ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2451/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 20.07.2017 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul De Garantare A Asiguraților solicitând:

- anularea deciziei FGA nr. 6846/27.06.2017;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro reprezentând despăgubiri garantare ca urmare a falimentului S.C. B. S.A.;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de soluționarea acestui litigiu.

Prin sentința nr. 1455 din 27 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asociaților;

- a anulat parțial decizia nr. 6846/27.06.2017 în sensul că obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 5062,5 RON reprezentând diferență despăgubire;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru de 350 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 1455 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților.

Recurenta-reclamantul A. a criticat sentința atacată, susținând în esență că din considerentele primei instanță se poate observa cu ușurință că singurul aspect avut în vedere de instanță a fost valoarea despăgubirilor raportată exclusiv la acte interne întocmite de pârâtă, care stabilesc unilateral și în abstract criterii de cuantificare a despăgubirilor, instanța având în vedere exclusiv intervalul de despăgubiri stabilit de pârâtă, în loc să procedeze la cuantificarea daunelor morale, având în vedere traumatismele suferite de reclamant.

Cu toate că în fața instanței de fond a fost administrată proba testimonială cu un martor care a prezentat modul concret în care a fost afectat reclamantul ca urmare a vătămărilor suferite, instanța nu a avut în vedere absolut deloc acest aspect, nefăcând vorbire niciunde în cuprinsul sentinței atacate de această probă.

Consideră că suma de 5.062,50 de RON acordată suplimentar de prima instanță este derizorie raportat la prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant.

Recurentu-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a indicat ca motiv de casare, prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurentul-pârât a susținut că hotărârea este nelegala fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material, susținând în esență că daunele interese reprezintă altceva decât dauna inițială, dar ele nu pot lua naștere dacă nu există obligația inițială.

În cazul dedus judecății, beneficiarul asigurării de tip RCA a suferit un prejudiciu material însă era obligat să facă dovada întinderii acestuia, ara făcut dor doar dovada prejudiciului material în sumă de 136 de RON conform chitanței anexate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția nulității recursurilor, invocată din oficiu, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menționate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, se observă că recurenții nu circumstanțiază în niciun mod critica potrivit căreia hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulțumire a părților cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, interpretarea probelor administrate și reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și de drept descrisă în cuprinsul acțiunii și a întâmpinării nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Deoarece recurenții nu au formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații cu privire la probele administrate în cauză, pe care nu le-au structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității recursului.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor formulate de reclamanta A. și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 1455 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.