ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 644/2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.09.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Dâmbovița, a solicitat anularea Deciziei nr. 108/03.09.2013 emisă de Baroul Dâmbovița, menținerea calității de avocat, obligarea Baroului Dâmbovița la înscrierea sa pe Tabloul Avocaților Baroului Dâmbovița, obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, și la plata unei despăgubiri care reprezintă venitul minim pe economia națională pe perioada de la emiterea deciziei atacate, 03.09.2013, și până la pronunțarea instanței de fond, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și suspendarea Deciziei nr. 108/2013 până la soluționarea definitivă a cauzei.

La data de 22.01.2016, reclamantul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, întrucât contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 41 alin. (1) din Constituția României. Prin încheierea de ședință din data de 28.03.2016, instanța de fond a dispus admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința civilă nr. 1711 din 23 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Dâmbovița, ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut, în considerentele sentinței, în esență, că din cuprinsul Deciziei Baroului Dâmbovița nr. 108/3.09.2013 rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, privind încetarea calității de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar potrivit art. 14 lit. a) din același act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

A reținut că reclamantul a fost condamnat definitiv prin Decizia penală nr. 1797/27.05.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală în dosarul penal nr. x/2009 la pedeapsa închisorii de 5 ani și 6 luni și interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani; prin urmare, faptul că reclamantul a fost condamnat definitiv pentru fapte prevăzute de legea penală care îl fac nedemn pentru profesia de avocat a condus la emiterea deciziei contestate, iar apărările reclamantului în sensul că faptele pentru care a fost condamnat nu au legătură cu profesia de avocat nu pot fi reținute deoarece legea în baza căreia a fost emisă decizia nu distinge calitatea în care au fost săvârșite faptele penale și care au dus la condamnare; nu au fost reținute susținerile reclamantului în sensul că există și alți foști magistrați condamnați penal, iar Barourile din care fac parte nu au luat măsuri de excludere din profesie, întrucât legea nu prevede criterii în afara celor deja stabilite, existând posibilitatea Consiliilor Barourilor de a aprecia pentru fiecare caz în parte, aceste criterii rezultând din dispozițiile art. 14 și 27 din Legea nr. 51/1995, cât și din dispozițiile art. 26 și 58 din Statutul profesiei de avocat.

A mai reținut că sunt neîntemeiate petitele cererii referitoare la menținerea calității de avocat și obligarea pârâților la înscrierea pe Tabloul avocaților Baroului Dâmbovița, situația de fapt ce vizează condamnarea la pedeapsa de închisoare cu executare conducând la aplicarea dispozițiilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, că cererea de acordare a unor daune materiale și morale nu este întemeiată, nefăcându-se dovada existenței unui prejudiciu, iar în ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei contestate, a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. III Recursul formulat de reclamant

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii formulate.

În motivarea recursului, a expus dispozițiile legale aplicabile și a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4), 5), 6) și 8) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4) C. proc. civ., a arătat că din motivarea sentinței recurate rezultă că a fost condamnat în mod definitiv pentru fapte prevăzute de legea penală care îl fac nedemn pentru profesia de avocat și, chiar dacă nu au legătură cu această profesie, au fost comise în exercitarea profesiei de magistrat și fără ca legea în baza căreia s-a dispus excluderea să facă vreo distincție privind calitatea persoanei în cauză, însă din cuprinsul art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 nu rezultă că o anumită calitate anterioară sau concomitentă celei de avocat are relevanță aparte cu privire la aprecierea faptului că aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, condamnarea avocatului în legătură cu acea calitate, aspect relevant cu atât mai mult cu cât la data comiterii faptelor penale (iulie - octombrie 2009) nici nu avea calitatea de avocat, intrând în această profesie în urma examenului din decembrie 2011 organizat de UNBR.

În concret, deși nu se prevede în aceste texte, instanța adaugă la acestea, stabilind un criteriu pe baza căruia deduce, față de calitatea de magistrat referitor la care s-a dispus condamnarea, deși nu are vreo legătură cu profesia de avocat, că ar fi de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de avocat. În nicio dispoziție a legii nr. 51/1995 nu se stabilește un astfel de criteriu legat de profesia de magistrat, dar nici de altă profesie anterioară pe care a avut-o avocatul. În plus, textele de lege enumerate (art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995), dar și alte norme ale Legii nr. 51/1995, nu enumeră drept criterii de apreciere a nedemnității avocatului, în cazul condamnării, faptul că pedeapsa închisorii este cu executare sau faptul că avocatului i s-a aplicat o pedeapsă complementară prin care i se interzice pe o perioadă de timp exercitarea unei alte profesii, respectiv cea de magistrat.

