ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3695/2020

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâții Baroul Hunedoara și Uniunea Națională a Barourilor din România, reclamanta A. a solicitat: - anularea Hotărârii nr. 9/03.04.2017 a Consiliului Baroului Hunedoara, prin care s-a respins cererea de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, ca netemeinică; - anularea Deciziei nr. 278/26.08.2017 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din Romania, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 9/03.04.2017 a Consiliului Baroului Hunedoara, ca netemeinică; - obligarea pârâților să emită o decizie de reînscriere a reclamantei în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei în Baroul Hunedoara.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 15 din 31 ianuarie a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Baroul Hunedoara și Uniunea Națională a Barourilor din România, ca nefondată. În cadrul argumentelor prezentate în susținerea soluției, instanța de fond a precizat că nu pot fi obligați pârâții la emiterea deciziei de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei din cadrul Baroului Hunedoara, în condițiile în care reclamanta nu mai are calitate de avocat. Este nefondată susținerea acesteia că cererea sa se bazează pe verificarea cazului de nedemnitate pentru aplicarea legii, în care nu se mai află, dovedită cu certificatul de cazier judiciar și nu pe verificarea cazurilor de suspendare sau incompatibilitate, a menționat instanța. Mai mult, s-a reținut că obiectul prezentei cauze nu-l constituie verificarea cazului de nedemnitate pentru aplicarea legii, ci doar legalitatea Hotărârea Consiliului Baroului Hunedoara nr. 9/03.04.2017 vizând cererea reclamantei de reînscriere în tabloul avocaților. Conchide instanța în sensul că, potrivit art. 26 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, cazurile de nedemnitate se verifică cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei și pe întreaga durată a exercitării acesteia, iar în prezent reclamanta nu se află în niciuna dintre situațiile enunțate, întrucât cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. (a) din Legea nr. 51/1995, la care face referire, a dus la radierea sa din Tabloul avocaților definitivi și nu doar la o suspendarea exercitării profesiei de avocat.

Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Împotriva sentinței nr. 156 din 31 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamanta A., în condițiile art. 483 din C. proc. civ. În fața Înaltei Curți, ca instanță de recurs, în ședința publică de la 24 iunie 2020, recurenta-reclamantă A. a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Întrebările au următorul cuprins: "1) Se opun dispozițiile art. 47, 48 din Carta DFUE și ale art. 19 din TFUE, ca dreptul la un proces echitabil si aplicarea principiului securității juridice să poată fi restrâns în ceea ce privește procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 51/1995, de o așa manieră încât sa fie ignorat un drept fundamental și, implicit, desfășurarea procesului potrivit standardelor introduse prin legea națională nr. 30/1994 de ratificare a Convenției EDO, în condițiile în care și Uniunea a aderat la Convenție?; 2) În raport de dispozițiile paragrafului 1 al art. 52 și de dispozițiile art. 48 din Carta DFUE și ale art. 19 TFUE, este păstrată substanța acestor drepturi fundamentale la un proces echitabil, nu poate exercita o cale de atac ordinară eficientă, efectivă împotriva unui act dintr-o procedura prejudecătorească sub motivul inadmisibilitații sau nelegalității pentru că s-ar opune și după reabilitarea de drept norme legale si infralegale naționale - precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispozițiile art. 14 lit. a) din aceeași lege? 3) Prevederile Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, așa cum este el să fie interpretat prin prisma art. 6 CEDO și ale art. 19 TFUE, se opun unei norme interne/naționale care ar ignora, respinge sau interzice controlul de legalitate efectiv și eficient în condițiile precarității și neclarității unor norme legale și infralegale precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispozițiile art. 14 lit. a) din aceeași lege - norme al căror control de constituționalitate ori de legalitate și conformitate cu Convenția EDO nu are loc într-un mod efectiv? 