ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.09.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Dâmbovița, a solicitat anularea deciziei nr. 108/03.09.2013 emisă de Baroul Dâmbovița, menținerea calității de avocat, obligarea Baroului Dâmbovita la înscrierea sa pe Tabloul Avocaților Baroului Dâmbovița, obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, și la plata unei despăgubiri care reprezintă venitul minim pe economia națională pe perioada de la emiterea deciziei atacate, 03.09.2013, și până la pronunțarea instanței de fond, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și suspendarea deciziei nr. 108/2013 până la soluționarea definitivă a cauzei.

La data de 22.01.2016, reclamantul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, întrucât aceste dipoziții contravin art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 41 alin. (1) din Constituția României. Prin încheierea de ședință din data de 28.03.2016, instanța de fond a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1711 din 23 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Dâmbovița, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței Curții de Apel București, a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii formulate.

În motivarea recursului, a expus dispozițiile legale aplicabile și a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4), 5), 6) și 8) C. proc. civ.

Intimații-pârâți Baroul Dâmbovița și Uniunea Națională a Barourilor din România au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 644 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a constatat nulitatea completării motivelor de recurs, din data de 27.07.2018, formulate de recurentul-reclamant.

A respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1711 pronunțată la data 23 mai 2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A obligat recurentul la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Națională a Barourilor din România.

Împotriva deciziei pronunțate de Înalta Curte în recurs, a formulat cerere de revizuire reclamantul A. .

Prin cererea depusă la data de 19.06.2019, revizuentul A. a solicitat revizuirea sentinței civile nr. 1711/23.05.2016 pronunțata de Curtea de Apel Bucuresti - sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, definitiva prin decizia civila nr. 644/12.02.2019 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justitie - sectia de contencios administrativ si Fiscal, prin care a solicitat admiterea cererii de revizuire, anularea sentinței civile nr. 1711/23.05.2016 și rejudecarea in fond a cauzei, cu consecința admiterii acțiunii in contencios administrativ si anularea deciziei nr. 108/2013 pronunțata de Baroul Dambovita.

În motivare, a arătat următoarele:

În fapt, prin sentința civila nr. 1711/23.05.2016, Curtea de Apel Bucuresti - sectia a - III-a contencios administrativ si fiscal a respins cererea revizuientului prin care solicita anularea deciziei nr. 108/2013 a Baroului Dambovita, prin care s-a dispus excluderea sa din profesia de avocat.

În cadrul judecații, la 22.01.2016, înainte de pronunțarea sentinței, revizuentul a invocat excepția de neconstituționalitate a disp.art. 27 lit. d) si art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind sesizata Curtea Constituționala pentru soluționarea acestei excepții.

În esență, Curtea Constituțională a achiesat la argumentele revizuentului si prin decizia nr. 225/2017, după pronunțarea in prima instanța, in timp ce cauza se afla in faza recursului, a admis excepția si a declarat neconstituțională sintagma" de natura a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, prev .de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995."

Considerentele pentru care s-a apreciat ca textul din art. 14 lit. a) din lege este contrar art. 1 alin. (5) din Constituția României rezulta pe deplin, din considerentele deciziei nr. 225/2017.

Considerentele acestei decizii au fost pe larg prezentate in memoriul depus la dosar in fata instanței de recurs, care nu reprezintă motive de casare, asa cum le-a calificat instanța de recurs, care a constatat nulitatea lor, ci interpretari ale efectelor unei decizii a Curții Constituționale, care vizeaza o norma de drept material civil aplicabila in speța, decizie publicata in cursul judecații unei cauze pe rol si care se produc pana la pronunțarea unei decizii definitive.

