ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2465/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în data de 15.06.2017 sub nr. x/2017 reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății anularea răspunsului nr. x/02.09.2016 și obligarea pârâtului să demareze o cercetare administrativă a managerului B., în vederea sancționării, pentru abaterile din data de 01.06.2016, cercetarea urmând să se facă de către o comisie de disciplină, cu respectarea procedurilor prevăzute de lege.

Prin sentința civilă nr. 4211 din data de 19.10.2018 Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității de reprezentant ca neîntemeiate, a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 770/2017 și a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, iar pe fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL SĂNĂTĂȚII, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 4211 din 19 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017 a declarat recurenta-reclamantă A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței, rejudecarea cauzei și pe fond, anularea răspunsului nr. x/02.09.2016, considerat nejustificat obligarea paratului de a demara cercetarea administrativa a managerului B. în vederea sancționării, pentru abaterile din data de 01.06.2016, sesizate ministerului prin petiția nr. 54387/01.09.2016, cercetarea urmând sa se facă de către o comisie de disciplina, cu respectarea procedurilor prevăzute de lege și la plata de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2903 din 29 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinței nr. 4211 din 19 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 2903 din 29 mai 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat contestație în anulare A., înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 14 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Prin contestația în anulare s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și anularea deciziei criticate.

Susținând incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, contestatoarea a învederat că decizia atacată este rezultatul unor erori materiale, precum și faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe pe mai multe motive de casare formulate în cererea de recurs.

Astfel, contestatoarea a susținut că a arătat atât în cererea de recurs cât și în cererea de chemare în judecată, că răspunsul a fost redactat și semnat de către o persoană care făcea parte din compartimentul de relații cu publicul.

Așa cum demonstrează art. 6 din O.G. nr. 27/2002, compartimentul de relații cu publicul are ca atribuții doar sa asigure legătura intre public si celelalte structuri din minister, însă nu are dreptul sa redacteze in mod corect răspunsuri la petiții.

Prin urmare, răspunsul formulat de minister este ilegal, fiind întocmit direct de către un compartiment care nu avea dreptul sa răspundă la niciun fel de pețite. Nu are importanta așa-zisa corectitudine a conținutului, acest aspect fiind irelevant atât timp cat timp actul in sine este ilegal, fiind emis de către o persoana care si-a depășit competentele legale.

Instanța a omis să se pronunțe cu privire la încălcarea art. 13 din O.G. nr. 27/2002, care prevede ca pe răspunsul la o petiție trebuie sa existe doua semnături, una din ele fiind cea a conducătorului autorității:

Semnarea răspunsului se face de către conducătorul autorității sau instituției publice ori de persoana împuternicită de acesta, precum și de șeful compartimentului care a soluționat petiția.

Lipsind semnătura ministrului, răspunsul este ilegal si lovit de nulitate, întrucât nu a fost niciodată aprobat de către conductorul autorității publice.

Pretinsa corectitudine a conținutului este irelevanta, întrucât ministrul nu si-a asumat răspunderea cu privire la răspunsul trimis.

Contestatoarea a arătat că în cererea de recurs a afirmat că există mai multe sentințe judecătorești definitive care arată că managerii spitalelor publice sunt considerați a fi funcționari publici sau asimilați acestora. A menționat în acest sens și un exemplu de sentință, considerând că este suficient și relevant.

Instanța a respins argumentul fără să cerceteze jurisprudența în domeniu, afirmând ca sentința menționată "nu este relevantă pentru a se putea reține că ar exista o jurisprudența în sensul că managerii de spital ar avea calitatea de funcționari publici."

Cu toate acestea, instanța de recurs nu a cercetat daca mai există și alte sentințe care să reglementeze acest aspect.

In contradicție cu cele reținute de instanță, contestatoarea arată că există o jurisprudență clara, formată din mai multe hotărâri definitive, care arată că managerii spitalelor publice sunt funcționari publici sau asimilați acestora.

La pag. 5 din hotărâre, instanța încearcă să arate că există o diferență majoră între funcționarii publici și managerii spitalelor publice. In acest sens, instanța pretinde, în mod eronat, că managerii nu sunt numiți în funcție prin acte administrative unilaterale.

Contestatoarea a susținut că prin cererea de recurs a demonstrat că procedura prevăzută de H.G. nr. 1344/2007 trebuia respectată chiar și în cazul în care persoana reclamată nu era funcționar public.

