ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3111/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.03.2017 (urmare a declinării competenței materiale, prin sentința nr. 371/25.01.2017 a Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în nume propriu și în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, anularea deciziei nr. 4735/19.04.2016 privind soluționarea contestației și a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.02.2016.

Prin sentința civilă nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016, precum și a deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.02.2016.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică, întrucât în mod greșit a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București. A menționat recurentul că la stabilirea competenței după valoarea obiectului cererii trebuie avut în vedere doar debitul principal, nu și accesoriile, iar față de valoarea acestuia instanța competentă este Tribunalul București.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a reținut o stare de fapt greșită, considerând că organul fiscal a respectat prevederile pct. 6.5 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014. În speță nu s-a făcut dovada respectării procedurii reglementate prin dispozițiile prezentate, nu s-a făcut dovada că i-au fost remise reclamantului avize pentru vreo scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu există proces-verbal de afișare întocmit de factorul poștal, nu există nicio dovadă că s-a efectuat convocarea în vederea audierii persoanei înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

A apreciat recurentul că nu există nicio dovadă a faptului că i-ar fi fost trimisă notificarea, astfel că nu se poate concluziona că ar fi refuzat să ridice corespondența sau că din culpa sa nu a putut fi audiat, în condițiile în care nu a primit niciun act de la pârâtă până la momentul comunicării directe a deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016. Astfel, recurentul a fost lipsit de dreptul de a formula apărări, motiv pentru care decizia de angajare a răspunderii solidare este nulă.

Totodată, a mai arătat recurentul că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente, considerând că sunt întrunite condițiile art. 27 lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare.

Contrar celor reținute de instanța de fond, a arătat recurentul că reclamantul a avut calitatea de administrator la societatea debitoare în perioada 15.11.2010-30.09.2011, fapt constatat și prin ordonanța de clasare din 07.07.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea care a fost comunicată și intimatei, astfel că aceasta nu poate afirma că nu a avut cunoștință despre acest aspect. Demisia din funcția de administrator nu se depune la ONRC, ci la sediul societății, iar Adunarea generală a asociaților a luat act de aceasta, aceasta având rolul de a numi un nou administrator și de a face formalitățile la ONRC.

Decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde o analiză a provenienței debitelor ce se impută reclamantului, limitându-se la a menționa o fișă sintetică totală editată la 03.02.2016, în care apar doar anumite sume, fără a se face referiri la izvorul din care au luat naștere. Nu au fost analizate documente referitoare la istoricul persoanei juridice debitoare.

Contrar susținerilor instanței de fond conform cărora nu are importanță momentul în care s-au născut obligațiile fiscale, ci momentul constatării lor de către organele fiscale, Instrucțiunile aprobate prin ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014 prevedeau în mod obligatoriu o analiză a originii debitelor.

A apreciat recurentul că este un nonsens juridic să răspundă patrimonial nu administratorul în mandatul căruia s-au născut debitele și care este responsabil pentru ele, ci administratorul în mandatul căruia aceste debite au fost constatate, întrucât acesta nu are nicio răspundere pentru aceste datorii. A arătat recurentul că faptul juridic generator al obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului prin decizia de angajare a răspunderii personale a avut loc la 24.02.2006, când a fost întocmit procesul-verbal de transfer încheiat între societatea B. S.R.L. și societatea C. S.A., proces-verbal semnat de către fostul administrator D.. Obligațiile fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară a reclamantului sunt anterioare perioadei în care acesta a devenit administrator al societății, respectiv datei de 15.11.2010, prin urmare nu îi pot fi imputate acestuia. Toate aceste împrejurări rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate legal de instanță.

Totodată, a mai arătat recurentul că nu a primit niciodată procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.02.2012 despre care se face vorbire în decizia de angajare a răspunderii solidare și în baza căruia se presupune că a fost demarată procedura de angajare a răspunderii solidare. La data încheierii acestui proces-verbal, reclamantul nu mai era administrator al societății și nu avea legătură cu o eventuală contestare a sa.

