ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2165/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 15 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 7.240.391,76 RON cu titlu de despăgubiri, a dobânzii legale penalizatoare raportată la debitul de 7.240.391,76 RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 14 decembrie 2016, și până la momentul achitării integrale a debitului, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, între altele, pe dispozițiile art. 1707, art. 1712, art. 1879 și art. 2210 C. civ.

Pârâtele B. S.A. și C. S.A. au depus întâmpinare prin care au invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare formulată la 10 aprilie 2017, reclamanta a precizat art. 1349 și urm. C. civ. ca temei de drept, solicitând obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii civile delictuale și a mărit valoarea obiectului cererii cu suma de 658.217,45 RON, reprezentând diferențe despăgubire, precum și dobânda legală penalizatoare.

Pârâtele B. S.A. și C. S.A. au depus întâmpinare față de cererea de chemare în judecată modificată prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată modificate și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2385 din 19 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

Prin încheierea de ședință din 2 octombrie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință din 2 aprilie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a amânat pronunțarea la 16 aprilie 2018.

Prin sentința civilă nr. 145/2018 din 16 aprilie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâtele să plătească reclamantei, în solidar, suma de 7.898.609,21 RON, cu titlu de despăgubiri, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume începând de la 14 decembrie 2016 și până la momentul achitării integrale. Totodată, a obligat pârâtele să achite în solidar reclamantei suma de 88.722,92 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, diminuate.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din 2 octombrie 2017 și din 2 aprilie 2018 au declarat apel pârâtele.

Prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a amânat pronunțarea asupra cauzei la 17 decembrie 2018, în vederea depunerii de concluzii scrise.

Prin decizia nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., împotriva încheierilor de ședință din 2 octombrie 2017 și 2 aprilie 2018 și a sentinței nr. 145 din 16 aprilie 2018.

Împotriva aceste decizii și a încheierii de ședință din 3 decembrie 2018 au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Argeș.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recursul declarat împotriva încheierii recurate este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte invocând că respingerea cererii de întocmire a unui nou raport de expertiză și de încuviințare a probei testimoniale este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (2), art. 13, art. 16, art. 22 alin. (2), art. 476 alin. (1) și art. 479 C. proc. civ., precum și cu încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul părții la un proces echitabil.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei instanței de apel și a sentinței, recurentele-pârâte arată că au fost aplicate greșit dispozițiile legale și clauzele contractuale privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului și implicit efectele juridice ale acesteia, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 2210 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1350 alin. (3), cu art. 1593 și cu art. 1596 -1597 C. civ. și de clauza 14 din Polița de asigurare. Autoarele căii de atac susțin că intimata-pârâtă putea exercita împotriva recurentelor-pârâte numai o acțiune în temeiul răspunderii civile contractuale pentru că acesta este temeiul în baza căruia asiguratul, în drepturile căruia s-a subrogat societatea de asigurare, le-ar fi putut chema în judecată pe recurentele-pârâte și pentru că intimata-pârâtă nu poate opta între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ.

Recurentele-pârâte invocă, de asemenea, că soluția de respingere a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune încalcă dispozițiile art. 5 și art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. De altfel, instanța de apel a considerat în mod eronat că în speță sunt incidente dispozițiile C. civ. privind prescripția dreptului la acțiune al asigurătorului.

Totodată, recurentele-pârâte invocă faptul că s-a reținut în mod eronat incidența în speță a dispozițiilor art. 1382 - 1383 din C. civ., în condițiile în care instanța nu a stabilit în sarcina pârâtelor săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile unice. Dimpotrivă, situația de fapt reținută presupune săvârșirea de către pârâte a unor pretinse fapte ilicite distincte, prin urmare aceasta nu se circumscrie ipotezei dispozițiilor legale anterior menționate care reglementează răspunderea solidară a debitorilor în cazul îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestora.

Recurentele-pârâte invocă, de asemenea, efectul obligatoriu al deciziei nr. 86/2017 privind dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 20 noiembrie 2017 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 17 ianuarie 2018.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurentele-pârâte consideră că termenul special de prescripție al acțiunii în răspundere civilă pentru eventualele vicii ascunse ale executării și montării coșurilor de fum a început să curgă cel mai târziu la 21 decembrie 2011 și s-a împlinit anterior datei de 22 decembrie 2015 la care s-a produs evenimentul asigurat și datei de 14 decembrie 2016, când a fost promovată cererea de chemare în judecată.

Chiar și în eventualitatea în care termenul de prescripție de 6 luni ar fi început să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv de la 22 decembrie 2015, recurentele-pârâte consideră că, în speță, se impune admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Recurentele-pârâte invocă și faptul că hotărârile au fost pronunțate cu aplicarea greșită a principiilor și dispozițiilor legale privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, întrucât pretinsele fapte ilicite nu au fost stabilite prin raportare la dispozițiile legale care consfințesc obligațiile reținute în sarcina acestora și nu a fost stabilit caracterul cert al prejudiciului întrucât curtea de apel a greșit atunci când a asimilat indemnizația de asigurare cu prejudiciul imputabil pârâtelor.

Recurentele-pârâte și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea de ședință din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurentele-pârâte au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au arătat că recursul lor este admisibil din perspectiva tuturor motivelor de casare invocate.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 și a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din perspectiva acestui motiv de recurs, autoarele căii de atac susțin că soluția de respingere a cererii de întocmire a unui nou raport de expertiză și de încuviințare a probei testimoniale, cuprinsă în încheierea de ședință din 3 decembrie 2018, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (2) (principiul legalității), art. 13 (dreptul la apărare), art. 16 (nemijlocirea), art. 22 alin. (2) (rolul activ al judecătorului), art. 476 alin. (1) (efectul devolutiv al apelului) și art. 479 C. proc. civ. (refacerea sau completarea probelor în apel), precum și cu încălcarea art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul părții la un proces echitabil.

Înalta Curte va înlătura aceste critici întrucât în mod corect curtea de apel a respins probele solicitate de recurentele-pârâte apreciind că acestea nu sunt utile cauzei deoarece a fost deja întocmit un raport de expertiză tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii, iar instanța de apel s-a considerat lămurită asupra tuturor aspectele esențiale ale cauzei. Pentru aceleași motive nu a considerat necesară audierea unui martor. Această soluție nu încalcă textele de lege invocate de recurentele-pârâte întrucât acestea au avut posibilitatea de a administra probe în ambele faze procesuale devolutive, instanța de apel nefiind obligată să refacă sau să completeze probatoriul, ci având posibilitatea să o facă, în măsura în care consideră necesar. De altfel, prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel referitor la probe și solicită instanței de recurs să aprecieze asupra utilității acestora, demers care excede analizei de legalitate a deciziei recurate.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 2210 coroborate cu cele ale art. 1350 C. civ. și cu cele ale clauzei 14 din Polița de asigurare, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 5 și art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 1382-1383 C. civ.

Instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține că instanța de apel nu a aplicat în mod corect prevederile art. 2210 C. civ. și a apreciat că asigurătorul are o acțiune proprie împotriva terțului, respectiv a recurentelor-pârâte, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Art. 2210 C. civ. instituie un caz de subrogare legală a asigurătorului care a plătit indemnizația pentru riscul asigurat, în toate drepturile asiguratului împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 86/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "prin faptul plății făcute asiguratului, drepturile și acțiunile acestuia împotriva terțului răspunzător de producerea prejudiciului (...) se transferă în patrimoniul asigurătorului de bunuri, în acest moment născându-se și dreptul de regres al acestuia din urmă."

În jurisprudența instanței supreme s-a reținut că "prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână o acțiune proprie ce nu poate fi confundată cu acțiunea pe care asiguratul ar putea să o promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului." Ca urmare, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, acțiunea pe care intimata-reclamantă, în calitate de asigurător subrogat ex lege în drepturile asiguratului, o poate promova împotriva terților răspunzători de producerea prejudiciului este diferită de cea pe care asiguratul ar putea-o promova împotriva acelorași terți. Această din urmă acțiune și-ar avea izvorul în convenția dintre asigurat (în speță D. S.R.L., proprietarul imobilului avariat) și societățile care au prestat serviciile de executare și montaj a coșurilor de fum (recurentele-pârâte), fiind o acțiune în răspundere civilă contractuală, în timp ce acțiunea asigurătorului este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală deoarece între intimata-reclamantă, în calitate de asigurător, și recurentele-pârâte nu au existat raporturi contractuale și nici nu se vor naște astfel de raporturi ca urmare a intervenirii subrogației legale.

Având în vedere că nu se pune problema unui drept de opțiune a intimatei-reclamante între cele două feluri de răspundere civilă, contractuală sau delictuală, nu vor fi reținute nici criticile privind greșita aplicate a prevederilor art. 1350 alin. (3) C. civ.

Instanța supremă va înlătura și argumentele prin care se susține greșita aplicare a dispozițiilor art. 5 și art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care "dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.", iar acest termen începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare. Aceste texte de lege guvernează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în raporturile dintre asigurat și autoarele prejudiciului, dar nu se poate aplica în raportul juridic care se naște în temeiul subrogației legale între societatea de asigurare și terții răspunzători de producerea prejudiciului. Deși dreptul preluat de intimata-reclamantă este identic cu cel născut în patrimoniul asiguratului, natura acțiunii de regres pe care o exercită asigurătorul împotriva autoarelor prejudiciului este diferită. Ca urmare, și regulile ce guvernează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune sunt diferite, devenind aplicabil termenul general de prescripție de trei ani, care începe să curgă de la data producerii prejudiciului în patrimoniul intimatei-reclamante, adică de la data plății indemnizației de asigurare, 1 aprilie 2016 și 12 mai 2016. Față de momentul la care a fost plătită indemnizația și având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15 decembrie 2016, se observă că în mod corect a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție nu era împlinit.

Nici criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1382-1383 C. civ. nu pot fi primite deoarece curtea de apel a respectat prevederile C. civ. în ceea ce privește solidaritatea debitorilor, apreciind, pe baza probelor administrate (raport de expertiză și înscrisuri), că ambele pârâte au contribuit la săvârșirea faptelor ilicite, sunt vinovate de producerea prejudiciului și sunt ținute solidar la reparația acestuia. Proporția culpei fiecărei recurente-pârâte nu are relevanță în prezenta cauză, acestea având posibilitatea să se desocotească în temeiul art. 1383 și urm. C. civ.

În ceea ce privește certitudinea prejudiciului, instanța supremă constată că acesta a fost corect stabilit de curtea de apel prin raportare la suma plătită cu titlu de indemnizație de asigurare, astfel cum statuează și art. 2210 C. civ.. Celelalte critici referitoare la condițiile răspunderii civile delictuale nu vor fi analizate întrucât aduc în discuție aspecte de fapt care nu pot fi reevaluate de instanța de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 și a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.A. și S.C. B. S.A împotriva încheierii din 3 decembrie 2018 și a deciziei nr. 808/A-C din 17 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.