul de recurs privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Mediaș, Înalta Curte constată că această excepție a fost soluționată în mod corect. Potrivit prevederilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Rezultă că are calitate procesuală pasivă cel care este titularul obligației civile corespunzătoare dreptului subiectiv invocat de reclamant, fiind subiect pasiv în cadrul raportului juridic litigios. În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul dedus judecății. Or, în cauză, pretenția concretă a părții reclamante, așa cum rezultă din acțiunea introductivă de primă instanță, este de anulare a Deciziei nr. 4875/10.12.2015, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și soluționarea cererii de restituire, conform legii. Așa fiind, cu respectarea acestor prevederi legale, instanța de fond a statuat că, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă o are autoritatea emitentă a actului contestat, respectiv, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, și nu pârâții Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Mediaș, cum greșit susține recurentul, întrucât nu s-au formulat cereri care să vizeze competența administrativă a acestor pârâți. Este adevărat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală se analizează în cerința existenței unei identități între persoana reclamantului și persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiție, precum și în condiția unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial. Din modul de redactare a părții finale a textului de lege rezultă că, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța trebuie să verifice exclusiv dacă părțile împotriva cărora reclamantul a formulat acțiunea au vocația de a fi titularele obligațiilor corelative dreptului pretins de reclamant, ceea ce nu presupune stabilirea, în concret, a temeiniciei pretențiilor reclamantului. Altfel spus, trebuie avut în vedere raportul litigios, astfel cum a fost imaginat de reclamant, indiferent dacă are la bază un drept subiectiv real, sau nu. Instanța de recurs apreciază, contrar susținerilor recurentului-reclamant, conform cărora, Statul Român este proprietarul imobilului la care se referă actul administrativ atacat în contencios, și Municipiul Mediaș - administratorul imobilului, iar retrocedarea imobilului în urma admiterii acțiunii ar avea efecte în patrimoniul statului, cu consecința predării imobilului către recurent, că, în ipoteza particulară a cauzei deduse judecății, această legitimare procesuală pasivă a Statului și Municipiului Mediaș nu decurge, în mod arbitrar, cum pretinde recurentul, din presupuse efecte ale admiterii acțiunii sale, ci se întemeiază pe dispozițiile legii, relative la cel față de care se poate realiza interesul dedus judecății. Cu respectarea acestor prevederi legale, în mod corect, prin hotărârea atacată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român- reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Mediaș, aceste părți neavând atribuții în ceea ce privește pretenția concretă dedusă judecății. Cât privește celelalte critici formulate în recurs, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate. Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în municipiul Mediaș, înscris în C.F. nr. x a localității Mediaș, județul Sibiu, nr. top. x, 1274/1, 1291 și 1292. Prin Decizia nr. 4875/10.12.2015, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003 formulată cu privire la imobilul din municipiul Mediaș, înscris în C.F. nr. x a localității Mediaș, județul Sibiu, nr. top. x, 1272, 1273, 1274/1, 1291 și 1292. În motivarea deciziei, emitenta a reținut, în esență, că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv, în afara perioadei 06.03.1945- 22.12.1989, constatând că imobilul a fost preluat de Statul Român în data de 17 ianuarie 1945. Prin cererea de chemare în judecată formulată, respinsă, ca nefondată prin sentința recurată în cauză, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a solicitat anularea Deciziei nr. 4875/10.12.2015 și soluționarea cererii de restituire, conform legii. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, care privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat. Raportat la situația de fapt, rezultată din probele administrate, instanța a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamant. Din probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a constatat că imobilul identificat cu nr. top. x, 1272, 1273, 1274/1, 1291 și 1292, situat în municipiul Mediaș, înscris în C.F. nr. x a localității Mediaș, județul Sibiu, a fost expropriat de către statul român în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, potrivit încheierii nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945. A constatat că temeiul in baza căruia imobilul a fost expropriat de către statul român a fost Decretul-lege nr. 485 din data de 07.10.1944 și a apreciat că importantă sub aspectul aplicării legii este data la care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, 17.01.1945, și nu actul normativ in baza căruia a avut loc exproprierea. Susținerile recurentului- reclamant privind faptul că instanța de fond, deși a apreciat că temeiul în baza căruia a fost expropriat imobilul în cauză a fost Decretul-lege nr. 485/17.10.1944, a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și pe cele ale pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din ordonanță, sunt nefondate. Înalta Curte reține că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.(...)". Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru". Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. Așadar, legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume, a reglementat retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În condițiile în care imobilul identificat cu nr. top. x, 1272, 1273, 1274, 1274/1, 1291 și 1292 a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/17.