A mai arătat recurentul că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 27 lit. c) din O.G. nr. 92/2003 întrucât obligațiile fiscale nu sunt aferente perioadei cât acesta a fost administrator, ci anterioare, fiind aferente anului 2006, când administrator era o altă persoană. Reclamantul nu mai era administrator la data declarării stării de insolvabilitate, 29.02.2012, iar procesul-verbal de insolvabilitate nu i-a fost comunicat niciodată. Totodată, reclamantul nu a fost de rea-credință nici în exercitarea mandatului și nici atunci când nu a cerut instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, neexistând nicio legătură de cauzalitate între acțiunile și inacțiunile acestuia în calitate de administrator și starea de insolvabilitate a societății.

Instanța de fond în mod greșit a prezumat că reclamantul este de rea-credință și, mai mult, a respins orice cerere de probatoriu în ceea ce privește o expertiză contabilă care să analizeze întreaga situație contabilă, economică și fiscală a societății. Totodată, în mod greșit a concluzionat instanța de fond că, pentru angajarea răspunderii în condițiile art. 27 lit. c) nu este necesar să se facă dovada că starea de insolvabilitate a fost cauzată de administrator cu rea-credință, ci este suficient ca acesta să nu își îndeplinească obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

În ceea ce privește incidența în cauză a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d), a) arătat recurentul că și aceste dispoziții legale au fost aplicate greșit de instanța de fond, în condițiile în care din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu a rezultat că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru a achita obligațiile fiscale restante în numele debitoarei, iar o expertiză contabilă care să analizeze situația economică a societății pe timpul mandatului de administrator al reclamantului nu a fost încuviințată.

Aceste condiții nu sunt îndeplinite, obligațiile fiscale fiind anterioare mandatului de administrator al reclamantului, acesta neavând posibilitatea să determine nici nedeclararea, nici neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale născute într-o perioadă când conducerea societății era asigurată de către o altă persoană. Pârâta nu a făcut dovada faptului că, în perioada mandatului reclamantului, ar fi existat în patrimoniul societății sumele de bani necesare acoperirii datoriilor către stat, iar acesta, cu rea-credință, să nu le fi achitat, astfel că decizia de angajare a răspunderii personale a reclamantului este nelegală.

În raport de împrejurările concrete ale cauzei, în condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată, nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință.

În concluzie, a arătat recurentul că deciziile contestate sunt nelegale și netemeinice și că nu există niciun motiv bazat pe probe care să determine angajarea răspunderii persoane a reclamantului în solidar cu societatea.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate decizia privind angajarea răspunderii solidare nr. x/15.02.2016 prin care organul fiscal a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 pentru obligații fiscale în cuantum de 1839851 RON ale debitorului principal S.C. B. S.R.L. în sarcina reclamantului, reținându-se că acesta, în calitate de administrator, nu a efectuat plata obligațiilor fiscale, conform declarațiilor depuse în perioada 25.06.2009-25.07.2012 și deciziilor privind accesoriile și nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, conform art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Contestația administrativă formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca nefondată de către DGRFP București prin decizia nr. 4735/19.04.2016.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate, soluție însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente,nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este nefondat.

Recurentul a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției necompetenței materiale a curții de apel de a soluționa fondul cauzei, arătând că ar fi trebuit să fie avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 98 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora, la stabilirea competenței după valoarea obiectului cererii, trebuie avute în vedere doar debitul principal, nu și accesoriile.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 98 din C. proc. civ., ci prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Având în vedere că în speță se contestă decizia de angajare a răspunderii solidare în cuprinsul căreia este menționat un debit de 1839851 RON, în mod corect a reținut instanța de fond că, față de valoarea menționată, competența aparține curții de apel, iar nu tribunalului.

Nefondat este și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speța de față, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Pe de altă parte, referitor la motivarea hotărârii, așa cum s-a reținut în practica instanței supreme, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunțate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază.

