ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1052/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la data de 21 iulie 2016, sub nr. x/21.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.A. București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul B. să fie obligat la plata sumei de 115.000 euro plus dobânzile comerciale de la data introducerii acțiunii și până la achitarea integrală a debitului, iar pârâta societate bancară la plata sumei de 100.000 euro plus dobânzile comerciale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a sumei. De asemenea, a solicitat constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație imobiliară încheiat de BEJ D., la data de 03.03.2010, privind imobilul ipotecat, înscris în CF x Deva, nr. topo x, compus din casă P+1E, curte și teren în suprafață de 690 mp, situat în Deva, str. x C și radierea înscrierii din data de 05.10.2015 a dreptului de proprietate din CF x Deva, în favoarea pârâtei. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1769 și următoarele C. civ. și Legea falimentului nr. 85/2006. Pârâta C. S.A. București a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, invocând, pe cale de excepție, prescripția dreptului reclamantului de a cere constatarea nulității absolute a procesul-verbal de licitație imobiliară încheiat de BEJ D. la data de 03.03.2010 în dosarul execuțional nr. x/2009, excepția prescripției dreptului acestuia de a mai solicita restituirea sumei de 100.000 euro, precum și excepția autorității lucrului judecat. Reclamantul și-a precizat acțiunea la data de 21 septembrie 2016, solicitând constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la alin. (4), (5), (6) și 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 autentificat de BNP E., precum și constatarea nulității absolute a procesului-verbal de licitație imobiliară din data de 03.03.2010 încheiat de BEJ D., urmărind, totodată, completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a respectivului executor judecătoresc, în calitate de pârât. Prin încheierea de ședință din 16 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a BEJ D.. Prin cererea depusă la 10 ianuarie 2017, pârâta C. S.A. București a solicitat disjungerea cauzei, după cum urmează: acțiune în pretenții, acțiune în constatare clauze abuzive și contestație la executare. La termenul de judecată din 28 iunie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a pus în discuția părților disjungerea cauzei și, față de cererea modificatoare a acțiunii civile depusă de reclamant, a invocat din oficiu excepția de necompetență funcțională a secției I civile a instanței, în raport de faptul că petitele referitoare la pretenții și contestația la executare sunt subsidiare capătului de cerere care vizează constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de garanție ipotecară.

Hotărârile care au generat conflictul de competență: Prin sentința nr. 1094 din 28 iunie 2017, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a declinat în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul A.. Prin sentința nr. 250 din 22 februarie 2018, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția I civilă și, constatând ivit conflictul de competență a înaintat dosarul Curți de Apel Alba Iulia. Prin sentința nr. 54 din 8 martie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea secției I civile a Tribunalului Hunedoara.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă: Prin sentința nr. 2012 din 20 noiembrie 2018, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului BEJ D.; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita restituirea sumei de 100.000 euro și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâta C. S.A. București; a respins acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și C. S.A. București și a dispus obligarea reclamantului să plătească pârâtului B. suma de 1.250 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea lui, schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea acțiunii în totalitate. Prin întâmpinare, intimatul B. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. Prin decizia nr. 1059 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2012 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, și a obligat apelantul-reclamant A. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3.900 RON, cu titlu cheltuieli de judecată parțiale, în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A. la 5 septembrie 2019. În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 1776 C. civ. ce prevăd că ipoteca este valabilă numai dacă se referă la o sumă determinată, întrucât contractul de ipotecă are o reglementare specială față de contractul de credit, norma având caracter imperativ. Prin contractul de împrumut nr. 3388 din 30.07.2007, pârâta C. S.A. București a acordat S.C. F. S.R.L. Deva un credit în sumă de 723.902,77 euro, în aceeași zi, prin contractul de împrumut nr. 3389, a mai acordat aceleiași societăți un credit în sumă de 115.000 euro, deci, în total 838.902,77 euro, iar, la data de 07.11.2007, i-a mai acordat încă un credit de 478.938 euro cu contractul nr. x, în total, 1.310.371,77 euro. Prin contractul de ipotecă autentificat de BNP E. sub nr. x/30.07.2007, recurentul a garantat numai pentru creditul de 115.000 euro, acordat prin contractul de credit nr. x/30.07.2007, deși imobilul valora 215.000 euro, valoare recunoscută de bancă și evaluată ca atare de către un expert autorizat, reprezentând în RON suma de 883.478 RON. A susținut, astfel, că dobânzile și comisioanele băncii inserate în contractul de ipotecă nu pot modifica clauzele contractului, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile C. civ. din 1864, actele și faptele derulându-se înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., iar art. 1776 din vechiul C. civ. precizează că "o ipotecă este valabilă numai dacă se referă la o sumă determinată", contractul de ipotecă având o reglementare specială fată de contractul de credit, textul fiind imperativ. Recurentul a precizat, atât la fond, cât și în apel, că nu a semnat alt contract de ipotecă privind garantarea sumei de 600.000 euro, astfel cum a susținut pârâta prin întâmpinare și prin concluziile scrise depuse la dosar, ci a garantat creditul doar pentru suma de 115.000 euro, pentru imobilul din Deva, str. x, jud. Hunedoara. Pe cale de consecință, dacă s-a încasat de la pârâtă prețul total de 215.000 euro, atunci diferența până la 115.000 euro, respectiv 100.000 euro, trebuia reținută de executorul judecătoresc și plătită recurentului, suma fiind peste limitele contractului de ipotecă, aspect ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1776 C. civ., adjudecarea fiind lovită de nulitate absolută. A învederat că nu i s-au citit cele două contracte de ipotecă și nici nu i s-au eliberat pe loc copii după originale, recurentul fiind convins că a garantat creditul doar pentru suma de 115.000 euro cu imobilul din Deva, str. x, jud. Hunedoara. După primirea deciziei pronunțate în apel, s-a prezentat la BNP E. din Deva și a solicitat să i se prezinte cele două contracte de ipotecă în original, însă a fost refuzat, eliberându-i-se două copii legalizate, după care a constatat că în ambele contracte, la rubrica creanța garantată, notarul a stipulat că "valoarea imobilului ipotecat este 697.200 euro, așa cum rezultă din Raportul de evaluare nr. x/06.07.2007 întocmit de G. SRL". Nu a fost indicat sediul acestei societăți, iar cele două contracte de ipotecă au fost semnate în numele băncii de directorul și de directorul adjunct al sucursalei, H., cu care pârâtul B. trăia în concubinaj, ulterior aceștia căsătorindu-se. În acest context, recurentul a menționat că supraevaluarea s-a făcut în ideea de a se acorda cele două credite enorme, fără nicio acoperire din partea creditorului, împrejurare ce rezultă din procesul-verbal de scoatere la licitație, în care evaluarea a fost făcută de un expert și prețul imobilului era de 215.000 euro, reprezentând în RON suma de 883.478. De asemenea, deși restituirea creditelor bancare de către debitorul principal nu ajunsese la scadență, banca, în loc să procedeze conform art. 40 3 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 republicată, în sensul executării prin licitație a bunurilor din averea debitorului principal, grevate de garanții, a trecut, în mod nelegal, la executarea contractului de ipotecă. Deoarece contractul de ipotecă este un accesoriu la contractul de credit, recurentul devenind un debitor secund al creditorului, era legal ca în primul rând să se treacă la vânzarea la licitație a tuturor bunurilor cu care debitorul principal a garantat creditele acordate și, numai dacă nu se realiza îndestularea, să se treacă la scoaterea la licitație a imobilului proprietatea recurentului, cu care a fost garantat creditul de 115.000 euro. Mai mult decât atât, a apreciat că Legea nr. 85/2006 republicată, precizează că, odată cu deschiderea procedurii falimentului, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială numită generic accesoriu nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Recurentul a mai susținut că alin. (4), (5), (6) și 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 sunt lovite de nulitate, fiind contrare dispozițiilor imperative ale art. 1776 C. civ., făcute în mod abuziv și prin fraudă la lege. Ambele instanțe au motivat că nu a făcut dovada modului abuziv al comportamentului băncii și nici frauda la lege, deși acestea rezultă din cele două contracte, mai precis din alin. (4), care conține sintagma "dacă oricare din prevederile din acest contract sunt nule...". De asemenea, clauza abuzivă inserată în contractul de ipotecă nu îi dă dreptul creditorului