Astfel, după publicarea deciziei nr. 225/2017, revizuentul a depus la dosar un memoriu prin care invoca soluția si motivarea acestei decizii si efectele ei in procesul pendinte, decizie care nu se încadrează in vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci produce efecte directe ca urmare a dispozițiilor art. 147 rap.la art. 15 alin. (2) din Constituția Romaniei (legea civila dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile), pe care instanța trebuie sa o aiba in vedere, indiferent de stadiul procesului, in prima instanța sau in recurs si de invocarea sau neinvocarea ei de către recurent.

În memoriile depuse in fata instanței de recurs, ulterior, inclusiv in concluziile scrise inițiale si suplimentare, a făcut referire la aplicarea deciziei nr. 225/2007 in alte trei procese civile in care s-a dispus prin decizii ale Baroului Dambovita, in cazul avocaților B. si C. si a Baroului Ilfov, in cazul avocatului D., incetarea calitatii de avocat pe temeiul prev .de art. 14 lit. a) din legea nr. 51/1995, in care prin sentințe pronunțate de Tribunalul Buzau, Tribunalul Dambovita si Tribunalul Bucuresti, s-a dispus anularea deciziilor emise de cele trei barouri si reînscrierea avocaților pe tabloul avocaților acestor barouri, apreciindu-se printre altele, ca deciziile sunt nule întrucât s-au întemeiat pe un text de lege care a fost declarat neconstituțional, text ce nu poate fundamenta un act administrativ, care trebuie sa se bazeze pe un text valid, text care nu mai avea aceasta caracteristica, din moment ce a fost declarat neconstituțional si practic, nu se mai afla in vigoare la momentul soluționării acțiunilor in contencios.

În fata instanței de recurs, revizuientul a prezentat si sentințele motivate pronunțate in aceste cauze, adica cele pronunțate de Tribunalul Buzău si Tribunalul Dambovita si decizia civila pronunțata de Curtea de Apel Brașov, prin care s-a menținut sentința civila a Tribunalului Buzău, dar si soluțiile de pe portalul Curții de Apel Ploiești si Curții de Apel București, prin care s-au respins recursurile declarate de barouri si UNBR impotriva sentințelor pronunțate de Tribunalele Dambovita, respectiv, București.

Cu toate acestea, instanța de recurs nu a observat la dosar nici memoriile si nici sentințele si deciziile mai sus-mentionate, menționând in decizia pronunțata in recurs doar ca jurisprudența nu reprezinta izvor de drept si nu trebuie luata in considerare.

Mai concret, chiar daca revizuientul a invocat excepția de neconstituționalitate in propria cauza, excepție ce a condus la pronunțarea deciziei nr. 225/2017, ce a fost pe buna dreptate, aplicata in alte procese in care s-au emis decizii de excludere din profesie a avocaților, pe baza art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, parte de textul acestui articol ce a stat la baza emiterii lor, fiind neconstituțional, in sensul ca deciziile sunt nule si chiar daca este o situație identica cu obiectul acestor procese, aceste hotarari judecătorești nu au nicio relevanta, fapt petru care se poate respinge recursul declarat de acesta, urmând sa se mențină decizia nr. 108/2013 a Baroului Dambovita si acesta sa ramana exlcus din profesie, in timp ce ceilalți trei avocați, aflați intr-o situație identica, sa ramana in profesie.

A arătat revizuentul că aceasta motivare si refuzul instanței de recurs de a lua in considerare trei sentințe definitive, pronunțate de instanțele naționale, in procese cu același obiect si in care s-a făcut aplicarea directa a deciziei nr. 225/2017 a Curții Constituționale contravine disp.art. 148 alin. (2) rap. la art. 20 alin. (2) din Constituție si reprezintă motivul de revizuire prev. de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În cauza, instanța de recurs a incalcat disp.art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in ceea ce privește principiul securității juridice, care printre altele, obliga instanțele naționale, in virtutea jurisprudenței CEDO, in aplicarea si interpretarea art. 6 paragraful 1 din convenție, sa ia in considerare hotărârile judecătorești pronunțate in cauze cu obiect identic, pentru a nu se pronunța soluții contradictorii, in care unor parți sa li se recunoască unele drepturi subiective, iar altora sa nu li se recunoască, deși se afla in aceiași situație juridica.

