ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2456/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.11.2016, sub numărul x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România si Baroul Hunedoara, în temeiul prevederilor art. 88 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, a formulat contestație împotriva Deciziei disciplinare nr. 10 din 22.04.2016 pronunțată de Comisia Centrală de Disciplină a U.N.B.R. în dosarul nr. x/2016, comunicată în data de 11.10.2016, decizie prin care instanța disciplinară a "respins ca nefondată contestația formulată" de reclamant și a hotărât "menținerea deciziei disciplinare nr. 1 din data de 18.11.2015, pronunțată de Comisia de Disciplină a Baroului Hunedoara în dosarul nr. x/2015", precum și împotriva Deciziei disciplinare nr. 1 din data de 18.11,2015 pronunțată de Comisia de Disciplină de pe lângă Baroul Hunedoara în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința nr. 1947 din 25 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contraditoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România, Baroul Hunedoara, ca neîntemeiată.

- A respins cererea pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1947 din 25 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul reclamantul A., invocând prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamantul B. a criticat sentința atacată, susținând în esență:

Acțiunea presupus nelegală s-a rezumat la exprimarea dorinței de a fi angajat ca și consilier juridic de societatea la care prestam activitatea de avocat colaborator, în virtutea colaborării cu Cabinetul de avocat "C.".

Cabinetul avea o relație contractuală extinsă cu societatea, derulată de peste 10 ani, pe mai multe arii de drept și totodată, prin mai mulți avocați titulari sau colaboratori ai Cabinetului, respectiv prin 3-4 avocați în afara sa.

Reclamantul a arătat că a fost fost cooptat de Cabinet în anul 2011, la solicitarea societății D., tocmai pentru a suplini necesitatea societății de a avea un jurist în interior, în vederea asistării acesteia la derularea și gestionarea curentă a problematicilor ce necesitau aport juridic de specialitate. Astfel, perfectarea contractului de colaborare dintre el și Cabinet a determinat o ajustare a Contractului de asistență juridică dintre societate și Cabinet strict sub aspectul adăugării onorariului subsemnatului, așa cum acesta a fost negociat de părți. Relevanța acestui aspect este dată de imposibilitatea ca plecarea sa din Cabinet la societate să afecteze clientela Cabinetului, respectiv substanța colaborării dintre Cabinet și societate, care ar fi suferit strict sub aspectul diminuării onorariilor negociate cu retribuția aferentă muncii mele, încasată de Cabinet și transferată ulterior subsemnatului. Aceste detalii faptice ar fi putut fi probate pe tot parcursul dezbaterii fondului, atât în etapa disciplinară administrativă, căt și în fața Curții de Apel, prin depunerea în probațiune a contractului dintre societate și Cabinet sau prinaudierea ca martor a reprezentantului societății sau chiar a d-nei Av. lovițoni. Probatoriul propus a fost respins atât în etapa administrativă cât și de instanța fondului.

Atât societatea, cât și Cabinetul, erau perfect conștiente de caracterul dependent, sub aspect fiscal, al activității sale de avocat "in-house", motiv pentru care cooptarea sa ca și salariat a fost dezbătută de mai multe ori, fiind de notorietate perspectiva inevitabilei sale angajări. Este adevărat că a solicitat într-o primă fază decalarea acestui moment datorită dorinței de a promova examenul de definitivat în profesie.

Prin urmare, la începutul lui martie 2015, arată recurentul, nu a făcut altceva decât să readucă în dezbaterea dintre societate și Cabinet posibilitatea angajării sale cu contract de muncă la societate (nu a colaborării sale cu societatea în calitate de avocat, cum eronat a reținut prima instanță în paragraful 6 al paginii 14 din sentința recurată).

Recurentul consideră că în cauză s-a reținut o încadrare juridică complet eronată, câtă vreme fapta ce i se impută nu întrunește sub niciun aspect caracteristicile unei abateri disciplinare, așa cum acestea au fost reținute de instanța administrativă si a fondului.

La o analiză obiectivă a textelor de lege relevante, nu există niciun mijloc nelegal sau fraudulos la care să fi apelat pe parcursul demersului său, cum de altfel nu există nici consecința unui presupus astfel de demers, deturnarea clientelei Cabinetului, singurul perdant din toată speța fiind însuși reclamantul, care a fost nevoit să abandoneze atât colaborarea cu Cabinetul, cât și cu societatea, în urma deciziilor și acțiunilor d-nei Av. lovițoni.

În concluzie, instanțele chemate până în acest moment la judecarea prezentei cauzei, au procedat în mod complet nelegal la încadrarea unei fapte inexistente ca abatere disciplinară.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția nulității recursurilor, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, se observă că recurentul nu circumstanțiază în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulțumire a părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, interpretarea probelor administrate și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și de drept descrisă în cuprinsul acțiunii și a întâmpinării nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații cu privire la probele administrate în cauză, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea recursului.

De asemenea, în temeiul, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 600 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul UNBR.

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1947 din 25 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 600 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.