ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3391/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL TRANSPORTURILOR și COMPANIA NAȚIONALĂ DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMÂNIA S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea parțială a H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării in categorii funcționale a drumurilor publice si a drumurilor de utilitate privata deschise circulației publice, respective, a poziției 209 din Anexa nr. 1, astfel cum aceasta a fost înlocuita prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014 de către Guvernul României, iar in subsidiar, modificarea acesteia, în sensul încadrării segmentului de drum respectiv in categoria DN; anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisa de C.N.A.D.N.R. S.A. in numele si pe seama Guvernului României, ce constituie răspuns la plângerea sa prealabilă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 787 din 07 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a H.G. nr. 540/2000, poziția 209 din Anexa 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin H.G. nr. 782/10.09.2014 și capătul de cerere având ca obiect modificarea acesteia în sensul încadrării segmentului de drum respectiv în categoria DN, și a respins capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a H.G. nr. 540/2000, poziția 209 din Anexa 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin H.G. nr. 782/10.09.2014 și capătul de cerere având ca obiect modificarea acesteia în sensul încadrării segmentului de drum respectiv în categoria DN, ca prescrise; a respins în rest acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Compania de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond cu privire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și pe fondul cererii privind anularea adresei nr. x/18.11.2015, cu menținerea soluțiilor pe excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor și cea a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a relevat, foarte pe larg, situația în fapt în cauză și a criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

În mod nelegal instanța de fond a calificat natura H.G. nr. 540/2000 ca fiind de act administrativ individual, iar nu unul normativ. Atât H.G. nr. 540/2000, cât și H.G. nr. 782/10.09.2014 reprezintă acte normative, astfel cum rezultă chiar și din Nota de fundamentare a adoptării actului atacat, în care se prevede în mod expres natura de act normativ a Hotărârii de Guvern pentru modificarea și înlocuirea Anexei nr. 1 la H.G. nr. 540/2000.

Recurentul-reclamant susține că H.G. nr. 540/2000 privind aprobarea încadrării în categorii funcționale a drumurilor publice și a drumurilor de utilitate privată deschise circulației publice, astfel cum a fost înlocuită prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014, este act normativ, din moment ce conține reguli generale, de aplicabilitate repetată, iar destinatarii acestuia sunt un număr nedeterminat de subiecți, care nu sunt individualizați în cuprinsul acestuia și cărora nu le-a fost comunicat acest act normativ, astfel cum se procedează în cazul actelor administrative individuale. Astfel, încadrarea într-o anumită categorie funcțională a unei porțiuni de drum creează efecte juridice diverse, opozabile tuturor persoanelor care utilizează în orice mod respectiva porțiune, și nu numai proprietarilor terenurilor adiacente.

Mai mult, susține recurentul, chiar și în situația în care s-ar reține natura de act administrativ individual a H.G. nr. 540/2000, data de la care se calculează termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, prin care a solicitat anularea pct. 209 din Anexa 1 la H.G. nr. 540/2000, și având în vedere că adresa nr. x, prin care i s-a răspuns la plângerea prealabilă, i-a fost comunicată la data de 25.11.2015, formularea acțiunii la 24.05.2016 s-a realizat cu respectarea termenului.

În ceea ce privește adresa nr. x/26.05.2015, la care s-a raportat analiza instanței de fond, recurentul-reclamant arată că aceasta reprezintă răspuns la solicitarea sa de emitere a avizului D.R.D.P. București în vederea obținerii autorizației de construire a obiectivului "Pensiune restaurant P+1E, anexe și amenajare acces DN 5", cerere ce nu face obiectul acestui dosar. Așadar, susține recurentul, termenul de prescripție de 6 luni nu putea fi calculat prin raportare la data comunicării unei adrese ce nu reprezintă răspuns la plângerea sa prealabilă, prin care a solicitat anularea parțială a H.G. nr. 540/2000.

