ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2735/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29.03.2017 sub nr. de mai sus reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., grefieri în cadrul Tribunalului Sibiu, au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Alba - Iulia să dispună obligarea acesteia să emită decizii de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015; obligarea pârâtei la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 si a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi decizii de salarizare, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 si a O.U.G. nr. 20/2016 (cu salariul calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON) si venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

La data de 12.05.2017 reclamanții au formulat cerere adițională, prin care au solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziilor de salarizare începând cu data de 01.10.2016 conform grilei unice de salarizare aprobate de conducerea Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Reclamanții au formulat la data de 18.09.2017 cerere de precizare a obiectului acțiunii, arătând că își mențin pretențiile solicitate cu privire la perioada 01.10.2016 - 30.05.2017, conform Deciziei nr. 29/C/19.06.2017 a Curții de Apel Alba Iulia; obligarea pârâtului să emită decizii de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 - 01.12.2015 si 01.12.2015 - 01.10.2016 aplicând VRS 405 x 10% conform Lg. 293/2015; obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 si a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi decizii de salarizare, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi încasat potrivit Legii nr. 71/2015 si a O.U.G. nr. 20/2016 (cu salariul calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405, respectiv 445,5 RON) si venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 4591 din 27 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia pe cererea având ca obiect plata diferențelor de sume cuvenite în urma recalculării drepturilor salariale și a respins această cerere pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a admis excepția inadmisibilității.

A fostă respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S., - toți cu domiciliul ales la locul de muncă - Tribunalul Sibiu, Calea x, jud. Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Alba Iulia, astfel cum a fost modificată prin cererea adițională, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamanții criticând-o pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Curții de Apel Alba Iulia pe cererea având ca obiect plata diferențelor de sume cuvenite în urma recalculării drepturilor salariale s-a arătat că instanța de fond a admis această excepție apreciind că se impunea a fi chemat în judecată și Tribunalul Sibiu, motivat de faptul că această instituție are calitatea de ordonator de credite în raport cu pretențiile reclamanților.

Au fost invocate dispozițiile art. 37 din Legea nr. 567/2004 potrivit cărora "Grefierii și grefierii informaticieni sunt numiți prin decizie de către președinții curților de apel (...) ".

In condițiile în care instanța de fond nu a procedat potrivit dispozițiilor art. 78 din C. proc. civ., privind introducerea în cauză a tribunalului, s-a arătat că hotărârea este contradictorie, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

In ceea ce privește excepția inadmisibilității având ca obiect obligarea pârâtei la emiterea de noi decizii de salarizare, începând cu data de 9.04.2015, respectiv 01.10.2016, s-a susținut că recurenții au formulat contestație administrativă împotriva Deciziilor nr. 21/3.02.2017 și 27/9.02.2017 și întrucât nu au primit răspuns după expirarea termenului legal de 30 de zile prevăzut de lege, au formulat cerere de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București la data de 29.03.2017.

Ulterior înregistrării acțiunii introductive de instanță, la data de 10.04.2017, a fost comunicată Hotărârea nr. 20/17.03.2017 a Colegiului Curții de Apel Alba Iulia, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva acestor decizii, astfel cum rezultă din procesul-verbal de comunicare anexat, motiv pentru care au apreciat că reținerea instanței de fond potrivit căreia s-au adresat direct instanței fără a parcurge procedura prealabilă, este eronată

Față de afirmația potrivit căreia nu s-ar fi atacat actul administrativ, s-a arătat faptul că reclamanții nu au formulat o acțiune în contencios administrativ privind stabilirea drepturilor salariale, ci potrivit Legii nr. 284/2010.

Totodată, au arătat că prin Decizia Președintelui Curții de Apel Alba Iulia nr. 52/22.12.2016 s-a stabilit salariul personalului auxiliar și conex al instanțelor din circumscripția acestei curții de apel începând cu 09.04.2015, la nivel maxim, însă nu s-a precizat în concret care este acel nivel maxim.

Prin urmare, reclamanții au arătat că nu urmăresc anularea Deciziilor nr. 52/22.12.2016, 21/03.02.2017 și 27/09.02.2017, ci emiterea unei decizii prin care să li se stabilească salariul în raport de o valoare sectorială de 405 RON pentru perioada 15.02.2016 - 01.10.2016, emiterea unei astfel de decizii fiind solicitată prin contestația din 14.02.2017, depusă la dosar.

