ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2164/2020

Ședința publică din data de 29 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - prin DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BRAȘOV, contestație împotriva Deciziei nr. 920/24.05.2017, emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestația sa împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016, prin care a fost angajată răspunderea sa conform art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 ca fiind neîntemeiată, solicitând instanței ca, în urma administrării probatoriului, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea contestației și anularea deciziei contestate, precum și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016 împreună cu S.C. B. S.R.L. și C., în limita sumei de 1.475.247 RON, în sensul anulării parțiale a deciziei de angajare a răspunderii solidare, ca fiind netemeinică și nelegală, sub aspectul angajării răspunderii reclamantei alături de S.C. B. S.R.L. și C., pentru acoperirea prejudiciului datorat de B., deoarece nu sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii conform art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015, nefiind dovedită participarea sa în realizarea prejudiciului datorat în mod direct sau indirect și, totodată, nu este îndeplinită condiția relei- credințe; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Administrația județeană a Finanțelor Publice în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei procesuale pasive a DGRFP Brașov, deoarece, actul administrativ-fiscal a cărui anulare se solicită în prezenta cauză a fost emis de către AJFP Brașov, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale, ca fiind vădit neîntemeiată și nelegală.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 169/2017 din 08 noiembrie 2017, pronunțată în dosar nr. x/2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P. Brașov invocată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin întâmpinare; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Agenția Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și în consecință: a dispus anularea Deciziei nr. 920/24.05.2017 emisă de D.G.R.F.P. Brașov și a Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 347100/28.12.2016 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BRAȘOV, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind vădit netemeinică și nelegală, cu consecința menținerii actelor administrative fiscale anulate de către instanța de judecată, ca fiind legale, temeinice și la adăpost de orice critică.

În recursul său, care poate fi încadrat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe larg, situația de fapt în cauză, cu redarea conținutului dispozițiilor art. 25 și art. 26 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate susținând, în esență, următoarele:

Raportat la reținerile instanței de fond, se poate reține că, urmare analizării acestora, instanța a analizat în mod concret, speța dedusă judecății, însă, consideră criticabile reținerile instanței de fond, în condițiile în care, din cuprinsul deciziei emise de recurentă, rezultă în mod evident motivele care au condus la atragerea răspunderii solidare a reclamantei, legătura dintre acestea și dispozițiile legale aplicabile speței- art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta a reluat, și în recurs, elementele care au condus la concluzia organelor de executare silită din cadrul acesteia, că se impune angajarea răspunderii solidare, motiv pentru care, s-a decis angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, elemente din care rezultă că în perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credință, reprezentantul societății nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Cu privire la motivele invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, recurenta-pârâtă arată că a învederat instanței de judecată că acestea nu au niciun suport legal, motiv pentru care, consideră că nu pot fi reținute la soluționarea cauzei.

Susține că instanța de fond nu a analizat în mod concret cauza dedusă judecății, nu a avut în vedere toate reținerile organelor emitente ale Deciziei privind stabilirea răspunderii solidare nr. x/28.12.2016, precum și cele ale celor de soluționare a contestației în procedura prealabilă, din Decizia nr. 920/24.05.2017, și nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei și motivele invocate de pârâtă în întâmpinarea formulată.

Astfel, arată recurenta-pârâtă, în ceea ce privește reaua-credință, a evidențiat-o în mod concret și a probat-o, menționând în mod clar în actele administrativ- fiscale emise pentru reclamantă, că aceasta a acționat în sensul neachitării obligațiilor fiscale înregistrate la bugetul general consolidat al statului, din aceasta reieșind tocmai reaua sa credință.

În ceea ce privește reaua- credință a intimatei-reclamante, recurenta-pârâtă susține că rezultă din atitudinea față de obligațiile fiscale datorate și din faptul că nu s-a întreprins nimic în vederea limitării prejudiciului. Intimata-reclamantă a acționat în interes propriu, dispunând continuarea unei activități care producea prejudicii pentru bugetul de stat, acțiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei-credințe a acesteia și care, de altfel, a condus și la crearea stării de insolvabilitate a societății administrate de către aceasta.