Or, asa cum s-a dovedit, existau trei sentințe anterioare definitive, prin care se anulaseră deciziile barourilor, ca urmare a lipsei de motivare a deciziilor si lipsei de temei legal a acestora, prin declararea ca neconstituțional, a textului art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

A mai reținut revizuentul că în mod corect, au reținut aceste instanțe, ca un act administrativ nu poate sa fie menținut daca textul de lege care a stat la baza emiterii lui, nu mai este in vigoare, nu mai face parte din legislația interna.

De asemenea, atât Curtea de Apel București, cat si instanța de recurs, au precizat in mod general, ca decizia nr. 108/2013 este "succint motivata", constatare contrara realității, intrucat se observa ca decizia nu este deloc motivata in fapt, deși motivarea unui act administrativ este obligatorie, atât in fapt, cat si in drept, obligație impusa si de Legea nr. 51/1995 si mai ales de Statutul Profesiei de Avocat, in cazul in care se pune in discuție încetarea sau menținerea calității de avocat, prin prisma cazului prevăzut de art. 14 lit. a) din lege.

Ca atare, este de observat ca dreptul la apărare al revizuientului in ceea ce privește nemotivarea deciziei de excludere din profesie, deși este evident ca decizia aflata la dosarul de fond este nemotivata, a fost incalcat prin afirmarea unor aspecte nereale, fiind incalcat art. 6 par. l din Convenția EDO, întrucât motivarea unei instanțe nu se poate baza pe constatări contrare probelor evidente de la dosar, cum este cazul de fata, fiind vorba de o eroare grava care atrage revizuirea si anularea sentinței civile mai sus-mentionate.

Dreptul la un proces echitabil prev.de art. 6 par.l a fost incalcat si in ceea ce privește nemotivarea deciziei prin prisma argumentelor referitoare la aplicarea directa a deciziei nr. 225/2017 a CCR si in special a efectelor sale, atunci când este vorba de un temei de lege de drept material civil, intrucat nu s-a răspuns motivelor mai sus-mentionate, invocate in mod detaliat, in fata instanței de recurs.

Totodată, motivarea instanței contravine dispozițiilor deciziei nr. 225/2017 a CCR, fiind recunoscuta posibilitatea de aprecierea arbitrara a organelor profesiei de a aplica dispozitiile art. 14 lit. a), deși textul a fost declarat neconstituțional in parte, situație ce atrage nulitatea oricărei decizii, asa cum au retinut cele 6 instanțe mai sus-mentioante, deși textul nu a fost pus de acord cu decizia respectiva, nefiind enumerate infracțiunile intenționate.

Mai mult, in opinia instanței de recurs, deși art. 27 lit. d) este o norma de trimitere, aceasta se poate aplica direct, întrucat prin decizia nr. 225/2017 s-a constatat ca este constituționala, motivare care permite in continuare organelor profesiei sa aplice legea in mod discreționar, ceea ce este eronat, intrucat norma de trimitere nu se poate aplica fără norma la care face trimitere art. 14 lit. a) din aceiași lege.

Mai mult, instanța de recurs nu a motivat in niciun fel, efectele deciziei prin prisma neretroactivității legii civile, deși a reținut ca aceasta decizie face parte din ordinea juridica normativa(par. 94 din decizie), nefiind firesc ca partea textului art. 14 lit. a) in vigoare sa se aplice retroactiv, intrucat efectul deciziei este de a abroga sintagma declarata neconstituțională, operand o abrogare parțiala a textului de lege, iar ceea ce ramane in vigoare se aplica doar pentru viitor, adica cazurilor de nedemnitate ulterioare, adica infracțiunilor comise după expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituție, de când textul rămas in vigoare produce efecte pentru viitor.