Astfel și-au întemeiat acțiunea pe un pretins refuz nejustificat al pârâtei de a emite o decizie de salarizare, refuz ce reprezintă un act administrativ asimilat conform prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004 și care poate face obiectul unei acțiuni în contencios administrativ.

In drept s-au invocat prevederile art. 488 alin. (6) C. proc. civ. și art. 78 C. proc. civ., Legea nr. 567/2004, Legea nr. 284/2010.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanții critică soluția primei instanțe sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Alba Iulia în ceea ce privește capătul de cerere privind plata diferențelor rezultate în urma recalculării drepturilor salariale.

Din perspectiva acestor critici, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

În privința lipsei motivelor pe care se întemeiază sentința recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanțe fiind amplu motivată.

Totodată, criticile recurenților sub aspectul existenței unor motive contradictorii sunt pur formale, nefiind arătate, în concret, aspectele contradictorii existente în considerentele hotărârii atacate, împrejurarea că instanța nu a urmat procedura prevăzută de art. 78 din C. proc. civ., neputând fi încadrată în acest caz de casare.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului formulat de pârâți, în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte observă că, deși recursul a fost întemeiat exclusiv pe acest caz de casare, recurenții au invocat și motive care vizează greșita aplicare a normelor legale în ceea ce privește excepția inadmisibilății acțiunii.

Constată Înalta Curte că, în mare parte, confuziile privind obiectul acțiunii și părțile raportului de drept litigios provin din modul în care reclamanții și-au conceput demersurile în justiție, în condițiile în care invocă urmarea procedurii prealabile cu privire la deciziile nr. 21/3.02.2017 și 27/9.02.2017, însă prin motivele de recurs precizează că obiectul acțiunii il reprezintă contestarea refuzului nejustificat al pârâtei de a emite o nouă decizie de salarizare, întemeiat pe dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Or, astfel cum s-a reținut în cauză, președintele Curții de Apel Alba Iulia a pus în aplicare prevederile deciziei C. civ. nr. 794/2016 prin emiterea a trei decizii nr. 52/C/22.12.2016, nr. 21/03.02.2017 și nr. 27/08.02.2017.

În aplicarea prevederilor art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2016 a emis Decizia nr. 134/2016, prin care s-a procedat la identificarea maximului salariului de baza pentru fiecare funcție, grad-treapta, gradație, vechime în funcție sau în specialitate la nivelul Curții de Apel Alba Iulia si al instanțelor din circumscripția acesteia.

Are în vedere instanța de contencios administrativ că recurenții au criticat soluția primei instanțe față de greșita admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de necontestarea ordinelor atacate în condițiile Legii nr. 284/2010, invocată de recurenții - reclamanți chiar în motivele de recurs.

A reținut prima instanță că în speță a fost parcursă procedura contestării Deciziilor nr. 22/07.02.2017, nr. 23/10.02.2017 și nr. 134/2016, nr. 161/24.04.2017, nr. 2/19/06.01.2017, ultima fiind emisă în vederea recalculării indemnizațiilor retroactiv, începând cu data de 09.05.2017, însă procedura nu a fost finalizată prin formularea unei plângeri împotriva Hotărârilor pronunțate de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Alba, astfel cum prevăd expres dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

În aceste condiții, având în vedere rigorile materiei contenciosului administrativ, recurenții - reclamanți optând pentru această cale de valorificare a drepturilor, instanța de control judiciar constată că angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 284/2010.

Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilității ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

In caz contrar, când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile. (decizia nr. Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii)

Inadmisibilitatea reprezintă deci o sancțiune procedurală care vizează exercitarea acțiunii civile prohibite, în mod expres sau implicit, de o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiții de validitate a căii procedurale alese de parte, implicând contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța.

Astfel, în mod corect, prima instanță a constatat că reclamanții nu au formulat plângere împotriva că Hotărârii nr. 20/17.03.2017 a Colegiului de Conducere, ci au introdus direct în fața curții de apel acțiune în emiterea unor decizii de salarizare.

In ceea ce privește calitatea pârâtului cu privire la capătul de cerere vizând plata diferențelor salariale, în mod judicios a apreciat judecătorul fondului, în raport de considerentele pronunțate de ÎCCJ prin Decizia în interesul legii nr. 13/2016, că plata unor drepturi salariale cuvenite și neacordate personalului auxiliar, revine ordonatorului de credite de la nivelul instanței din care provin reclamanții, respectiv Tribunalul Sibiu.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. împotriva sentinței nr. 4591 din 27 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2020.