Luând în considerare criterii care nu sunt prevăzute de lege, judecătorul nu a aplicat legea, ci a adăugat la aceasta, stabilind "norme juridice" pe care le-a aplicat la cazul concret, situație în care a "legiferat", încălcând dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție privind separația puterilor în stat, Statutul judecătorilor și procurorilor prevăzut de Legea nr. 303/2004 și Codul deontologic al acestora aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005. Totodată, judecătorul a reținut că faptele pentru care s-a dispus condamnarea recurentului îl fac nedemn pentru calitatea de avocat, fără a rezulta din cele două texte de lege, în mod concret, că infracțiunile în cauză (luare de mită și favorizarea infractorului) sunt prevăzute ca aducând atingere acestei profesii.

Nu în ultimul rând, a arătat recurentul, judecătorul cauzei, în lipsa unor criterii clare de apreciere a demnității avocatului și a lipsei de previzibilitate a textelor de lege precizate, achiesează în mod greșit la ideea ca barourile pot să stabilească de la caz la caz situațiile în care un avocat este sau nu nedemn. O astfel de soluție contravine principiului egalității în față legii și nediscriminării, întrucât, în lipsa unor criterii clare, cum ar fi enumerarea infracțiunilor care aduc atingere profesiei, conduce la soluții arbitrare, fiind posibil ca un barou să excludă un avocat pentru o anumita infracțiune și alt barou să mențină un alt avocat, situație evident inechitabilă, deoarece soluțiile trebuie să fie identice în ambele cazuri.

Procedând în acest mod, judecătorul a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituția României, situație care atrage casarea sentinței și rejudecarea cauzei, întrucât motivarea unei hotărâri judecătorești nu se poate întemeia pe dispoziții care nu fac parte din dreptul material a cărui aplicare revine judecătorului, dispoziții pe care judecătorul le-a "creat", în ideea de a justifica soluția dispusă în cauză; dat fiind că legea organică se adoptă doar de Parlamentul României, judecătorul a încălcat atribuțiile puterii legislative.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) C. proc. civ., recurentul a arătat că, în considerarea art. 13 alin. (2) din legea nr. 554/2004, la primirea cererii, instanța dispune citarea părților și poate cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei, însă judecătorul nu a solicitat documentația prin care s-a stabilit încetarea calității de avocat prin prisma apărărilor formulate de pârâtul Baroul Dâmbovița.

Astfel, prin înscrisurile depuse la ultimul termen de judecata, acest pârât invocă faptul că la data de 03.09.2013 nu a existat o ședință a Consiliului Baroului Dâmbovița, și, deci, un proces-verbal al acestei ședințe, dat fiind că încetarea calității de avocat s-a decis în ședința din 25.06.2013 și prin decizia din 03.09.2013 s-a decis numai radierea de pe tabloul avocaților; cu toate acestea, pârâtul comunică doar procesul-verbal din 25.06.2013, fără a comunica și decizia din aceeași dată, pentru a observa conținutul său și dacă s-a decis o astfel de soluție. Cu toate acestea, din moment ce soluția de încetare a calității de avocat s-a dispus printr-o altă decizie, din altă dată, judecătorul trebuia din oficiu să solicite pretinsa decizie din 25.06.2013 și documentația care a stat la baza emiterii ei, deoarece numai decizia de încetare a calității de avocat poate face obiectul contestației.

Recurentul a mai arătat că a atacat Decizia nr. 108/03.09.2013, comunicată de Baroul Dâmbovița, ca fiind decizia de încetare și apoi de radiere de pe tabloul avocaților. Prin urmare, lipsa de consecvență a pârâtului, în sensul că inițial decizia de încetare este cea comunicată reclamantului și apoi că decizia de încetare este cea din 25.06.2013, trebuia lămurită de judecător, întrucât este posibil ca decizia din 03.09.2013 să nu corespundă realității, adică să nu se fi decis încetarea calității, așa cum rezultă din dispozitivul său, și prin decizia din 25.06.2013 să se fi dispus soluția respectivă. Dacă aspectele învederate de pârât sunt reale, nu a atacat decizia corectă, trebuia să atace decizia din 25.06.2013. Judecătorul nu a fost interesat să lămurească această situație, nemotivând absolut nimic cu privire la aspectele învederate de Baroul Dâmbovița; a formulat două petiții către barou, solicitând să-i pună la dispoziție decizia din 25.06.2013, însă acesta se eschivează și invocă motive străine solicitării sale, refuzând să o comunice, răspunsuri care vor fi atacate la instanța de contencios.