Instanța nu putea reține că Ministerul a "soluționat" legal petiția 54387/01.09.2016 din moment ce in textul ei nici măcar nu este menționat numele persoanei reclamate, B..

Instanța de recurs a apreciat ca nu sunt aplicabile procedurile stabilite de H.G. nr. 1344/2007, însă nu a putut demonstra ca se aplica alte acte normative in cazul managerilor de spital. Mai mult, instanța chiar a reținut ca legea 7/2004 si 477/2004 nu reglementează proceduri proprii de sancționare.

În fine, recurenta a solicitat anularea hotărârii atacate și soluționarea fondului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Intimatul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității contestației în anulare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, susținând că argumentele expuse de contestatoare nu se încadrează în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

II. Soluția asupra contestației în anulare

II.1. În ceea ce privește excepția tardivității contestației în anulare, invocată de intimată, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. În speță, decizia nr. 2903 din 29 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost comunicată contestatoarei A. la data de 29.01.2020, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul instanței de recurs, iar contestația în anulare a fost înregistrată, la data de 14.02.2020, înăuntrul termenului de 15 zile, prevăzut de teza I a textului de lege anterior indicat.

Pentru aceste considerente, se constată că, în cauză a fost respectat de contestator termenul de 15 zile prevăzut de teza I a art. 506 alin. (1) C. proc. civ., pentru depunerea prezentei contestații în anulare.

II.2. Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3din C. proc. civ., text de lege pe care contestatoarele și-au întemeiat cererea:

"(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. 3. Instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen"

Pentru a fi incident cazul de cazare prevăzut de punctul 2, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatoarea să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Totodată, reține Înalta Curte, contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză, contestatoarea nu invocă o greșeală materială a instanței de recurs, cu privire la date sau elemente ale dosarului cauzei. Motivele expuse în contestația în anulare se referă la însăși legalitatea deciziei atacate, contestatoarea formulând critici cu privire la modalitatea de apreciere, de către instanța de recurs, a conținutului cererii lor de recurs, din perspectiva actului prin care sunt numiți managerii de spitale, ori din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile în cauză.

Contestatoarea invocă, deci, o pretinsă greșeală de judecată în interpretarea și aplicarea normelor procedurale, susțineri în raport de care Înalta Curte constată că motivele contestației în anulare nu se circumscriu noțiunii de "eroare materială", astfel cum este reglementată de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Prin promovarea prezentei contestații în anulare, titulara căii de atac urmărește să obțină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, demers inadmisibil în raport de condițiile de exercitare ale contestației în anulare, care vizează, astfel cum s-a arătat anterior, doar greșeli materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar nu presupuse greșeli de judecată.

În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Omisiunea la care se referă textul, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În cauză, argumentele asupra cărora contestatoarea susține că instanța ar fi omis să se pronunțe, nu au fost motive de recurs, recurenta susținând în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că instanța de fond a refuzat să se pronunțe pe anumite probleme formulate în cererea de chemare în judecata, judecând în schimb aspecte străine de natura cauzei, nestabilind dacă Ministerul Sănătății a respectat procedura prevăzută de H.G. nr. 1344/2007 privind cercetarea disciplinară, analizarea faptelor disciplinare cuprinse în sesizarea nr. 54387/01.09.2016 precum și a faptului dacă B. poate sau nu fi sancționată pentru afirmațiile jignitoare făcute în public.

Din analiza considerentelor deciziei atacate, se poate observa că instanța de recurs a constatat că prima instanță a verificat în prealabil dacă, managerului Spitalului Clinic de Urgențe Oftalmologice București, d-na B., i se aplică prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplinară, de a cărui rezultat depindea în mod firesc necesitatea verificării celorlalte susțineri ale reclamantei și ajungând la concluzia că managerului spitalului nu i se aplică aceste dispoziții, analiza acestor susțineri ale reclamantei referitoare la respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1344/2007, existența faptelor cu caracter disciplinar cuprinse în sesizarea nr. 54387/01.09.2016 precum și o eventuală sancționare a d-nei B., pentru afirmațiile apreciate ca fiind jignitoare făcute în public, a devenit de prisos, astfel încât, în mod legal nu au mai fost analizate de către instanța de fond.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În acest context, se reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns motivelor de recurs invocate de recurentă-reclamantă, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel încât aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de față, considerentele deciziei atacate respectă exigențele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective și complete a cauzei și a argumentelor părților, întrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității contestației, invocată de intimatul Ministerul Sănătății.

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2903 din 29 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2017. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.