ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3003/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice București, anularea ordinului ANAF nr. 20/08.01.2010 prin care reclamanta a fost declarată inactivă și reactivarea S.C. A. S.R.L.. Prin sentința civilă nr. 1765 pronunțată în data de 17 martie 2016 a fost declinată judecarea cauzei la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, unde a fost înregistrată sub nr. x/2015.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2727 pronunțată în data de 23 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Susține că instanța de fond trebuia să constate că în mod greșit societatea a fost declarată contribuabil inactiv și înscrisă în anexa nr. 2 întocmită la data de 12.01.2010, în condițiile în care Ordinul 20/2010 la care organele fiscale au făcut referire prevedea în dispozițiile art. 1 "se aprobă lista contribuabililor declarați inactivi, prevăzută in Anexa 1" și 3 "Anexa 1 face parte integrantă din prezentul ordin". În mod eronat judecătorul fondului deși a analizat documentele întocmite de organele de inspecție fiscală, care au stat la baza declarării societății inactive, le-a apreciat ca fiind temeinice atâta timp cât în mod nejustificat în procesul-verbal întocmit în data de 28.05.2009 prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Ordinul nr. 575/2006 au fost menționate 3 invitații care nu i-au fost comunicate și care au fost întocmite ulterior procesului-verbal din 28.05.2009. Prin acest procesul-verbal organele de inspecție fiscală au avut în vedere faptul că ulterior controlului din data de 27.03.2009 efectuat la sediul societății, unde nu a fost identificat reprezentantul legal, s-au întocmit și comunicat 3 invitații prin care s-a solicitat prezentarea la sediul AFP sector 3 București însă, invitațiile întocmite în luna iunie si iulie 2009 au fost ulterioare momentului la care s-a întocmit procesul-verbal din 28.05.2009. Astfel organele de inspecție fiscală nu au respectat procedura comunicării invitațiilor și nu au așteptat împlinirea perioadei menționate în invitații pentru ca ulterior să întocmească un proces-verbal de constatare a îndeplinirii condițiilor de declarare a inactivității. În consecință apreciază că în mod greșit instanța de fond nu a constatat neîndeplinirea unei proceduri prealabile momentului de constatare a stării de inactivitate a societății. Pe de altă parte susține că, în mod greșit, în cuprinsul considerentelor sentinței atacate, instanța a făcut trimitere la disp. art. 31 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 apreciind că societatea a fost declarată în mod legal inactivă. Consideră că instanța de fond nu putea să aprecieze că organele de inspecție fiscală au constatat în mod corect că societatea nu funcționează la domiciliul fiscal declarat. Societatea avea declarat la momentul efectuării controlului fiscal un punct de lucru, situat în com. Afumați, Sos Moara Domnească, nr. 4, jud. Ilfov, cunoscut de către organele fiscale, potrivit certificatului constatator emis de Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul București, din care rezultă faptul că la data de 01.06.2009 societatea își înființase un punct de lucru de care organele de inspecție fiscală aveau cunoștință. Daca s-ar fi respectat procedura și ar fi comunicat invitațiile întocmite în lunile iunie și iulie 2009, de care organele de inspecție fiscală au făcut vorbire, având cunoștință de existenta punctului de lucru, acestea trebuiau să le comunice la domiciliul fiscal respective com. Afumați, Șos. x, jud. Ilfov, așa cum prevăd disp. art. 31 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, mai ales că sediul social figura înregistrat ca nelucrativ. Deși instanța de fond a avut posibilitatea de a studia documentele depuse de în probațiune, în mod greșit le-a apreciat ca nefiind concludente soluționării cauzei, întrucât pe lângă declararea stării de inactivitate ca urmare a procesului-verbal întocmit în data de 28.05.2009, organele de inspecție fiscală au formulat o sesizare penală pe motiv că societatea nu își desfășoară activitatea la sediul social și în consecință se sustrage de la inspecția fiscală. Această sesizare a fost soluționată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 3 București, printr-o soluție de neîncepere a urmăririi penale, pentru lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de sustragere de la inspecția fiscală. Aceasta soluție nu a fost contestată de organele de inspecție fiscală, care și-au însușit-o, iar instanța de fond în mod greșit a apreciat-o ca nefiind concludentă în soluționarea cauzei atâta timp cât aceleași organe fiscale în baza acelorași invitații și acelorași constatări au declarat și inactivitatea societății. Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere înscrisurile depuse prin care a dovedit faptul că atât înainte, cât și după data declarării inactivității societății, aceasta a fost supusă mai multor controale fiscale, fiind găsită la punctele de lucru unde își desfășoară activitatea. Arată că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că reprezentantul legal al societății este B. și că în temeiul disp. art. 3 lit. a) pct. 7 din Ordinul 575/2006, societatea a fost legal citată la domiciliul reprezentantului întrucât, din anul 2005, prin procură autentificată, reprezentantul societății este doamna C.. La data de 12 iunie 2017 pârâta Agenția Națională de Administrare fiscală a declarat recurs incident împotriva sentinței civile nr. 2727 pronunțată în data de 23 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii și respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă. În drept a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin motivele formulate a arătat că în mod eronat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității. OPANAF nr. 20/2010 este un act administrativ cu caracter individual întrucât se adresează unui număr de contribuabili bine determinați, prevăzuți în anexa ce face parte integrantă a ordinului. Fiind un act administrativ individual, acest ordin își produce efecte juridice față de fiecare dintre persoanele cărora le este destinat de la data comunicării actului, devenind opozabil și terților, de la data aducerii la cunoștința publică. A