să invoce beneficiul de discuțiune al dobânzilor, taxelor, comisioanelor și a celorlalte cheltuieli, întrucât sunt de rea-credință și făcute în frauda legii. Pe de altă parte, potrivit art. 948 C. civ., când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative, în mod ilicit sau imoral, actul este lovit de nulitate absolută, acțiunea în nulitate fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Cum nulitatea este sancțiunea care intervine după înfrângerea dispozițiilor legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat, urmează a se constata că și înscrierea în CF x Deva a dreptului de proprietate dobândit de C. S.A. București a fost făcută nelegal. Deși, în partea B5 din această carte funciară s-a respins inițial cererea de întabulare a dreptului de proprietate a înscrisului cu nr. x/26.03.2010 întocmit de BEJ D., după 5 ani, respectiv la data de 25.10.2015, în baza aceleiași adrese a executorului se intabulează dreptul de proprietate în favoarea societății bancare. Prin urmare, recurentul a precizat că această înscriere este nelegală și, în consecință, se impune admiterea capătului de cerere privind radierea dreptului de proprietate al pârâtei, cererea fiind în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul Hunedoara la data de 21 iulie 2016. Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului B. la plata sumei de 115.000 euro plus dobânzile comerciale, recurentul a menționat că S.C. F. S.R.L. Deva, avându-l ca administrator pe pârâtul B., a fost adusă în stare de faliment de către acesta, împrejurare ce rezultă din dosarul de închidere a procedurii falimentului nr. 1132/37/2009 al Tribunalului Hunedoara, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 295/04.05.2016, precum și un tabel definitiv al creanțelor societății pârâte, din care reiese că administratorul B. era de totală rea-credință în relațiile comerciale cu diverse societăți. Drept consecință, acordarea unui asemenea credit de 1.310.371,17 euro în 3 zile, cu atâta ușurință, unei societăți cu un obiect de activitate destul de redus este de neînțeles. Recurentul a învederat, totodată că ambele instanțe au preluat din întâmpinare și din concluziile scrise formulate de pârâtă că toate aspectele invocate în prezenta acțiune au fost soluționate în cele 11 dosare intentate anterior societății pârâte, dar, din verificarea acestora, rezultă cu certitudine că este pentru prima dată când seface referire la dispozițiile art. 1776 C. civ., referitoare la ipotecă, deci nu există autoritate de lucru judecat, așa cum au invocat pârâții, întrucât în cauză nu sunt aceleași părți, nu există identitate de obiect și cauză juridică. A mai susținut că s-a deplasat și la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Deva, unde i s-a precizat că nu există originalele contractelor de ipotecă care au fost înscrise în CF vechi x Sântuhalm - Deva, formându-i-se convingerea conform căreia contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 are semnăturile prin copiere din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007, motiv pentru care solicită casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru verificarea acestor împrejurări. Recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La 11 octombrie 2019, pârâtul B. a invocat excepția nulității cererii de recurs, susținând că aceasta nu poartă semnătura recurentului și nici semnătura și ștampila reprezentantului convențional al acestuia. De asemenea, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., susținând că recurentul a invocat în recurs critici pe care nu le-a dedus judecății în apel. Prin întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2019, pârâta I. S.A. (fostă C. S.A. București) a susținut că recursul nu a fost motivat în drept, criticile invocate de recurent fiind de netemeinicie a deciziei atacate, dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancționând cu nulitatea recursul dacă motivele nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același act normativ. La 29 octombrie 2019, recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților pentru soluționarea recursului., II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora dispozitiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum și faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013. În ceea ce privește legea aplicabilă din punctul de vedere al dreptului material, pentru soluționarea raportului juridic dedus judecății este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează nulitatea actelor juridice și a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat și, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ. Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materia nulității contractelor, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că la data intrării în vigoare a C. civ., actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de C. civ. din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit C. civ. sau dispozițiilor prezentei legi. Prin urmare, legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., a cărui nulitate se solicită, va guverna aspectele de drept material, astfel încât, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispozițiile vechiul C. civ. În susținerea cererii de recurs au fost invocate, sub un prim aspect, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În speța de față, motivul de nelegalitate, întemeiat pe aceste dispoziții invocate în cadrul cererii de recurs, vizează greșita aplicare a art. 1776 C. civ., potrivit căruia ipoteca convențională nu poate fi valabilă decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act. Aceste articol instituie principiul specializării ipotecii, regula generală în materia ipotecilor convenționale, potrivit vechiul C. civ., fiind aceea că ipoteca nu poate garanta decât creanțe special arătate și individualizate, ceea ce înseamnă că specializarea presupune menționarea precisă în act a cauzei creanței garantate, a datei și a cifrei acesteia, o ipotecă nefiind valabilă dacă se referă la creanțe nedeterminate. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că contractul de ipotecă a cărui nulitate se solicită prin cererea dedusă judecății, respectiv contractul autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., îndeplinește condițiile subsumate principiului specializării, menționate anterior. Astfel, prin contractul de ipotecă încheiat între creditorul ipotecar J. S.A. București - Sucursala Deva (ulterior C., actualmente I. SA) și garantul ipotecar A., pentru garantarea împrumutului de 115000 euro acordat debitorului S.A. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., s-a convenit instituirea unui drept de ipotecă pentru suma în discuție asupra imobilului situat în Deva, str. x nr. 67/C, cu nr. cadastral x, nr. top. x și înscris în CF x Sîntuhalm, proprietatea garantului ipotecar, compus din casa P+1E cu SC=232 mp, curte în suprafață totală de 696 mp înscris în CF x Sîntuhalm. Suma pentru care ipoteca este constituită este așadar determinată prin contractul de ipotecă, în care se menționează în același timp și cauza creanței garantate, astfel că acest contract respectă principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1776 C. civ. Faptul că pe lângă suma de 115 000 euro pentru care a fost constituită ipoteca au fost menționate și dobânzile, spezele, taxele, comisioanele și celelalte cheltuieli de executare, sume determinabile prin natura lor, nu poate echivala cu nerespectarea principiului specializării câtă vreme debitul principal a fost în mod cert individualizat și consemnat în cadrul contractului a cărui nulitate se solicită. Ca atare, nu se poate considera, așa cum susține recurentul, că au fost încălcate dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 1776 C. civ., anterior citate. Înalta Curte de Casație și Justiție reține, totodată, cu titlu prealabil, că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condițiile art. 488 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege și, prin urmare, pot fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs. Ca atare, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Aspectele invocate de recurent în sensul încheierii mai multor contracte de credit în sumă totală de 1.310.371,77 euro într-un interval scurt de timp, cele referitoare la supraevaluarea imobilului ipotecat, la inexistența unui alt contract de ipotecă privind garantarea sumei de 600.000 euro, existența unor vicii de procedură cu ocazia încheierii celor două contracte de ipotecă pentru că nu i s-au citit, nu i s-au eliberat pe loc copii după originale, că a primit doar copii legalizate, că s-a stipulat că "valoarea imobilului ipotecat este 697.200 euro, așa cum rezultă din Raportul de evaluare nr. x/06.07.2007 întocmit de G. SRL", dar că nu a fost indicat sediul acestei societăți, cele două contracte de ipotecă fiind semnate în numele băncii de directorul adjunct al sucursalei, cu care pârâtul trăia în concubinaj, și cele vizând vinovăția pârâtului B. în falimentarea societății reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Mai mult, parte din susținerile recurentului, referitoare la contestarea semnăturii de pe contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., inclusiv cele formulate oral, la termenul de judecată din data de 4 iunie 2020, ce vizau efectuarea unei expertize grafologice, sunt invocate, omisso medio, pentru prima data în recurs, instanța de judecată nefiind învestită cu o solicitare de anulare a acestui contract pentru a verifica validitatea acestuia prin cererea de chemare în judecată. Sub acest aspect se remarcă faptul că, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privința devoluțiunii ori transmiterii