Recurenta- pârâtă consideră că reținerile instanței de fond nu reliefează situația și realitatea exactă a constatărilor pârâtei, care au condus la atragerea răspunderii reclamantei prin emiterea deciziei anulate, respectiv, împrejurarea că reaua-credință a fost justificată și probată, fiind îndeplinite în mod clar dispozițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta învederează instanței de recurs că, potrivit Referatului privind angajarea răspunderii administratorului și asociaților, aceasta a reținut în mod evident reaua- credință a intimatei-reclamante și, astfel, îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii solidare în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscalălă. De asemenea, reaua-credință rezultă și din nepunerea la dispoziție de către reprezentanții societății comerciale debitoare a documentelor contabile necesare organelor de executare silită din cadrul recurentei, în vederea continuării măsurilor de executare silită.

Prin urmare, contrar celor reținute de instanța de fond prin sentința atacată, recurenta-pârâtă apreciază că, din realitatea evenimentelor rezultată pe baza probelor administrate în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscalălă pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua- credință a administratorului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

În opinia recurentei, atitudinea intimatei-reclamante nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua- credință a acesteia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina administratorului societății, atât ignoranța, cât și pasivitatea de care aceasta a dat dovadă în relația cu organele fiscale și abordarea în raport cu obligațiile față de buget, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și art. 12, referitoare la obligația de cooperare și bună- credință.

Abordarea reclamantei-intimate nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei- credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Având în vedere pasivitatea intimatei-reclamante, contrară tuturor acestor elemente prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, este mai mult decât evident că nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună-credință, inacțiunea sa în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, rea-credință.

În plus, recurenta mai arată că în cuprinsul actelor fiscale contestate se arată că societatea al cărei administrator este intimata- reclamantă nu a depus declarații referitoare la diverse obligații fiscale pentru perioada martie 2009- 2013, nemaifiind efectuate plăți, statuări care nu au contestate de către parte. Nedeclararea și, implicit, neplata obligațiilor fiscale pentru o perioadă atât de mare de timp, fără prezentarea unor justificări pertinente cu privire la încălcarea obligațiilor fiscale, face ca, în ceea ce îl privește pe fostul administrator al societății, să nu mai subziste prezumția de bună-credință; un comportament fiscal de felul celui amintit nu poate fi decât expresia relei- credințe, astfel încât, susținerile intimatei-reclamante cu privire la acest aspect nu pot fi primite.

Subliniază recurenta că motivele de fapt care au stat la baza emiterii deciziei au fost arătate pe larg în cuprinsul deciziilor, iar situația de fapt este detaliată prin Referatul nr. x/12.04.2017, fiind identificate elementele care stabilesc reaua-credință a reclamantei în exercitarea mandatului său, fiind cea care, în calitate de administrator la firmei, nu a asigurat fondurile bănești pentru plata datoriilor în sumă de 1.475.247 RON, așa cum aceste obligații fiscale au fost stabilite prin Decizia de impunere nr. x/04.11.2014.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază ca fiind greșite reținerile primei instanțe, potrivit cărora, intimata-reclamantă nu a desfășurat niciun fel de activitate comercială, nu a semnat acte, factura sau alt înscris. Chiar dacă în mod aparent administrarea societății a aparținut altei persoane, C., o asemenea declarație formulată de administratorul de jure nu poate fi interpretată decât ca o încercare de a plasa în sarcina altei persoane răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor rezultate din calitatea sa de administrator, impusă de lege.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 07.03.2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, ca fiind temeinică și legală.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 29 mai 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care pot fi încadrate criticile formulate de recurentă, ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față, acest motiv nu este incident, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În fapt, prin Decizia nr. 347100 din 28.12.2016, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., pentru obligațiile de plată înregistrate de S.C. B. S.R.L. și rămase neachitate la data emiterii deciziei, potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în limita sumei de 1.475.247 RON.

Împotriva acestei Decizii, reclamanta a formulat contestație, iar prin Decizia nr. 920 din 24.05.2017, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a soluționat această contestație, în sensul respingerii sale, ca neîntemeiată.

Înalta Curte are în vedere că instanța de fond a admis acțiunea introductivă, anulând actele administrativ- fiscale contestate, reținând, pe de o parte, că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu sunt aplicabile reclamantei, în condițiile în care aceasta s-a prezentat la invitația organului fiscal atunci când a fost notificată la domiciliul din Brașov, formulând observații și precizări menționate în procesul-verbal nr. x/30.05.2016, iar, pe de altă parte, că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.12.2016 nu este motivată conform dispozițiilor art. 26 Codul de procedură fiscală, și reclamanta nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acesteia în insolvabilitatea persoanei juridice, prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea- credință, a activelor debitorului.