În concluzie, hotărârea recurată este nulă de drept, întrucât judecătorul fondului s-a pronunțat asupra temeiniciei unei alte decizii decât cea prin care s-a decis încetarea calității, fără a fi solicitată pârâtului și fără a fi depusă la dosar, situație care atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare; judecătorul verifică legalitatea și temeinicia actului administrativ atacat de persoana vătămată, însă, în ipoteza în care însuși emitentul actului susține că altul este actul prin care s-a decis încetarea calității de avocat (din 25.06.2013), și nu actul comunicat persoanei vătămate (03.09.2013), acesta era dator să stăruie și să solicite informații pentru a cunoaște actul care a fost emis și care produce consecințe juridice, deoarece numai acest act poate fi atacat în justiție; din dispozițiile Legii nr. 554/2004 rezultă că acțiunea nu poate fi soluționată fără depunerea actului administrativ și a documentației care a stat la baza emiterii lui, în acest caz lipsește obiectul acțiunii, judecătorul fiind în imposibilitate de a judeca fondul litigiului și de a verifica legalitatea unui act nedepus la dosar.

Un alt motiv de nulitate a sentinței, a continuat recurentul, este și acela că instanța nu s-a pronunțat separat asupra cererii de suspendare, potrivit art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, prin stabilirea unui termen intermediar, și a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere accesoriu prin care solicita, în baza art. 8 din aceeași lege, acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin emiterea unei decizii vădit ilegale; a omis să se pronunțe prin minută asupra acestui capăt, dar a omis să și motiveze în vreun fel netemeinicia acestuia. De altfel, și cu privire la cererea de suspendare, pe lângă faptul că reclamantul a cerut soluționarea ei separată și nu odată cu fondul, același judecător a motivat superficial, iar soluționarea odată cu fondul este lipsită de orice finalitate dacă acțiunea este respinsă. Niciunul din motivele esențiale invocate prin acțiune, răspunsul la întâmpinare, concluziile scrise inițiale și cele suplimentare nu au fost analizate în ceea ce privește fondul cauzei, suspendarea actului atacat și capetele de cerere accesorii, cu încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, drept recunoscut în dreptul intern, dreptul comunitar (art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie, a subliniat recurentul, judecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea art. 22 C. proc. civ., cum judecătorul nu a manifestat rol activ, nestăruind pentru lămurirea situației invocate de Baroul Dâmbovița și aflarea adevărului cu privire la decizia prin care s-a decis încetarea calității de avocat, cauza trebuie trimisă spre rejudecare în scopul unei noi judecăți, în care instanța de fond să se pronunțe asupra legalității actului administrativ real emis de pârât.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., recurentul a arătat că judecătorul cauzei reține că Decizia nr. 108/03.09.2013 este decizia prin care s-a decis încetarea calității de avocat și că în cuprinsul deciziei se face trimitere la art. 27 lit. d), susține că decizia este motivata în fapt și în drept, însă din cuprinsul deciziei arătate nu rezultă decât că se menționează art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/199, fără a se arăta conținutul acestui text de lege și fără a exista vreo motivare de fapt a soluției dispusă prin decizie, excluderea și radierea de pe tabloul avocaților. În mod eronat se retine că în decizie pârâtul Baroul Dâmbovița face mențiune de aplicarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 91/1995, astfel că se adaugă la conținutul deciziei respective, fapt ce constituie o modalitate de exercitare cu rea-credință a funcției.