cauzei către instanța de apel ce stabilește că pricina se transmite către instanța superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanței inferioare a fost criticată. Principiul tantum devolutum quantum judicatum este o altă regulă care limitează caracterul devolutiv al apelului, potrivit căreia apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Pe cale doctrinară, în interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate s-a stabilit că instanța superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanță, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi. Câtă vreme, nu a existat un capăt de cerere distinct prin care să se solicite nulitatea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., toate criticile privind nevalabilitatea acestuia sunt inadmisibile, fiind făcute omisso medio. Recurentul susține că alin. (4), (5), (6) și 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 sunt lovite de nulitate, fiind contrare dispozițiilor imperative ale art. 1776 C. civ., făcute în mod abuziv și prin fraudă la lege, și arată că face dovada modului abuziv al comportamentului băncii și al fraudei la lege, prin sintagma "dacă oricare din prevederile din acest contract sunt nule...", menționată în alin. (4) al contractului. Or, această argumentație nu numai că nu a făcut obiectul cererii de apel, pentru a putea fi analizată de către Curtea de Apel și a fi supusă controlului judiciar de nelegalitate în calea de atac a recursului, dar se constată că expresia anterior menționată nu este prin ea însăși o dovadă a existenței unei fraude, care în speță nu a fost dovedită. De asemenea, situația de fapt reținută de instanțele anterioare a fost aceea că între pârâta, Societate Bancară C. S.A., - fostă J. S.A. - și S.C. F. S.R.L. s-a perfectat contractul acord de împrumut nr. FA 3389/30.07.2007 pentru suma de 115.000 euro, în garantarea căruia reclamantul A. a consimțit la instituirea unui drept de ipotecă asupra imobilului proprietate personală, știind că, în caz de neplată a ratelor împrumutului, se va proceda la executarea silită a bunului ipotecat, fără nicio formalitate, fiind, totodată, de acord să renunțe la beneficiul de discuțiune și la beneficiul de diviziune prevăzute de art. 1042 și art. 1662 C. civ., respectiv, de art. 1667 din același cod. Recurentul afirmă că această clauză este de rea-credință și făcută în frauda legii, fără însă a arăta în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate sub acest aspect. În aceste condiții, având în vedere că această clauză nu a fost anulată, nu vor fi primite susținerile privind executarea sa silită înainte ca restituirea creditelor bancare de către debitorul principal să ajungă la scadență și cele prin care apreciază că se impunea executarea în prealabil a debitorului principal, conform art. 40 3 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 republicată. Invocarea nerespectării Legii nr. 85/2006 republicată, ce precizează că, odată cu deschiderea procedurii falimentului, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială numită generic accesoriu nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii ține de modul în care s-a calculat debitul în cadrul executării silite, procedură de evaluare care nu face obiectul cererii de față ce vizează în mod strict anularea unor clauze din contractul de ipotecă și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară. Câtă vreme nu s-a indicat motivul de nelegalitate al hotărârii atacate în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 948 C. civ., ci doar s-a afirmat că actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative, în mod ilicit sau imoral, fiind lovit de nulitate absolută, iar un motiv de ordine publică nu a fost identificat sub acest aspect, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar în calea de atac a recursului prin prisma încălcării acestui temei legal. Cum nu s-a putut aplica sancțiunea nulității contractului de ipotecă în baza căruia s-a făcut executarea silită și, implicit, înscrierea în CF x Deva a dreptului de proprietate dobândit de C. S.A. București, nu se poate considera că acestea au fost făcute nelegal, susținerea că s-a respins inițial cererea de întabulare a dreptului de proprietate a înscrisului cu nr. x/26.03.2010 întocmit de BEJ D., iar după 5 ani, respectiv la data de 25.10.2015, în baza aceleiași adrese a executorului a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea C. S.A. București, neputând fi cenzurată în măsura în care radierea din cartea funciară a făcut obiectul prezentei cereri doar ca un capăt subsecvent admiterii acțiunii în nulitate. Referitor la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susține că ambele instanțe au preluat din întâmpinare și din concluziile scrise formulate de pârâtă că toate aspectele invocate în prezenta acțiune au fost soluționate în cele 11 dosare intentate societății bancare anterior, dar din verificarea lor rezultă cu certitudine că este pentru prima dată când se invocă dispozițiile art. 1776 C. civ., referitoare la ipotecă, deci nu există autoritate de lucru judecat, așa cum au invocat pârâții, întrucât în cauză nu sunt aceleași părți și nu există identitate de obiect și cauză juridică. Sub acest aspect se observă că susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea apelată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de fond problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză. Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanța susține că nu există autoritate de lucru judecat respingând excepția invocată de pârâtă în acest sens, dar se raportează cu ocazia analizării cererii reclamantului la aspectele deja statuate de către instanțele anterioare cu putere de lucru judecat, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunțate Astfel, instanța de fond a constatat că, prin întâmpinare, pârâta a invocat și excepția autorității de lucru judecat, susținând că au existat mai multe litigii prin care reclamantul a contestat formele de executare silită în dosarul execuțional nr. x/2009 al BEJ D., dar a statuat că, chiar dacă formele de executare silită - incluzând și procesul-verbal de licitație din data de 03.03.2010 -, au fost examinate de către instanța de executare ori de către Tribunalul Hunedoara în căile de control judiciar, în prezenta cauză, reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute a actului de adjudecare a imobilului ipotecat, deopotrivă cu radierea înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului în cartea funciară, ca o aplicație a principiului quod nullum est, nullum producit effectum. S-a statuat în mod expres că, acțiunea precizată de față vizează, în principal, desființarea cu efect retroactiv a contractului de ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x/2007 de BNP E., invocând clauze abuzive, în frauda legii, și eludarea principiului specializării ipotecii, prevăzut de art. 1769 și următoarele din vechiul C. civ., dar în niciunul dintre dosarele invocate, instanțele de judecată nu au fost sesizate cu aceste aspecte de drept material, iar această concluzie nu a fost contestată în calea de atac a apelului. Curtea de Apel a făcut referire la aceste litigii cu ocazia analizării procesului-verbal de licitație imobiliară încheiat la 03.03.2010 de BEJ D., constatând că nu poate fi primită afirmația apelantului că ar fi garantat împrumutul debitorului doar pentru suma de 115000 euro, deoarece reiese că acesta a încheiat și a garantat cu imobilul în litigiu două contracte de ipotecă, respectiv cel cu nr. x/30.07.2007 și cel cu nr. x/30.07.2007. S-a constatat că suma totală pentru care s-a garantat este de 715.000 euro, la care se adaugă dobânzi și comisioane, iar cu privire la cuantumul sumei garantate de reclamant, câtimea creanței, respectiv a debitului pentru care s-a pornit executarea silită s-a apreciat că acesta nu mai poate fi repus în discuție, nefiind lipsit de importanță a se arăta că toate contestațiile garantului ipotecar împotriva titlului executoriu au fost respinse. Înalta Curte notează, sub acest aspect, că este necesar să se facă distincție între autoritatea de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și puterea de lucru judecat care se referă la modalitatea în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin urmare, instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nici nu o poate ignora. Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părțile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În acest caz, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. Or, chiar dacă a constatat că nu poate fi admisă excepția autorității de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția identității de cauză, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că nu poate ignora puterea de lucru judecat a ceea ce s-a constatat în cadrul litigiilor anterioare referitoare la cuantumul creanței pentru care a garantat reclamantul și pentru care s-a făcut executarea silită, solicitarea de anulare a procesului-verbal de licitație în cauza de față fiind în mod strict rezumată la constatarea nulității contractului de ipotecă ce a stat la baza lui, prin prisma principiului quod nullum est, nullum producit effectum. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondat. În aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul, ca parte căzută în pretenții în calea de atac a recursului, la plata către intimatul B. a sumei de 3500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei". Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de intimatul B. cu apărătorul său este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 3.500 RON, cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,