În ceea ce privește criticile reclamantului privind incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, de asemenea.

Recurentul a formulat o serie de critici arătând că instanța de fond a reținut în mod greșit că organul fiscal a respectat prevederile pct. 6.5 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014, întrucât în speță nu s-a făcut dovada respectării procedurii reglementate prin dispozițiile prezentate, nu s-a făcut dovada că i-au fost remise reclamantului avize pentru vreo scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu există proces-verbal de afișare întocmit de factorul poștal, nu există nicio dovadă că s-a efectuat convocarea în vederea audierii persoanei înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

A apreciat recurentul că nu există nicio dovadă a faptului că i-ar fi fost trimisă notificarea, astfel că nu se poate concluziona că ar fi refuzat să ridice corespondența sau că din culpa sa nu a putut fi audiat, în condițiile în care nu a primit niciun act de la pârâtă până la momentul comunicării directe a deciziei de angajare a răspunderii solidare din 15.02.2016. Astfel, recurentul a fost lipsit de dreptul de a formula apărări, motiv pentru care decizia de angajare a răspunderii solidare este nulă.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond: la filele x din vol. al II-lea al dosarului Tribunalului București există notificarea nr. x/15.12.2015. Potrivit înscrisului aflat la filele x din vol. al II-lea al dosarului Tribunalului București, reclamantul nu s-a prezentat la oficiul poștal pentru a-și ridica corespondența, astfel că notificarea a fost returnată organului fiscal la data de 04.01.2016, cu mențiunea "expirat termen de păstrare, se aprobă înapoierea".

S-a retransmis această notificare reclamantului la data de 15.01.2016; reclamantul nu s-a prezentat nici de această dată la oficiul poștal pentru a-și ridica corespondența, astfel că notificarea a fost din nou returnată organului fiscal la data de 28.01.2016, cu mențiunea "destinatar lipsă de la domiciliu" .

A mai arătat recurentul faptul că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente atunci când a considerat că sunt întrunite condițiile art. 27 lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 pentru angajarea răspunderii solidare.

A criticat sentința instanței de fond arătând că Decizia de angajare a răspunderii solidare nu cuprinde o analiză a provenienței debitelor ce se impută reclamantului, că nu au fost analizate documente referitoare la istoricul persoanei juridice debitoare și că Instrucțiunile aprobate prin ordinul președintelui ANAF nr. 127/2014 prevedeau în mod obligatoriu o analiză a originii debitelor.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că aceste susțineri sunt contrazise de conținutul deciziei privind angajarea răspunderii solidare și al actelor premergătoare, din care rezultă în mod clar că organul emitent a avut în vedere situația fiscală a societății debitoare.

A mai apreciat recurentul că este un nonsens juridic să răspundă patrimonial nu administratorul în mandatul căruia s-au născut debitele și care este responsabil pentru ele, ci administratorul în mandatul căruia aceste debite au fost constatate, întrucât acesta nu are nicio răspundere pentru aceste datorii. A arătat recurentul că faptul juridic generator al obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantului prin decizia de angajare a răspunderii personale a avut loc la 24.02.2006, când a fost întocmit procesul-verbal de transfer încheiat între societatea B. S.R.L. și societatea C. S.A., proces-verbal semnat de către fostul administrator D.. A menționat că obligațiile fiscale pentru care s-a atras răspunderea solidară a reclamantului sunt anterioare perioadei în care acesta a devenit administrator al societății, respectiv datei de 15.11.2010, prin urmare nu îi pot fi imputate acestuia, iar toate aceste împrejurări rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, înscrisuri ce nu au fost analizate legal de instanță.

Înalta Curte apreciază corectă reținerea instanței de fond în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, angajarea răspunderii solidare intervine pentru "obligațiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului de administrator", neavând așadar importanță faptul generator al obligației fiscale și momentul producerii acestuia. Or, conform susținerilor reclamantului și concluziilor expertului contabil extrajudiciar, debitul principal a fost stabilit prin decizia de impunere emisă la data de 24.06.2011, dată la care reclamantul era administrator al societății debitoare B. S.R.L.