învederat că, în cuprinsul Ordinului nr. 20/2010 se precizează, la art. 2 faptul că: "lista contribuabililor inactivi se comunică, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin afișare la sediul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și prin publicare pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice - portalul Agenției Naționale de Administrare Fiscală secțiunea Informații publice - Informații privind agenții economici". Învederează că, în speță, a fost respectată procedura de comunicare a actelor administrativ-fiscale prevăzută de art. 44 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicat. Fiind un act administrativ individual Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 20/2010 îi sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004. Așadar, reclamanta avea dreptul să conteste, în procedura prealabilă, în termen de 30 de zile, actul administrativ individual dacă se considera vătămată prin emiterea acestuia, drept de care nu a înțeles sa uzeze. De asemenea, pentru motive temeinice, S.C. A. S.R.L. avea posibilitatea să conteste OPANAF nr. 20/2010, în termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În considerarea faptului că ordinul prin care s-a aprobat Lista contribuabililor declarați inactivi a fost comunicat potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, precum si a faptului că recurenta-reclamanta nu a prezentat niciun motiv pentru care să se constate întreruperea sau suspendarea cursului prescripției, față de argumentele mai sus invocate, consideră ca în mod greșit prima instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Apărări formulate în cauză Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare în curpinsul căreia a invocat în principal excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 7 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 10 martie 2020, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. În ședința de judecată din data de 16 iunie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului principal invocată de recurenta-pârâtă, ca neîntemeiată, având în vedere că motivele de recurs puteau fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este fondat și recursul incident formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru considerentele ce succed: Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost investită cu verificarea legalității ordinului ANAF nr. 20/08.01.2010 prin care reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost declarată inactivă. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, apreciind că actul a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare . Reclamanta S.C. A. S.R.L., a declarat recurs invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și susținând că instanța de fond nu a observat că au depus înscrisuri prin care au dovedit că este o societate activă, aspect de care pârâta avea cunoștință. Prin recursul incident formulat în temeiul art. 491 alin. (1) C. proc. civ. pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ a solicitat admiterea excepției inadmisibilității depunerii contestației, atât pe cale administrativă, cât și la instanța de judecată, cu consecința anulării cererii pe acest considerent. Examinând sentința recurată prin prisma motivele invocate, raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ., se constată următoarele: În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte reține că pârâta a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2727 pronunțată în data de 23 iunie 2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, aducând însă în principal critici referitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile în termenul prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 precum și nerespectarea termenului de 6 luni pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ în conformitate cu art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004. Aceste aspecte nu au fost soluționate însă de instanța de fond prin sentința împotriva căreia pârâta a înțeles să formuleze recurs ci prin încheierea din data de 10 iunie 2016, prin care, referitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea 554/2004, instanța de fond a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii invocate de pârâte. Această încheiere cu caracter interlocutoriu nu a fost recurată de instituția-pârâtă. Este adevărat că prin recursul incident analizat se fac referiri și la modalitatea de comunicare a ordinului contestat, aspect menționat și în sentința recurată, însă, instanța de fond, respingând acțiunea formulată de reclamantă, a reținut prin considerentele sentinței, favorabil pârâtelor, că modalitatea de comunicare a ordinului nu are consecințe asupra legalității sale ci prezintă relevanță juridică doar din perspectiva momentului la care reclamanta a luat cunoștință de actul administrativ contestat. Din acest punct de vedere și instanța de recurs, concordant celor reținute de instanța de fond, reține că legalitatea ordinului contestat nu poate fi analizată prin perspectiva unor fapte ulterioare adoptării sale, ci doar pentru cauze anterioare sau concomitente acestui moment. Aceste aspecte nu sunt însă de natură a conduce la reformarea hotărârii judecătorești recurate. Pentru aceste considerente Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de pârâtă ca nefondat. Prin recursul formulat reclamanta a invocat punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte constată mai întâi că recurenta, în principal, prin motivele de recurs reiterează argumentele invocate în fața instanței de fond precum și probele administrate în susținerea acestora. Procedând la analiza cauzei din această perspectivă instanța de recurs reține concordant celor avute în vedere de instanța de fond că declararea inactivității reclamantei s-a făcut în temeiul art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 575/2006, privind stabilirea condițiilor și declararea contribuabililor inactivi, potrivit căruia, contribuabilii vor fi declarați inactivi dacă organele fiscale au constatat că nu funcționează la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat. Acest fapt rezultă din procesul-verbal nr. x/28.05.2009 prin care s-a constatat că recurenta