Nu se poate aplica retroactiv textul ramas, in legătură cu infracțiuni anterioare intrării sale in vigoare, adica aplicării directe a deciziei nr. 225/2017 a CCR, intrucat se incalca art. 15 alin. (2) din Constituție (decizia nr. 29/12.12.2011 a ICCJ referitoare la neretroactivitatea legii civile noi si inaplicabilitatea ei situațiilor juridice anterioare intrării în vigoare, carora li se aplica legea veche in vigoare la nașterea drepturilor subiective).

Revenind la principiul securității juridice, menționat in jurisprundenta CEDO, in aplicarea si interpretarea art. 6 par.l din convenție, revizuentul a arătat următoarele:

Instanța de fond (Curtea de Apel București) si instanța de recurs(ICCJ) au ignorat examinarea legislației comunitare si a deciziilor CEDO si CJUE, invocate de revizuient in argumentarea necesității respectării dreptului la un proces echitabil, in componentele sale, privitoare la accesibilitatea si previzibilitatea normei juridice, precum si deciziile Curții Constituționale.

Astfel, revizuientul a invocat in motivele de recurs, deciziile nr. 603/2015 (M.Of. al României nr. 845/13.11.2015), nr. 363/2015(M.Of. alRomâniei nr. 495/06.07.2015), nr. 553/16.07.2015, nr. 405/15.06.2016 ale Curții constituționale, deciziile CEDO in cauzele Sunday c.Regatului Unit din 1979, Rekveni c.Ungariei, Rotaru impotriva României, Dammann c.Elvetiei, din care rezulta implicit, obligația pozitiva a judecătorului național de a cerceta, de a se informa asupra practicilor si jurisprudenței in materia din care face parte litigiul dedus judecații, in vederea pronunțării unei soluții obiective care sa nu contravină drepturilor si intereselor justițiabilului, sa nu încalce principiile nediscriminarii si al securității raporturilor juridice, care nu au fost analizate de instante(fond si recurs).Astfel, principiile securității juridice, al nediscriminarii, al egalitații armelor, principii rezultate din jurisprudența CEDO, in aplicarea art. 6 par.l si 3 si art. 14 din Convenție, au fost incalcate, atunci când instanțele au refuzat sa verifice uzanțele, practicile si jurisprudența in materie, a organelor profesiei, prin respingerea probelor solicitate(sa se comunice deciziile emise de barouri privind menținerea in profesie a avocaților, inclusiv a avocaților, foști magistrati-judecatori si procurori), dar si refuzul de a tine seama de 3 sentințe pronunțate de tribunale si 3 decizii pronunțate de curțile de apel, care evoca o practica unitara in soluționarea obiectului procesului civil in care era implicat revizuentul.

Pe de alta parte, atât Curtea de Apel București, cat si instanța de recurs, au incalcat disp.art. 6 paragraful 1 din convenție si prin prisma faptului ca dreptul la aparare si anume, administrarea de probe constând in deciziile emise de barouri in alte situații identice, in care au fost condamnați avocați si au fost menținuți in profesie, cazuri care au fost pe larg, prezentate in actele procedurale depuse la dosar, a fost respinsa nemotivat deși instanța trebuia sa observe aceste cazuri si sa fie interesata de aceste decizii, întrucât este firesc ca un text de lege sa se aplice unitar de către organele profesiei de avocat, iar daca nu o face, instanța care judeca cererea de anulare a actului nu poate ignora o astfel de situație juridica, sa refuze depunerea acestor decizii si sa tina seama de acestea la pronunțarea soluției in cauza.

A mai arătat revizuentul că refuzul nu este motivat si încheierea Curții de Apel București si a deciziei ICCJ prin care s-au respins aceste probe sunt contrare disp.art. 6 par. l si 3 din convenție, fiind incalcat dreptul la aparare si la un proces echitabil, incalcare care constituie motiv de revizuire, intrucat jurisprundenta CEDO, impune instanțelor naționale asigurarea unui echilibru intre parti, in ceea ce privește administrarea probelor, conform principiului " egalitarii armelor".