4) Sunt respectate standardele în materia drepturilor fundamentale recunoscute de Cartă, prin art. 47-52, de art. 19 din TFUE și de art. 8 din Convenție (Uniunea a aderat la Convenție) de constituționalitate și euroconformitate cu Convenția, Carta și TFUE, la elaborarea și aplicarea normelor juridice precum art. 21 din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispozițiile art. 14 lit. a) din aceeași lege, în baza cărora a fost edictat actul/hotărârea de respingere a cererii de reincludere in tabloul celor activi în profesie (după suspendare, nu excludere) (care ar fixa interdicții eterne) de către o entitate extrajudiciara, fie ea și autoritatea de reglementare in profesie?" În motivarea demersului său judiciar, autoarea întrebărilor preliminare a subliniat că se impune cenzurarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 51/1995 prin prisma normelor europene, în contextul în care problema centrală a cauzei este precaritatea cadrului juridic aplicabil in această materie, chestiunile preliminare fiind în legătură cu directa aplicare a prevederilor Cartei DFUE, din perspectiva art. 6 par. 1 din Convenția EDO (UE a aderat la Convenție) și a art. 47 și 52 din Carta DFUE, raportate la art. 20 din Constituția României și la celelalte dispoziții din dreptul național care conferă protecție drepturilor fundamentale similară celei rezultată din Convenție sau Cartă. Din perspectiva reglementările naționale care, în opinia recurentei-reclamante, contravin dreptului european, în motivarea cererii s-a menționat că, în speța dată, se reclamă încălcarea unui drept fundamental, la un proces echitabil, proteguit prin Convenție, fiind astfel obligația judecătorului național, ca prim judecător comunitar, să înlature de la aplicare acele norme interne sau decizii administrative ori judecătorești (chiar ale Curții Constituționale) care violează dreptul comunitar și drepturile omului proteguite prin aranjamentul european sau internațional. Totodată, menționează recurenta, interpretarea dispozițiilor naționale trebuie făcută prin prisma Cartei DFUE și a Convenției EDO care este un tratat internațional în sensul indicat de art. 52 al Cartei DFUE, fără a exclude posibilitatea de reformare a unui act al unei entități investite cu puteri administrative cum este, de exemplu, o autoritate de reglementare într-o profesie. S-ar crea astfel și se creează, în condițiile reclamate, un dezechilibru între Stat/autoritate, ca emitent al actului normativ și persoana care se pretinde vătămată, contrar principiului egalității armelor, consacrat prin art. 6 par. 1 din Convenție si art. 47 din Carta DFUE, precum și art. 20 și 21 din Constituția României. În considerarea art. 52 din Carta DFUE - întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor - orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin Cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți, Conform art. 52 alin. (3) din Carta DFUE, judecătorul național are obligația de a asigura coerența între CEDO și Cartă și, în aplicarea art. 20 din Constituție, atunci când se pune problema, să ceară lămuriri pentru neconcordanțele dreptului intern cu dreptul european, dând prevalență acestei interpretări în favoarea celui din urma și în conformitate cu art. 8 din Convenția EDO. În această speță, menționează recurenta, ne aflam în situația unui dezechilibru creat de legiuitor și de stat când o cerere de includere în Tabloul avocaților, a unei persoane care nu a fost exclusă, ci doar suspendată, și față de care a operat reabilitarea de drept - instituție care nu poate fi golita de conținutul său substanțial și de sensul pentru care a fost creată, abolind "eternitatea" unor interdicții. În punctul de vedere exprimat, intimatul Baroul Hunedoara a învederat că recurenta-reclamantă încearcă, prin cererea de sesizare a CJUE, să deruteze instanța europeană prin invocarea unor contradicții sau neconcordanțe privind prezumtiva încălcare sau nerespectare a drepturilor sale fundamentale, în contextul în care, în cazul său concret, i-au fost respectate și asigurate pe deplin toate aceste drepturi.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Preliminar, instanța de recurs menționează că sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanțelor naționale mijloacele de a asigura o interpretare și aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre. În aprecierea admisibilității și oportunității sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte remarcă, mai întâi, că din toate cele patru întrebări transpare intenția reclamantei de a obține de la instanța europeană o îndrumare referitoare la validitatea și conformitatea art. 21 din Legea nr. 51/1995 cu, reglementările Cartei DFUE, din perspectiva art. 6 par. 1 din CEDO și a art. 47 și 52 din Carta DFUE, raportate la art. 20 din Constituția României. În litigiul pendinte, cererea de sesizare este inadmisibilă pentru următoarele considerente. Așa cum rezultă din prevederile art. 267 alin. (3) raportat la art. 267 alin. (2) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, una din condițiile esențiale pentru care instanța națională poate, iar cea de recurs trebuie, să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene este ca decizia privind interpretarea normei unionale să fie necesară pentru dezlegarea cauzei. Recurenta intenționează ca, prin mijlocirea instanței naționale, să obțină o decizie de interpretare a