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea de întabulare nr. 55 din 17 ianuarie 1945, menționată în C.F. nr. x a localității Mediaș, foaia B de proprietate, poziția 26, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod legal a constatat instanța de fond că importantă sub aspectul aplicării legii este data la care a avut loc preluarea abuzivă a imobilului, 17.01.1945, data încheierii de transcriere în cartea funciară, și nu actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea. Totodată, reiese că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă:6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, în condițiile în care imobilul în cauză a fost preluat de către Statul Român în temeiul Decretului - Lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea de întabulare nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945, menționată în cartea funciară nr. x a localității Mediaș, foaia B de proprietate, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect s-a constatat că cererea părții nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referință cuprinse în ordonanță. Astfel, se reține că atât actul normativ aplicabil pentru preluarea bunului imobil revendicat (Decretul - Lege nr. 485/1944), cât și cel administrativ prin care a fost pusă în executare această măsură (procesul-verbal emis de Primăria Mediaș), respectiv operațiunea de carte funciară referitoare la întabularea dreptului de proprietate al statului român (încheierea de întabulare nr. 55/27.01.1945) au fost emise înainte de 6 martie 1945, așadar, actele de preluare au fost realizate în anul 1944. Astfel, imobilul a cărui retrocedare se cere în speță nu poate face obiectul acestui act normativ, întrucât, a devenit de drept proprietatea statului român, iar, câtă vreme Convenția generală din 11.08.1942 nu a fost anulată, Statul a devenit proprietar prin efectul legii, și în mod corect s-a constatat de către instanța de fond că cererea părții nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referință cuprinsă în Ordonanță. Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant și în ce privește faptul că importantă pentru determinarea caracterul abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară, că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării la stat a imobilului, întrucât se referă la desființarea A. și preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, fiind necesare existența unui act translativ de proprietate a imobilului între proprietarul imobilului și A. și înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, fiind în vigoare prevederile Decretului nr. 115/1938, Convenția generală încheiată între A. și Biserica Regnicolara Evanghelică CA. din România având rolul unui acord general între părți, și nu a unui act translativ de proprietate. La data de 11 august 1942, între A. din România și Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică față de A. din România, prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. din România toată averea mobilă și imobilă care forma proprietatea sa și a servit scopurilor școlare și de educație, convenție care nu a fost anulată, a cărei nelegalitate nu a fost constatată. Prin Decretul- lege nr. 485/7.10.1994 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A. din România. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparținând A. din România, "Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparținând acestuia, "Instanțele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparținut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanțele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri. Or, în speță, așa cum corect a constatat și instanța de fond, preluarea de către statul român a imobilului a cărui retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1994, potrivit încheierii nr. 55 din 17 ianuarie 1945, prin care s-a transcris în favoarea statului român, în baza adresei Administrației Regionale Sibiu nr. 1850 din 3 ianuarie, conform art. 1 din Legea nr. 485 din 7 octombrie 1944, dreptul de proprietate în favoarea statului român, astfel cum rezultă din C.F. nr. x a localității Mediaș, foaia B de proprietate, poziția 2, și din C.F. nr. x a localității Cisnădie, poziția 1. Raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, și nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 55 din data de 17 ianuarie 1945, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea statului român în C.F. nr. x a localității Mediaș, foaia B de proprietate, poziția 2, iar acesta a fost emis anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945- 22.12.1989. Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, și anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, astfel că nu este relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului. Ca urmare a aplicării Decretului-lege nr. 485/1944 au fost preluate de către stat și bunurile Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, deși aceasta era o persoană juridică distinctă de A.. Potrivii art. III, pct. 7 din Convenția Generală pentru reglementarea raportului Bisericii Regnicolare de Confesiune augustană față de A. din România, predarea averii Bisericii către A. urma să se realizeze în baza hotărârilor reprezentanților comunității bisericești pentru averea comunităților locale și a declarațiilor de accept din partea Grupului etnic, documente care nu au fost realizate niciodată. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că imobilul nu a fost niciodată proprietatea A. și, prin urmare, nu a intrat în domeniul de aplicare al Legii nr. 485/1944 și al Legii nr. 1022/1945, iar Biserica Evanghelică C.A. nu a transferat niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului, către A.. Mai mult, dobândirea proprietății era condiționată de întabulare, care nu s-a realizat niciodată pe numele acestei entități juridice. Înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, o atare omisiune echivalând cu absența dreptului. Astfel fiind, în mod corect s-a reținut că transmiterea efectivă a dreptului de proprietate, sub aspect convențional, era condiționată de o serie de proceduri de identificare, inventariere și aprobare în forurile ierarhice superioare ale bisericii, proceduri care nu au fost realizate niciodată, A. mulțumindu-se să preia folosința faptică a bunurilor imobile, precum și valorile mobile ale bisericii. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurentului, în sensul că are relevanță faptul că încheierea de întabulare a fost anulată prin sentința nr. 31/1947 a Tribunalului Târnava Mare, pentru că nu s-a dovedit caracterul definitiv și executoriu al hotărârii judecătorești invocate și aceasta nu a fost pusă niciodată în executare prin rectificarea înscrierii din cartea funciară, cu respectarea normelor în vigoare la acel moment. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-reclamant întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind fondat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, în rest, recursul, ca nefondat.