În același timp, contrar opiniei instanței, apreciază că, în speță, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, simpla menționare a Anexei 1 la H.G. nr. 540/2000 în cuprinsul adresei nr. x/26.05.2015 neputând echivala cu comunicarea actului administrativ.

Astfel că, mergând pe ipoteza calificării actului administrativ dată de către instanță, în cazul de față ar fi oricum aplicabile prevederile alin. (3) al art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Recurentul arată că nu i-a fost comunicat actul administrativ atacat, ci a aflat de existența acestuia prin adresa nr. x/26.05.2015, comunicată la data de 28.05.2015, motiv pentru care, prin raportare la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, avea la dispoziție un termen de 6 luni pentru formularea plângerii prealabile. Plângerea prealabilă a fost formulată în termenul de 6 luni, respectiv, la data de 22.10.2015 (adresa nr. x); răspunsul la plângere este reprezentat de adresa nr. x/18.11.2015 comunicată la data de 25.11.2015, iar acțiunea a fost introdusă în termen de 6 luni de la această ultimă dată.

Pentru toate aceste considerente, chiar admițând că H.G. nr. 540/2000 ar avea caracter de act administrativ individual, arată recurentul-reclamant că a formulat plângerea prealabilă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, de la data luării la cunoștință de existența acesteia, și a introdus și acțiunea în instanță înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Întrucât petitul al doilea al acțiunii, ce privește anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisă de C.N.A.D.N.R. (în prezent, C.N.A.I.R.) nu poate fi analizat de sine stătător, solicită ca soluția ce se va pronunța în prezenta cauză să se răsfrângă și asupra acestuia în mod corespunzător.

Intimatul- pârât GUVERNUL ROMÂNIEI a formulat întâmpinare în recurs, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, întrucât motivele invocate de această cale nu se încadrează în ipotezele enumerate de art. 488 C. proc. civ., iar în situația în care se va aprecia că cererea de recurs este admisibilă, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul- pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR a formulat la rândul său întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea lui din cauză, având în vedere că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Transporturilor, și, de asemenea, intimata- pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. (fostă, C.N.A.D.N.R. S.A.), prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată inițial pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 20 martie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept în care poate fi încadrat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinările formulate de intimații-pârâți, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.., în realitate, criticile formulate de acesta se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a precizat și la termenul de judecată din 10 iulie 2020, neexistând un pct. 9 al art. 488 alin. (1) din actuala reglementare a C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, subsumat, așadar, acestui motiv de recurs, recurentul- reclamant a susținut, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod greșit că ar fi intervenit prescripția formulării plângerii prealabile, prin raportare la prevederile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Examinând hotărârea atacată, se constată că instanța de fond a apreciat că a intervenit prescripția dreptului reclamantului de a formula plângere prealabilă față de prevederile art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, deoarece termenul de formulare a plângerii curge pentru terți de la data luării la cunoștință, acest moment fiind acela al afișării la loc vizibil a panoului de identificare a investiției, în cuprinsul căreia este menționat actul administrativ a cărui anulare se solicită.

Obiectul cererii în anulare de față pe calea contenciosului administrativ îl constituie un act administrativ individual materializat în H.G. nr. 540/2000, privind aprobarea încadrării în categorii funcționale a drumurilor publice și a drumurilor de utilitate privată, respectiv, a poziției 209 din Anexa nr. 1, astfel cum aceasta a fost înlocuită prin adoptarea H.G. nr. 782/10.09.2014, precum și anularea adresei nr. x/18.11.2015 emisă de C.N.A.D.N.R. S.A., în numele și pe seama Guvernului României, ce constituie răspuns la plângerea prealabilă a recurentului.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modif., cu denumirea marginală "Procedura prealabilă": (1)Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Este cunoscut că revocarea reprezintă operațiunea juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul ierarhic superior desființează acel act, știut fiind că, atunci când revocarea este pronunțată de organul emitent ea mai este numită și retractare.