dispozițiilor art. 47 și 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale care consacră dreptul la un proces echitabil, în sensul de a se lămuri dacă conceptul de cale de atac eficientă, reglementat de cartă, poate fi regăsit în norma națională ce reglementează situația dreptului de exercitare a profesiei de avocat după încetarea calității de avocat, urmare a condamnării definitive pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii. Cu privire la aplicarea drepturilor reglementate de Cartă, art. 51 paragraful 1 din aceasta prevede că dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate. Referitor la interpretarea acestor dispoziții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a pronunțat la data de 26.02.2013 Hotărârea în cauza C-617/10, åklagaren împotriva Hans åkerberg Fransson, ocazie cu care a stabilit (paragraful 19) că rezultă, în esență, din jurisprudența constantă a Curții că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații. În această măsură, Curtea a amintit deja că nu poate aprecia, din perspectiva cartei, o reglementare națională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii. În schimb, de îndată ce o asemenea reglementare intră în domeniul de aplicare al acestui drept, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare aprecierii de către instanța națională a conformității acestei reglementări cu drepturile fundamentale a căror respectare o asigură (a se vedea printre altele în acest sens Hotărârea din 18 iunie 1991, ERT, C-260/89, Rec., p. I-2925, punctul 42, Hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow, C-299/95, Rec., p. I-2629, punctul 15, Hotărârea din 18 decembrie 1997, Annibaldi, C-309/96, Rec., p. I-7493, punctul 13, Hotărârea din 22 octombrie 2002, Roquette Freres, C-94/00, Rec., p. I-9011, punctul 25, Hotărârea din 18 decembrie 2008, Sopropé, C-349/07, Rep., p. I-10369, punctul 34, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții, C-256/11, punctul 72, precum și Hotărârea din 7 iunie 2012, Vinkov, C-27/11, punctul 58). În plus, Curtea a stabilit (paragraful 20) că această definiție a domeniului de aplicare al drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează cu explicațiile cu privire la articolul 51 din cartă, care, în conformitate cu articolului 6 alin. (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alin. (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C-279/09, punctul 32). Potrivit explicațiilor amintite, "statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii". Întrucât drepturile fundamentale garantate de cartă trebuie, în consecință, să fie respectate atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, nu pot exista situații care să țină astfel de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să poată fi aplicate. Aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă (paragraful 21). Atunci când, în schimb, o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să examineze dacă dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Ordonanța din 12 iulie 2012, Curra și alții, C-466/11, pct. 26 (paragraful 22). Pornind de la aceste principii, Înalta Curte reține că Statutul Profesiei de avocat și Legea nr. 51/1995 reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat fără însă să transpună o normă de drept unional, astfel că situațiile juridice generate art. 21 din Statut, respectiv art. 27 lit. d) din lege nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii. În consecință, reținând principiile din cauza CILFIT C- 283/81, Înalta Curte conchide că lipsa incidenței dispozițiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene atrage inutilitatea pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauză și implicit inadmisibilitatea sesizării acesteia în condițiile art. 267 alin. (3) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, motiv pentru care, pe cale de consecință, va proceda la respingerea cererii de sesizare a instanței unionale. După cum rezultă din normele care fixează competența Curții de Justiție a Uniunii Europene, un astfel de demers nu poate fi circumscris activității de interpretare a tratatului sau cartei și, cu atât mai puținm, celei care vizează validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile comunității. O bogată jurisprudență a Curții de Justiție statuează că aceasta "nu hotărăște în mod direct asupra validității dreptului național" (e.g.cauzele Grau Gomis-C-167/94, Sodisprem Sarl, C37 și 38/96 ori Ministero delle Finanze, C-10 și 22/97). Prin urmare, susținerile invocate de autoarea cererii de față, inclusiv contextul care a generat-o, vor fi avute în vedere cu prilejul examenului pe fondul cauzei, odată cu toate celelalte susțineri legate de "cenzurarea art. 21din Statutul profesiei sau art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 raportate la dispozițiile art. 14 lit. a) din aceeași lege prin prisma normelor europene".