În ceea ce privește susținerile recurentului că nu a primit niciodată procesul-verbal de insolvabilitate nr. x/29.02.2012 despre care se face vorbire în decizia de angajare a răspunderii solidare și în baza căruia se presupune că a fost demarată procedura de angajare a răspunderii solidare, instanța de control judiciar împărtășește opinia instanței de fond în sensul că acesta este un act premergător emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, neavând relevanță aspectele învederate de recurent privind comunicarea acestuia.

A mai arătat recurentul că instanța de fond în mod greșit a prezumat că reclamantul este de rea-credință și a concluzionat că, pentru angajarea răspunderii în condițiile art. 27 lit. c) nu este necesar să se facă dovada că starea de insolvabilitate a fost cauzată de administrator cu rea-credință, ci este suficient ca acesta să nu își îndeplinească obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

Înalta Curte reține că reclamantul, pe perioada exercitării mandatului de administrator, cu rea-credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

De altfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că ipotezele de angajare a răspunderii solidare a altor persoane pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, astfel cum se regăsesc reglementate la art. 27 alin. (2) lit. a) - e) din O.G. nr. 92/2003 sunt alternative, iar nu cumulative, fiind suficient ca situația persoanei vizate să se încadreze în una dintre variantele textului pentru a fi obligat la plata creanțelor fiscale incumbând debitorului insolvabil.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate".

În speță, recurentul-reclamant a deținut calitate de administrator al debitoarei B., fiind întrunită cerința prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală referitoare la calitatea persoanei. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamantul a avut calitatea de administrator al societății debitoare în perioada 15.11.2010-15.11.2014, potrivit extrasului ONRC nr. 379569/2016, și că demisia sa din 30.08.2011 nu poate fi opozabilă terților întrucât nu are dată certă și nu este înregistrată la Registrul Comerțului.

În ceea ce privește condiția relei-credințe, cerută de textul sus arătat, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că aceasta implică atitudinea volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligațiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligației legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, există rea-credință atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligației de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Dat fiind că recurentul-reclamant deținea calitatea de administrator al debitoarei, în baza dispozițiilor art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2014 îi incumba obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.

Potrivit dispozițiilor aceluiași act normativ, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, fiind prezumată atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență nu a plătit datoria sa față de creditor și iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fonduri bănești disponibile la data scadenței.

Or, în speță, societatea debitoare a fost declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/29.02.2012 și, întrucât de la 25.04.2013 nu a mai depus declarații fiscale, aceasta a fost declarată inactivă la 12.05.2015.

Câtă vreme recurentul-reclamant nu a demonstrat o imposibilitate de îndeplinire a obligației legale de a cere deschidea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale restante și neachitate și nici nu a dovedit că s-ar fi angrenat în negocieri pentru restructurarea datoriilor societății, în mod corect instanța de fond a constatat că nu poate fi recunoscut beneficiul bunei credințe.

În ceea ce privește incidența în cauză a condițiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d), a) arătat recurentul că și aceste dispoziții legale au fost aplicate greșit de instanța de fond, în condițiile în care din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu a rezultat că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru a achita obligațiile fiscale restante în numele debitoarei, iar o expertiză contabilă care să analizeze situația economică a societății pe timpul mandatului de administrator al reclamantului nu a fost încuviințată.

Înalta Curte apreciază că având în vedere că, potrivit înregistrărilor în Registrul comerțului, reclamantul a deținut calitatea de administrator al societății debitoare în perioada 15.11.2010-15.11.2014, în mod corect instanța de fond a concluzionat că revine conduitei sale omisive neîndeplinirea obligației legale de a achita obligațiile fiscale restante ale societății debitoare (debit principal și accesorii), întrucât acesta, deși avea cunoștință de existența obligațiilor fiscale de plată scadente, a manifestat dezinteres în achitarea acestora.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reține netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1817 din 18 mai 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iulie 2020.