Revocarea reprezintă un caz particular al nulității, dar, în același timp, și o regulă, un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative, ce rezultă din art. 21 și art. 52 din Constituție, cât și din dispozitiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Prin această procedură prealabilă, legiuitorul a fundamentat dreptul administrației de a reveni asupra actului emis. Principiul revocabilității actelor administrative apare ca un efect firesc al trăsăturilor administrației publice, al rațiunii însăși de a fi a actelor administrative, în condițiile în care structura organizațională a administrației publice se bazează pe anumite reguli, între care și subordonarea ierarhic administrativă și, astfel, revocarea actelor administrative apare ca fiind o regulă, un principiu al structurii funcționale a administrației publice.

Spre deosebire de actele administrative normative care sunt întotdeauna și oricând revocabile, actele administrative individuale sunt, în principiu, revocabile, cu mai multe categorii de excepții, printre care se regăsesc și actele administrative care au intrat în circuitul civil și care au produs efecte juridice, situație care se regăsește în speță, întrucât actul administrativ contestat a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice.

Instituirea unui termen de prescripție pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, justificată pe considerentele de stabilitate a circuitului administrativ cu efecte în sfera civilă și în special pe lămurirea rapidă a raporturilor de drept administrativ, reprezintă o condiție imperativă și de ordine publică, pe care judecătorul este chemat să o analizeze.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii etc.

Alin. (2) al textului instituie o derogare, arătând că, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, termenul de un an fiind unul de decădere.

În temeiul art. 11 alin. (5), din aceeași lege, termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

În raport cu dispozițiile legale menționate, termenele curg, pentru persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia.

Într-adevăr, din datele dosarului nu se relevă dovada de comunicare a actului administrativ contestat în speță, pentru ca de la acest moment să se calculeze termenele pentru sesizarea prealabilă, iar, ulterior, pentru sesizarea instanței, însă, așa cum corect a reținut judecătorul fondului, reclamantul a luat la cunoștință de pct. 209 din Anexa 1 la H.G. nr. 782/2014 (referitor la încadrarea segmentului de drum în DN) la data de 28.05.2015, odată cu comunicarea Adresei nr. x din 26.05.2015.

Prin această adresă i s-a respins cererea de amenajare acces DN5, iar referatul CNADNR s-a referit la această Anexă, 1 pct. 209, rezultând, astfel, cu evidență, momentul luării la cunoștință a conținutului acesteia de către recurentul-reclamant.

Din această perspectivă, nu se poate considera ca dată de la care curge termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - 25.11.2015, cum eronat pretinde recurentul-reclamant în recurs, câtă vreme, a cunoscut conținutul actului administrativ contestat la o dată anterioară celei invocate de acesta.

Dacă s-ar considera că numai comunicarea efectivă atrage curgerea termenului de sesizare a instanței, cu înlăturarea ipotezei art. 11 din Legea nr. 554/2004, s-ar ajunge ca pasivitatea recurentului- reclamant în contestarea unui act pe care, totuși, îl cunoaște, să prelungească termenul, exclusiv în raport de voința acestuia, ceea ce, față de argumentele sus- arătate nu poate fi primit.

De altfel, o primă critică formulată de recurentul-reclamant în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la natura juridică a H.G. nr. 540/2020, în mod nelegal calificat de instanța de fond ca fiind de act administrativ individual, iar nu unul normativ, din punctul său de vedere, atât acest act, cât și H.G. nr. 782/10.09.2014, reprezentând acte normative, astfel cum rezultă, arată recurentul, chiar și din Nota de fundamentare a adoptării actului atacat.

Înalta Curte apreciază că este întemeiată această primă critică formulată de recurentul-reclamant.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit a fi actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Pentru a stabili caracterul actului împotriva căruia recurentul-reclamant a solicitat nulitatea, Înalta Curte va porni de la aspectele teoretice care diferențiază actul administrativ individual de cel normativ.

Astfel, este de principiu că în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte normative și acte individuale.

Actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană, sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte.

Încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii mai sus arătate se realizează, prin examinarea integrală a conținutului său, prin prisma trăsăturilor fiecăreia dintre categoriile în discuție (acte normative și acte individuale). Cu alte cuvinte, un act administrativ este fie normativ, fie individual, în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produce, indiferent de conținutul concret al acelui act.

Or, actele administrative în speță- H.G. nr. 540/2020 și H.G. nr. 782/10.09.2014, au caracterul unui act individual, din moment ce conțin reguli specifice, de aplicabilitate concretă, iar destinatarii acestora sunt subiecți determinați, mai ales în condițiile în care conțin reguli prin care este stabilit cadrul legal și traseul anumitor drumuri și categorii de drumuri publice.

Așadar, pentru a avea caracter normativ, așa cum greșit susține recurentul-reclamant cu privire la actele contestate în cauză, actul administrativ în discuție trebuie să se adreseze tuturor subiecților de drept, erga omnes, fără ca aceștia să poată fi identificați sau identificabili, ori nu doar acelora care intră sub incidența sa, așa cum este cazul de față.

Este cert că cele două Hotărâri de Guvern, prin care se individualizează categorii de drumuri publice și drumuri de utilitate privată, deschise circulației publice, cu identificarea traseului fiecărui drum, se adresează doar anumitor subiecți, aceștia fiind și determinați, și identificabili.

În fine, cât privește critica formulată sub raportul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Chiar dacă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că termenul de un an curge de la data luării la cunoștință, fără alte precizări, interpretarea textului nu poate fi realizată decât prin coroborarea acestuia cu prevederea cuprinsă la art. 7 alin. (1), în sensul că termenul curge de la data luării comunicării actului.

Procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului sau interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanței.

Legea nr. 554/2004 instituie în art. 7 alin. (1), o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, exercitată sub forma recursului grațios sau ierarhic, care constă în aceea că, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Din interpretarea dispozițiilor legale, rezultă că sesizarea autorității publice emitente sau a autorității ierarhic superioare este o etapă prealabilă obligatorie sesizării instanței de contencios, reprezentând o cerință pentru sesizarea instanței, care se adaugă celorlalte condiții de exercitare a acțiunii, fiind o condiție specială.

Procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, ca un fine de neprimire a acțiunii, a cărei neîndeplinire este sancționată cu respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă, conform art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

Legea prevede, așadar, un termen de 30 de zile în care persoana care se consideră vătămată poate formula plângere prealabilă. Acest termen de 30 de zile începe să curgă de la date diferite după cum suntem în situația în care actul administrativ este adresat celui care se consideră vătămat sau unui terț care se consideră vătămat.

Textul art. 7 alin. (1) stabilește în mod neechivoc că termenul de formulare a plângerii prealabile în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ curge de la data comunicării, pe orice cale, a actului.

În cazul în care actul administrativ este adresat celui care se consideră vătămat, termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile începe să curgă de la data comunicării actului vătămător.

Consecința aplicării dispozițiilor legale citate constă în aceea că nedepunerea plângerii prealabile în cele 30 de zile justifică admiterea excepției tardivității plângerii prealabile.

În ce privește plângerea prealabilă formulată de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că acesta este cel căruia i se adresează actul administrativ atacat. Prin urmare termenul de 30 de zile de formulare a plângerii prealabile începe să curgă din momentul în care reclamantul a luat cunoștință, pe orice cale, de existența lui.

Examinând dosarul de fond și cronologia demersurilor realizate de către recurent, și cum corect s-a reținut că acesta a luat la cunoștință de H.G. nr. 540/2000 anterior datei de 21 octombrie 2015, în această situație, formularea unei plângeri prealabile abia la această dată, după împlinirea termenului de 30 zile, prevăzut de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu deschide recurentului-reclamant calea unui nou termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, invocat de recurentul- reclamant A., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, fiind corectă și legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 787 din 07 martie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.