De asemenea, cu privire la motivarea unui act administrativ, exigentele cu privire la existenta unei motivării explicite rezulta din deciziile CJUE (cauza C - 367/1995 si Cauza C- 41/1969 si C - 509/19931, decizii care pot reprezenta motiv de revizuire a unei hotărârii definitive in baza disp.art. 21 din Legea nr. 554/2004 si a deciziei nr. 45/2016 a ICCJ, a căror aplicare la speța dedusa judecații a fost omisa de către instanța de recurs.

Neexaminarea acestor decizii ale CJUE, prin raportare la obiectul judecații si a argumentelor invocate poate constitui motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din legea nr. 554/2004, asa cum s-a menționat si in considerentele deciziei nr. 45/2016 a ICCJ.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt izvoare de drept, deoarece această instanță europeană asigură interpretarea și aplicarea unitară a dreptului UE și garantează respectarea legislației europene de către toate statele și instituțiile UE.

Refuzul nemotivat al Curții de Apel București si ICCJ, de a administra proba cu înscrisuri la solicitarea reclamantului A., deși era esențial sa se cunoască cum au fost interpretate normele din art. 27 lit. d) si art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 si Statutul profesiei de avocat, contravine in mod flagrant, art. 6 par. 3 din Convenție.

Instanțele nu au motivat in mod obiectiv, respingerea acestor probe, deși in opinia sa, cunoașterea unor decizii emise de barouri, prin care se decisese in aplicarea acelorași norme juridice de drept material civil, cu caracter neclar, imprevizibil, menținerea in profesie a avocaților, care au fost anterior magistrați, era mai mult decât utila, pertEuinenta si concludenta cauzei.

Ca atare, refuzul administrării probelor cu deciziile emise de barouri a creat un dezavantaj procesual in defavoarea reclamantului, întrucât instanțele erau datoare sa știe care este practica organelor profesiei de avocat si sa se întrebe de ce la nivelul barourilor aceasta este diferita, adica de menținere in profesie si de excludere din profesie, in baza aceluiași text de lege - art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, ceea ce nu este echitabil pentru persoanele care se afla in aceiași situație juridica.

Art. 6 par. l a fost incalcat in mod evident si atunci când nu s-a tinut seama de jurisprudența naționala, respectiv cele 3 hotărâri pronunțate de tribunale si cele 3 decizii pronunțate de curțile de apel, prin care se tranșase deja in mod definitiv, procese cu același obiect, in sensul anularii deciziilor barourilor, fiind vorba de o problema identica cu cea a reclamantului, problema devenita in esența, de drept, ca urmare a incidenței deciziei nr. 225/2017 a Curții Constituționale si aplicării principiului neretroactivității legii civile, principiu constituțional fundamental, cu privire la care instanța de recurs nici măcar nu a răspuns apărărilor invocate, adică de ce aceste hotărâri nu constituie o jurisprudența constanta a instanțelor si de ce nu sunt aplicabile in speța, dar nici apararilor privind incidența art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Tototdata, refuzul de a tine seama de jurisprudența constanta a instanțelor reprezintă o ingerința in dreptul la respectarea unui bun, fiind încalcat si art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția EDO.

Astfel, ulterior publicării deciziei nr. 225/2017 a Curții Constituționale, in mod corect, prin raportare la considerentele sale (care fac corp comun cu dispozitivul si au caracter obligatoriu ca si acesta), s-a constatat lipsa de temei de drept al deciziilor de încetare a calitatii de avocat a avocaților B., C. și D. si a legalității actului administrativ in cauza, situație ce a determinat anularea acestora si înscrierea in barourile din care faceau parte, având drept de exercitare a profesiei.

Aceste hotarari constituie o practica constanta in aplicarea deciziei nr. 225/2017, care are efect normativ, asemanator legii, si aceasta decizie a constituit " legea civila noua" a instanțelor care a anulat deciziile emise de barou, constituind principalul motiv de anulare a acestora, după cum rezulta din motivarea sentințelor prountate de Tribunalele Buzău, Dambovita si București si deciziile civile ale Curților de Apel Brașov, Ploiești si București.

Or, in virtutea prevederilor art. 6 par.l si art. 1 din protocolul 1 Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ICCJ avea obligația de a tine seama de aceste hotarari judecătorești, nefiind prima instanța care transeaza un litigiu in care se aplica decizia nr. 225/2017, după publicarea ei.

Or, aceasta instanța a ignorat aceste prevederi comunitare, cu caracter obligatoriu a căror aplicabilitate directa era permisa, dar a incalcat si jurisprudența CEDO, existenta in aplicarea acestor dispoziții ale Convenției.

În fine, a susținut revizuentul că refuzul instanței de recurs de a lua în considerare trei sentințe definitive, pronunțate de instanțele naționale, în procese cu același obiect și în care s-a făcut aplicarea directă a deciziei nr. 225/2017 a Curții Constituționale, contravine disp. art. 148 alin. (2) rap. la art. 20 alin. (2) din Constituția României și reprezintă unul din motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Intimatul pârât Baroul Dâmbovița a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă nr. 611 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale în privința cererii de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 644/12.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

A declinat competența de soluționare a cererii de revizuire formulate de revizuentul A., în contradictoriu cu intimații Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Dâmbovița, împotriva deciziei civile nr. 644/12.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

A disjuns cererea de revizuire a sentinței civile nr. 1711/23.05.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 și a dispus formarea unui dosar distinct.

II. Soluția Înaltei Curți în cererea de revizuire

Referitor la excepția tardivității cererii de revizuire invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceata a fost declarată la 18.06.2019 .

Conform mențiunilor din procesul-verbal de înmânare a comunicării Deciziei nr. 644/12.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal rezultă data de 22.06.2019, dată menționată de către agentul procedural, însă pe ștampila Oficiului poștal Ploiești și Oficiului poștal București, aplicate pe același proces-verbal, este specificată data de 21.05.2019, respectiv 22.05.2019 (Fila195 ds. recurs al I.C.C.J. nr. x/2015).

De asemenea, din mențiunile efectuate de grefa instanței de recurs, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, pe decizia nr. 644/12.02.2019, rezultă că au fost efectuate 3 comunicări la data de 17.05.2019 .

Față de incertitudinea datei de comunicare a Deciziei nr 644/12.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, raportat la motivul de revizuire invocat de revizuent, respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire este formulată în termenul prevăzut de dispozițiile art. 21 din legea contenciosului administrativ.

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, respectiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 21. - (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

(2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), și hotărârile definitive care nu evocă fondul.

(3) Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive și se soluționează de urgență și cu precădere."

În motivarea cererii de revizuire nu a fost invocat și argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuentul formulând exclusiv critici asupra soluției de respingere a acțiunii, fără raportare la vreo dispoziție imperativă de drept a Uniunii Europene.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Revizuentul nu a indicat niciun act normativ aparținând dreptului Uniunii Europene care ar fi fost încălcat prin hotărârea atacată, făcându-se trimitere exclusiv la articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care ar fi fost nesocotite de instanța de recurs.

Or, art. 21 din Legea nr. 554/2004 se referă exclusiv la nerespectarea principiului pritorității dreptului Unuiunii Europene nu și la o nesocotrie a Convenției Europene a Drepturilor Omului, care nu face parte din dreptul Uniunii Europne.

Pentru încălcarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului este reglementat un caz distinct de revizuire la art. 509 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., situație în care, însă, este necesară pronunțarea unei hotărâri în acest sens de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste condisderente, în temeiul art. 513 Cod roc.civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității invocată din oficiu de instanță.

Respinge revizuirea formulată de A. împotriva deciziei nr. 644 din 12 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2020.