Calea de atac declarată în cauză. Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, urmare a rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că respingerea cererii adresate Baroului în anul 2017 s-a bazat pe caz de nedemnitate care nu mai operează în situația prezentă a recurentei, întrucât, potrivit certificatului de cazier judiciar, nu mai este înscrisă în fișa de cazier judiciar cu antecedente penale, fiind reabilitată de drept, astfel că nu mai operează efectele art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 care au dus la radierea sa din Tabloul avocaților definitivi începând cu data de 17 decembrie 2010. De asemenea, recurenta învederează că nu există o hotărâre de excludere din profesia de avocat în privința sa, în condițiile în care, la data de 17.12.2010, era suspendată, la cerere, din exercițiul profesiei, că între timp nu a fost emisă nicio hotărâre de încetare a suspendării, iar în prezent nu se află în niciunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea specială. În plus, se mai precizează în cuprinsul declarației de recurs, nu a fost niciodată sancționată disciplinar pentru faptele care i se impută ca fiind motiv de nedemnitate, în pofida intervenirii reabilitării de drept, iar pentru a se pronunța o hotărâre de excludere din profesie pentru faptele descrise și sancționate prin hotărârea penală de condamnare era necesară o anchetă disciplinară. Toate aceste aspecte au fost reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii, a menționat recurenta, însă interpretarea lor denotă o greșită aplicare a legii și incomprehensibilitatea pe deplina a situației de fapt și a punerii sale în matricea legala adecvată. Instanța de fond nu a făcut nicio referire la situația concretă și anume la faptul că există o hotărâre de suspendare la cerere din profesie și, corelativ, cererea de reînscriere este firească, logică, admisibilă și întemeiată în fapt și în drept și nu se referă la efectele juridice ale reabilitării și incidența acesteia in cazul prevăzut de art. 26 din Statutul profesiei. De asemenea, instanța de fond nu a făcut referire la lipsa unei hotărâri de excludere din profesie (pentru motivul săvârșirii unei fapte disciplinare consemnate în hotărârea penala), încetarea calității de avocat fiind doar consecința unei asemenea hotărâri așa cum și nulitatea absolută sau pactul comisoriu pentru a opera în mod efectiv trebuie să existe o hotărâre judecătorească constatatoare. Recurenta a mai invocat jurisprudența CEDO, făcând trimitere la Cauza Mateescu c. România, menționând că raționamentele folosite de instanța de contencios european a drepturilor omului care a evidențiat lipsa predictibilității normei în acest caz, precum și violarea dreptului la viața privată, pentru a combate argumentele UNBR și ale instanței de judecata, referitoare la pretinsa incompatibilitate, se aplică mutatis mutandis și pentru pretinsa nedemnitate atunci când a intervenit reabilitarea de drept.

Apărările formulate. Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârâtul Baroul Hunedoara și notele scrise depuse la dosarul cauzei de intimatul-pârât Uniunea Națională a Barourilor din România s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanța de fond a analizat în mod obiectiv starea de fapt dedusă judecății, precum și actele și lucrările din dosar, constatând că reabilitarea de drept invocată de recurentă nu produce nicio consecință sub aspectul redobândirii calității de avocat pentru a se putea solicita reînscrierea pe tabloul avocaților definitivi, motive pentru care în mod corect a respins acțiunea formulate de reclamantă. Intimații au precizat că reclamanta și-a pierdut calitatea de avocat în condițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, astfel încât redobândirea calității de avocat poate avea loc numai în cazul susținerii și promovării unui examen de primire în profesie. Faptul că, în prezent, certificatul de cazier judiciar nu mai are înscrisă condamnarea penala suferită de reclamantă în trecut, nu poate constitui un mijloc de accedere în profesia de avocat, dobândirea calității de avocat fiind prevăzută expres de Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat.

Procedura derulată în recurs. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ. civilă. Însă, prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursurilor prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește motivul de nelegalitate a sentinței pronunțată de instanța de fond, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv de casare de ordine publică, întemeiat de recurentă pe teza referitoare la lipsa unei motivări efective referitoare la respingerea criticilor principale formulate de reclamantă prin acțiunea introductivă, constând în lipsa referirilor la situația de fapt concretă și anume la împrejurarea că există o hotărâre de suspendare, la cerere, din profesie sau la lipsa unei hotărâri de excludere din profesie, Înalta Curte precizează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Recurenta se află în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată. Din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanța a abordat examenul de legalitate al actelor administrative atacate de reclamantă. Astfel, instanța de fond a menționat că, în temeiul Deciziei Consiliului Baroului Hunedoara nr. 259/17.12.2010, recurenta-reclamantă și-a pierdut calitatea de avocat, astfel încât nu este posibilă reînscrierea acesteia pe "Tabloul avocaților" cu drept de exercitare a profesiei, iar reabilitarea de sub efectele condamnării penale care a condus la pierderea calității de avocat nu produce efecte sub aspectul reînscrierii în barou, în lipsa unei prevederi legale în acest sens. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentei, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței constante a Curții europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil. Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte precizează că relevantă în economia soluționării cauzei este interpretarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, în temeiul cărora recurenta-reclamantă a solicitat Consiliului Baroului Hunedoara reînscrierea în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei. De reținut este împrejurarea că aceasta a menționat în susținerea cererii faptul că nu se mai află în cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, anexând cererii certificatul de cazier judiciar. În acest sens, Înalta Curte menționează că, potrivit prevederilor art. 26 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat, pentru aplicarea legii, cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, cât și pe întreaga durată a exercitării acesteia. Persoana care solicită primirea în profesia de avocat sau reînscrierea în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei va înfățișa consiliului baroului la care depune cererea înscrisuri din care să rezulte condițiile de încetare a exercițiului profesiei din care provine, respectiv a celei pe care a exercitat-o în perioada de incompatibilitate. În ceea ce privește teza referitoare la primirea în profesie, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 14 din Statut, aceasta se realizează numai în baza promovării examenului organizat de către U.N.B.R. la nivel național. Referitor la teza reînscrierii în tabloul avocaților, după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 25 și 28 din lege rezultă că aceasta este posibilă/aplicabilă numai avocaților suspendați din această calitate, deci numai persoanelor care nu și-au pierdut calitatea de avocat ci doar aceea de a exercita temporar profesia, cum ar fi, de exemplu, cazul incompatibilităților. Din această perspectivă este de reținut că, după cum rezultă din Decizia nr. 50/18.03.2010 emisă de Decanul Baroului Hunedoara, recurenta reclamantă a fost suspendată din profesie, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care împotriva avocatului s-a pus în mișcare acțiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, însă nu în baza cererii de suspendare formulată de aceasta ci având în vedere adresa DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia, dosar nr. x/2010, prin care baroul a fost încunoștiințat că reclamanta a fost arestată preventiv pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. Este de necontestat însă faptul că, ulterior, în baza Deciziei nr. 259/17.12.2010 emisă de Consiliul Baroului Hunedoara, urmare a condamnării la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare, aplicată acesteia prin sentința penală nr. 39/2010 a Curții de Apel Alba Iulia, definitivă prin decizia penală nr. 4418/08.12.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentei-reclamante i-a încetat calitatea de avocat, în temeiul prevederilor art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, forma în vigoare la epoca respectivă, care prevedea încetarea calității de avocat față de persoana care a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care o face nedemnă de a fi avocat, conform legii. Ca atare, recurenta nu se află în situația suspendării din profesie, suspendarea acesteia operând doar în perioada 18.03.2010 - 17.12.2010, de la această din urmă dată producând efecte definitive decizia de încetare a calității de avocat, conform celor anterior menționate. Este total lipsită de relevanță, din acest unghi de vedere, împrejurarea că în cuprinsul dispozitivului Deciziei nr. 259/2010 a Consiliului Baroului Hunedoara s-a dispus radierea recurentei din tabloul avocaților definitivi din Baroul Hunedoara, în contextul în care temeiul actului administrativ este reprezentat de art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, referitor la încetarea calității de avocat. Aceasta, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (7), coroborate cu cele ale art. 44 lit. d) din Statutul profesiei de avocat, decizia consiliului baroului de încetare a calității de avocat este executorie, iar despre încetarea calității de avocat, baroul va face mențiunile corespunzătoare în tabloul avocaților. Prin urmare, radierea din Tabloul avocaților definitivi constituie expresia și urmarea încetării calității de avocat a recurentei. Astfel, Înalta Curte precizează că reabilitarea recurentei de sub efectele condamnării penale nu este de natură a înlătura efectele Deciziei nr. 259/2010 a Consiliului Baroului Hunedoara prin care s-a dispus radierea acesteia din tabloul avocaților definitivi, urmare a încetării calității de avocat. Efectele acestei decizii sunt definitive astfel încât, la momentul la care recurenta-reclamantă a solicitat reînscrierea în tabloul menționat, ca avocat cu drept de exercitare a profesiei, motivat de împrejurarea că nu se mai află în cazul de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, aceasta nu mai deținea calitatea de avocat, astfel că reînscrierea nu era permisă de lege, vocația reînscrierii aparținând numai persoanelor care nu și-au pierdut calitatea de avocat ci doar aceea de a exercita temporar profesia, deci avocaților suspendați din această calitate. Lipsa de predictibilitate a legii, din perspectiva jurisprudenței Curții europene de contencios a drepturilor omului, invocată de recurentă, prin raportare la imprecizia termenilor sau lipsa unei definiții a conceptului de nedemnitate în cazul condamnării pentru fapte penale, nu constituie un argument pertinent în economia soluționării cauzei, întrucât aceasta a supus controlului de legalitate efectuat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 9/03.04.2017 emisă de Consiliul Baroului Hunedoara, prin care i-a fost respinsă cererea de reînscriere în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei și Decizia nr. 278/26.08.2017 emisă de Consiliul U.N.B.R. prin care contestația acesteia a fost respinsă, iar nu Decizia nr. 259/2010 prin care s-a apreciat asupra nedemnității acesteia, în temeiul art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, prin raportare la hotărârea penală de condamnare, prin care s-a dispus radierea sa din Tablou, urmare a încetării calității de avocat. III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., constatând că soluția instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, Înalta Curte va proceda la respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat.