Decizia nr. 1541/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1563/2018 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 7109/03.07.2017 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata despăgubirilor în valoare totală de 24.999 RON, la care a fost obligat asigurătorul B. S.A., conform sentinței civile nr. 693/2015, pronunțată de Judecătoria Tulcea, definitivă și a deciziei civile nr. 919 din 21.10.2015, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2013, cu cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea instanței de recurs Prin sentința civilă nr. 1563 din 30 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte. A anulat Decizia nr. 7109/03.07.2017 emisă de pârât. A obligat pârâtul FGA să plătească reclamantului suma de 24.999 RON, reprezentând despăgubiri. A obligat pârâtul la plata sumei de 2050 RON cheltuieli de judecată. 1.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1563 din 30 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. Recurentul-pârât nu a înțeles să dezvolte separat fiecare motiv de casare în parte, criticile de nelegalitate subsumate acestora vizând, în esență, aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la termenul în care trebuia adresată cererea de despăgubiri autorității pârâte, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. După expunerea rezumativă a situației de fapt dedusă judecății, recurentul-pârât afirmă că raționamentul instanței de fond, în sensul că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului împotriva societății B. S.A. a rămas definitivă la data de 3.11.2016, prin decizia civilă nr. 1795/2016 este vădit eronat. Arată recurentul-pârât că din actele dosarului rezultă cu evidență că sentința civilă nr. 9661din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în Dosarul nr. x/2015, prin care s-a deschis procedura falimentului împotriva societății B. S.A. a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 788 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Prin urmare data de 28 aprilie 2016 era momentul de la care începea să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru formularea cererii de despăgubire către Fondul de Garantare a Asiguraților de către reclamant și nu data de 03.11.2016 cum, în mod neîntemeiat, a reținut prima instanță. În concluzie, recurentul solicită casarea sentinței atacate și, în rejudecare, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, cu consecința validării deciziei emisă de FGA prin care a constatat tardivitatea depunerii cererii de despăgubire. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., în limitele și pentru considerentele arătate în cele ce urmează. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. a fost invocat de către recurentul-pârât, în mod formal, neputându-se identifica vreo critică care să poată fi încadrată în ipotezele cazului de casare vizând nemotivarea sui generis a sentinței instanței de fond. În ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea normelor de drept material de către instanța de fond (prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că acesta este întemeiat și de natură să conducă la reformarea soluției pronunțate în primă instanță. În examinarea căii de atac exercitate, Înalta Curte constată că este învestită a tranșa chestiunea tardivității formulării cererii de despăgubire de către reclamantul A., pornind de la situația de fapt rezultată din înscrisurile administrate în fața instanței de fond și verificând temeinicia raționamentului instanței de fond în a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în raport de intrarea definitivă în procedura falimentului a societății de asigurare prin hotărâre judecătorească. Pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii și a constata că reclamantul a formulat cererea de despăgubire la Fondul de Garantare a Asiguraților în termenul legal, instanța de fond a apreciat că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului împotriva societății B. S.A. a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1795 din 3 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă pronunțată în Dosarul nr. x/2015, în raport de această dată, solicitarea de despăgubire nefiind tardiv adresată Fondului de Garantare a Asiguraților. Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări … " Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție. Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar și necontestate de părți, dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societății de B. S.A, respectiv la data de 21.10.2015 când s-a pronunțat decizia civilă nr. 919 a Tribunalului Tulcea, secția civilă, împrejurare care a atras incidența prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în prima ipoteză. Înalta Curte constată că, deși, instanța de fond a stabilit corect situația de fapt dedusă judecății, în continuare a dezvoltat un raționament juridic greșit și, în neconcordanță cu realitatea juridică referitoare la deschiderea procedurii falimentului a societății de asigurare. Astfel, Curtea de Apel București a considerat că hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului este reprezentată de Decizia nr. 1795 din 3 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă prin care s-a respins ultimul apel formulat împotriva sentinței nr. 9661din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în Dosarul nr. x/2015 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului. Instanța de fond și-a bazat această constatare pe un extras din portalul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, depus la dosar de reclamant, din care rezulta exclusiv soluția de respingere ca nefondat a apelului declarat de apelanta C. di Assicurazioni SPA. Or, din verificările proprii efectuate de instanța de control judiciar, în temeiul art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., în sistemul ECRIS al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă rezultă că prin Decizia nr. 1795 din 3 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă a fost soluționat apelul formulat de creditoarea C. di Assicurazioni SPA împotriva încheierii din data de 30.05.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, prin care fusese respinsă ca neîntemeiată cererea de repunere în termen formulată de petenta C. di Assicurazioni SPA prin care solicita înscrierea în tabelul de creanțe. Prin urmare, această cale de atac nu a vizat sentința nr. 9661din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în Dosarul nr. x/2015 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului a societății B. S.A, contrar celor reținute de prima instanță, ci o încheiere prin care nu se dezlegase fondul litigiului de faliment. Prin urmare, stabilirea de către instanța de fond a datei de 3.11.2016 ca moment al începerii curgerii termenului de 90 de zile, în favoarea intimatului-reclamant, este eronată, situație ce a condus și la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că argumentul recurentului-pârât în sensul că momentul la care hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a devenit definitivă este 28.04.2016, când Curtea de Apel București a respins apelurile exercitate împotriva sentinței nr. 9661din 03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în Dosarul nr. x/2015, este dovedit cu înscrisul depus la dosarul de recurs constând în copia conformă cu originalul a Sentinței de deschidere a procedurii falimentului purtând mențiunea "definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei C.A.B., secția a VI-a civilă nr. 788/28.04.2016" (dosar recurs). Prin urmare, data de 28.04.2016 ca dată a rămânerii definitive a "hotărârii de deschidere a procedurii falimentului" este recunoscută oficial atât la nivel administrativ de către autoritățile publice implicate în procedură, cât și de instanțele judecătorești, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind constantă și unitară în acest sens. În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment a început să curgă din data de 28.04.2016 și s-a împlinit pentru reclamant la data de 28.07.2016, iar în acest context, cererea de plată adresată de reclamant la data de 29.08.2016 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este viciată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8, instanța de fond aplicând greșit normele de drept material incidente cauzei și menționate anterior, prin stabilirea eronată a situației juridice creată de falimentul asiguratorului față de care reclamantul avea calitatea de creditor. În raport de soluția prefigurată, Înalta Curte constată că cererea formulată de recurentul-pârât de obligare a intimatului -reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, obligându-l pe acesta din urmă, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 de RON către recurentul-pârât, constând în taxă judiciară de timbru achitată în recurs.