reclamantă îndeplinește condiția de declarare a stării de inactivitate. De asemenea la baza înscrierii recurentei reclamante în Lista contribuabililor declarați inactivi prin Ordinul nr. 20/08.01.2010 a stat referatul nr. x/28.05.2009 prin care s-a propus această măsură. În susținerea legalității măsurii adoptate intimata pârâtă a depus la dosarul cauzei invitațiile adresate recurentei reclamante la sediul social al acesteia pentru a se prezenta la sediul Administrației Finanțelor Publice sector 3 în vederea efectuării inspecției fiscale. Invitațiile de care intimatele pârâte se prevalează sunt din datele de: 10.04.2009, 15.06.2009 și 16.07.2009. Relativ la acestea recurenta pârâtă a susținut că ultimele două invitații au fost emise ulterior procesului-verbal și referatului nr. x/28.05.2009 prin care s-a propus includerea recurentei reclamante în Lista contribuabililor declarați inactivi. Această apărare a reclamantei nu a fost analizată de instanța de fond care însă a reținut relevanța invitațiilor invocate de intimatele pârâte în susținerea legalității ordinului contestat. Pe de altă parte reclamanta prin acțiunea introductivă a susținut că în perioada relevantă în speță a fost supusă mai multor controale din partea Gărzii Financiare București precum și a altor instituții de control depunând în acest sens mai multe procese-verbale de control și de constatare și sancționarea contravențiilor prin care tinde să demonstreze că a desfășurat activitate fiind găsită de către organele de control la punctul său de lucru din comuna Afumați, șos. x, jud. Ilfov atunci când a fost necesar. În acest sens a depus și certificat constatator emis Oficiul Registrului Comerțului. Această argumentare a recurentei reclamante și probele administrate în susținerea sa de asemenea nu au fost analizate de instanța de fond deși aceasta reține faptul că sediul principal al societății reclamante a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului ca inactiv. În același context instanța de fond dând preponderență dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și alin. (3 1 ) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a concluzionat că organele de inspecție fiscală au constatat că reclamanta nu funcționează la domiciliul fiscal declarat deși art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 575/2006, în baza căruia a fost declarată inactivă face vorbire alternativ despre sediul social sau domiciliul fiscal declarat, neanalizându-se apărările reclamantei cu privire la sediul său social așa cum au fost anterior prezentate. Nu a fost analizate nici susținerile reclamantei din acțiunea introductivă în sensul că și după data declarării sale ca inactivă organele fiscale au operat declarațiile fiscale și solicitările societății comportându-se cu aceasta ca și cu un contribuabil activ. De asemenea, deși instanța de fond a reținut în considerentele sale existența Rezoluției din data de 17.02.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București nu a analizat susținerile reclamantei bazate pe acest înscris. Or, și această apărare a reclamantei era esențială în justa soluționare a cauzei avându-se în vedere că prin rezoluția anterior menționată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numita C., în calitate de administrator al recurentei reclamante sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. și ped. de art. 4 din Legea 241/2005. Se are în vedere astfel că sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut tot de către organul fiscal care a întocmit și referatul cu propunerea de declarare a recurentei reclamante ca inactivă și a fost determinată de aceeași stare de fapt astfel că împrejurările de fapt reținute de organul de urmărire penală au relevanță și în cauza dedusă judecății. Referitor la apărările reclamantei întemeiate pe lit. B), pct. 9 din Anexa Nr. 1 la Ordinul nr. 819/2008, pentru aprobarea Procedurii privind declararea contribuabililor inactivi, instanța de fond a reținut în mod eronat că acest act normativ nu este incident în speță întrucât a intrat în vigoare ulterior emiterii ordinului contestat, deși acesta a intrat în vigoare la data de 29 mai 2008 ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial nr. 404 din această dată, deci anterior adoptării actului administrativ contestat în speță. În acest context nu au fost analizate nici susținerile reclamantei bazate pe incidența acestui act normativ. În raport de cele anterior prezentate instanța de recurs reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia. Este adevărat că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere, pentru a se considera că hotărârea este motivată, însă, pentru a-și realiza funcțiile sale, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele pentru care s-au reținut sau au fost înlăturate argumentele esențiale susținute de părțile litigiului în caz contrar neputându-se reține că a avut loc o reală cercetare a fondului cauzei. Or necercetarea argumentelor esențiale ale reclamantei aduse în susținerea cererii sale de chemare în judecată nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real examinate de către instanța sesizată. În contextul anterior prezentat Înalta Curte constată că, deși instanța de fond a pronunțat o soluție asupra obiectului cererii de chemare în judecată, considerentele expuse în cuprinsul sentinței recurate nu dovedesc o examinare efectivă a tuturor argumentelor, înscrisurilor și motivelor expuse de părți, nefiind întrunite cerințele asigurării unui proces echitabil și nefiind respectate rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, apreciind a fi necesar a asigura părților dreptul la soluționarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicție. Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție. În consecință, pentru considerentele arătate, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu cele ale art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de fond urmează a analiza cererea de chemare în judecată, din perspectiva tuturor argumentelor aduse de reclamantă, a înscrisurilor depuse în susținerea acestora, luând în considerare apărările formulate de pârâte, eventual administrând și alte probe pe care le va considera necesare, în vederea lămuririi cauzei.