Înalta Curte constată că prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentința de fond prin raportare la faptul că instanța de fond a reținut că, în cauză, intimata-reclamantă nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Codul de procedură fiscală, întrucât, nu a fost dovedită reaua-credință a acesteia, reiterând în acest sens, în esență, apărările formulate și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, totodată, susținând și că actele administrativ-fiscale contestate și anulate de către instanța de fond sunt legale și la adăpost de orice critică, fiind motivate corespunzător.

Cu privire la aspectul motivării actelor administrative contestate, Înalta Curte va respinge critica recurentei- pârâte, apreciind că, așa cum corect a constatat și instanța de fond, din cuprinsul acestora nu se poate deduce care a fost silogismul juridic ce a condus la adoptarea măsurii contestate în cauză, iar motivării actelor contestate le lipsește cerința ca aceasta să fie efectivă și să conțină motivele de fapt ce au condus la adoptarea actelor administrative.

Analizând criticile formulate pe fond, Înalta Curte reține, de asemenea, că sunt nefondate.

Pentru atragerea răspunderii solidare este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, precum, existența faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției, care în situația particulară a cazurilor indicate prin Decizia de răspundere solidară trebuie să îmbrace forma intenției calificată prin rea-credință.

Din interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, rezultă că pentru angajarea răspunderii administratorului în temeiul acestei dispoziții legale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe: societatea să se afle în stare de insolvabilitate, administratorul să fi provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea activelor, iar această atitudine a administratorului să fie rezultatul relei credințe.

În privința cazului de răspundere solidară prev. de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 (răspund solidar "administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate"), Înalta Curte reține că, așa cum corect a constatat și instanța de fond, nu este îndeplinită condiția relei-credințe.

Într-adevăr, pentru reținerea relei-credințe, sunt necesare dovezi concludente, întrucât, potrivit unui principiu general prevăzut de art. 14 din Noul C. civ., doar buna-credință se presupune întotdeauna, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua-credință.

Faptul că organul fiscal a menționat în mod abstract că reclamanta nu a asigurat fonduri bănești pentru plata datoriilor și apoi a enumerat dispozițiile legale referitoare la insolvență, sugerează că toți administratorii de societăți care nu își plătesc datoriile (fără să intereseze ce datorii sunt, care este cuantumul sau vechimea lor ori motivele pentru care nu s-au plătit datoriile) și care nu a cerut Tribunalului competent deschiderea procedurii insolvenței, trebuie să răspundă în solidar cu societatea debitoare. Această manieră de interpretare a dispozițiilor legale referitoare la răspunderea solidară transformă instituția răspunderii într-o răspundere obiectivă.

Or, nu aceasta a fost intenția legiuitorului.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;".

Astfel, Înalta Curte reține că nu este întemeiată critica referitoare la faptul că instanța de fond a reținut că, în cauză, intimata- reclamantă nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) din Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acesteia în nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a reușit să facă dovada îndeplinirii uneia dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante pentru obligațiile fiscale ale societății debitoare.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că reaua-credință, invocată de organul fiscal este întemeiată pe nerespectarea obligațiilor declarative conform prevederilor legale și nerespectarea obligației de a plăti la timp taxele, impozitele și sumele datorate la bugetul general consolidat. Or, după cum a arătat în mod corect și instanța de fond, nu se poate reține că există o prezumție de rea-credință care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligații.

În ceea ce privește neplata datoriilor fiscale, Înalta Curte reține că pentru antrenarea acestui caz de răspundere este esențială stabilirea relei-credințe, prin indicarea unor elemente care să sugereze sustragerea acestuia de la plata debitelor către bugetul consolidat al statului, cum ar fi încasări sau vânzări de active care să nu se reflecte în stingerea datoriilor. Simplul fapt al neplății din lipsa fondurilor bănești nu poate atrage răspunderea solidară, fără a exista elemente de fapt concrete din care să rezulte intenția de sustragere de la plata acestora.

În plus, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiției relei credințe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că reclamanta a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societății ori a înstrăinat, tot cu rea-credință, active ale societății debitoare, în scopul provocării insolvabilității acesteia.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință, care pentru a fi reținută, trebuie probată. Recurenta-pârâtă nu a probat existența acestei condiții, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatei-reclamante, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Reaua- credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate, constândîn reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că intimata-reclamantă a acționat în mod conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise și certe care să justifice dovedirea intenției sale de a acționa în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plății obligațiilor fiscale.

Astfel că, în acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte nu poate reține ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe și, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BRAȘOV împotriva sentinței nr. 169/2017 din 08 noiembrie 2017, a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2020.