ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2873/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.02.2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea Deciziei nr. 3471/16.01.2017; obligarea pârâtei la plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv 22.651,89 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3661 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 3471/16.01.2017 și a obligat pârâtul să emită o decizie motivată privind analiza pe fond a cererii de plată nr. x/10.03.2016. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1837,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a recurentul a reluat situația de fapt, susținând, în esență, că hotărârea atacată conține motive contradictorii și este data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că, deși instanța de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, consideră că are totuși un drept propriu la despăgubire, în condițiile în care în aceeași hotărâre reține că singurul creditor de asigurare este persoana vătămată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, a art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2002 și a dispozițiilor care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților. Consideră că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților împrejurarea că Fondul de Garantare a Asiguraților nu ar fi stabilit în ce categorie de creditori de asigurare se încadrează reclamanta și nu i-a solicitat să formuleze o precizare în acest sens. De asemenea, invocă aplicarea greșită a art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, din care reiese că au calitatea de beneficiari ai despăgubirilor achitate de către recurentul-pârât doar creditorii de asigurare, aceste dispoziții neputând lărgi sfera persoanelor avute în vedere de Legea nr. 213/2015. Consideră că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat susținerile sale privind necesitatea corelării procedurii falimentului societății B. S.A. cu procedura derulată în baza Legii nr. 213/2015, având în vedere că în speță creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, aceasta exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în faliment, ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Recurentul-pârât susține că, deși reclamanta a formulat cereri de plată adresate Fondului de Garantare a Asiguraților, cumulând mai multe creanțe, ca urmare a subrogării sale legale, acestea au fost formulate în calitate de unic creditor de asigurare, în limitele și condițiile stipulate de Legea nr. 213/2015. Mai arată că recurenta-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu o creanță în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare. Recurentul-pârât mai invocă greșita interpretare dată de către prima instanța dispozițiilor art. 2210 C. civ., întrucât, chiar dacă a operat o subrogare în drepturile persoanei prejudiciate, aceasta nu a operat împotriva FGA, ci doar împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, precum și greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin care se instituie plafonul de 450.000 RON și a dispozițiilor art. 4 lit. e) din același act normativ, ce definesc plafonul de garantare în raport cu creditorul de asigurare.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), anularea Deciziei nr. 3471/16.01.2017 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de sumei de 22.651,89lei, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco. Se reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul la emiterea unei Decizii motivate privind analiza pe fond a cererii de plată formulate de reclamantă. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta a fost invocat în mod formal, criticile părții vizând greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, așa încât vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Totodată, Înalta Curte are în vedere cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, formulată de societatea intimată și, în raport de soluția prefigurată, constată că sunt îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru admiterea acesteia. De asemenea, în raport de valoarea și complexitatea cauzei, de activitatea efectivă desfășurată de avocat, Înalta Curte va dispune reducerea onorariului de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., proporțional cu circumstanțele concrete ale judecății prezentei căi de atac. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.