Judecătorul în mod greșit reține că art. 14 și art. 27 din Legea nr. 51/1995 și art. 26 și 28 din Statutul profesiei de avocat prevăd criterii concrete pe baza cărora barourile stabilesc încetarea/menținerea calității de avocat; textele au caracter general, nu se indică măcar un criteriu clar și nici nu se definesc termenii de nedemnitate în profesia de avocat și nici expresia de "fapte penale care ar aducere atingere prestigiului acestei profesii" în plus, judecătorul ignoră deliberat să răspundă motivelor de fapt și de drept precizate în acțiune, întâmpinare, răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise, deși în mare parte le-a menționat în motivarea sentinței, situație care constituie o altă încălcare a dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că stabilirea ca legală a soluției de încetare a calității de avocat, prin aplicarea art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, este greșită în condițiile în care aceste texte de lege nu menționează nici infracțiunile intenționate și/sau infracțiunile care aduc atingere prestigiului acestei profesii. Soluția încetării era legală dacă din conținutul celor două texte de lege, care în prezent sunt inaplicabile în cazurile concrete, datorită lipsei de claritate și previzibilitate, fiind neconstituționale în raport de art. 1 alin. (5) din Constituția României, se preciza că încetarea operează la condamnarea pentru o infracțiune intenționată, indiferent de felul ei, sau că încetează la condamnarea pentru anumite infracțiuni intenționate, expres prevăzute de lege. Orice persoană care are calitatea de avocat trebuie să știe în mod cert care sunt infracțiunile care în caz de condamnare atrag încetarea calității de avocat, fiind conștient de faptul că în cazul condamnării pentru acele infracțiuni va fi exclus din profesia respectivă și că această soluție va fi adoptată de orice barou din țară. Conținutul actual al textului nu asigură o interpretare unitară și adoptarea unor soluții unitare în cazurile de încetare a profesiei de avocat, situație ce poate avantaja pe unii avocați și dezavantaja pe alții. Ori de câte ori legea suferă de claritate, previzibilitate, judecătorul nu o poate interpreta și aplica în defavoarea justițiabilului, deoarece drepturile și interesele sale pot fi vătămate, fără ca această situație să-i poată fi imputată.

În astfel de situații, așa cum s-a decis și în jurisprudența Curții Constituționale, judecătorul care manifestă bună credință și imparțialitate trebuie să aibă în vedere jurisprudența instanțelor naționale în cazuri asemănătoare în care s-a pus în discuție încetarea calității de avocat pe cele două temeiuri invocate și a organelor profesiei de avocat în cazuri precedente. Pe lângă faptul că nu a manifestat rol activ pentru aflarea adevărului, dând dovada de superficialitate în înfăptuirea actului de justiție, nu a fost preocupat de aflarea și cunoașterea jurisprudenței instanțelor în cazuri asemănătoare și nici a practicii și uzanțelor profesionale ale barourilor și UNBR în alte cazuri, în vederea aplicării corecte a dispozițiilor art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind necesar ca judecătorul să cunoască practicile organelor profesiei în aplicarea dispozițiilor care reglementează statutul profesiei respective, în ideea de a nu discrimina persoana care a atacat în justiție un act administrativ prin care s-a dispus o soluție cu privire la încetarea/menținerea calității de avocat.

Or, intențiile sale de a asigura o judecată obiectivă, de a afla practicile organelor profesiei de avocat, au fost zadarnice, întrucât deciziile solicitate Baroului București, care a decis menținerea în profesiei a unor avocați condamnați pentru fapte asemănătoare cu ale recurentului, în considerarea faptului că infracțiunile lor "nu aduc atingere profesiei de avocat" nu au putut fi procurate, iar judecătorul cauzei a refuzat să admită solicitarea de a cere deciziile în cauză, fără o justificare rezonabilă și obiectivă. De altfel, dacă le-ar fi obținut, ar fi trebuit să țină seama de conținutul lor, în scopul de a asigura un proces echitabil și de a nu discrimina recurentul, situație în care nu ar mai fi putut respinge acțiunea. Într-o manieră nejuridică, judecătorul a respins solicitarea de a se comunica deciziile de menținere a avocaților nominalizați în nota de proba, a uzanțelor/practicilor profesionale ale barourilor și UNBR, nu pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a probelor, ci că nu au relevanță. Acest aspect dovedește intenția judecătorului de a nu cunoaște practica organelor profesiei, a uzanțelor acestora în aplicarea art. 27 și 14 din Legea nr. 51/1995, de a nu asigura condițiile unei judecăți obiective și a unui proces echitabil, intenție care contravine obligațiilor sale profesionale, constituind elementele abaterii disciplinare a exercitării cu rea-credință a profesiei de judecător prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Fără a cunoaște jurisprudența organelor profesiei și a instanțelor judecătorești, în ipoteza în care judecătorul trebuie să aplice un text de lege confuz, neclar, neprevizibil, ce comportă mai multe interpretări care pot prejudicia drepturile persoanelor vizate, acesta nu poate da o soluție corectă, obiectivă, și nu poate să argumenteze într-o manieră logico - juridică legalitatea și temeinicia ei. De altfel, acestea au fost și argumentele pentru care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995. Din deciziile nr. 603/2015, nr. 363/2015, nr. 553/16.07.2015, nr. 405/2016 ale Curții Constituționale, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Sunday c. Regatului Unit din 1979, Rekveni c. Ungariei, Rotaru împotriva României, Dammann c.Elveției, rezultă implicit obligația pozitivă a judecătorului național de a cerceta, de a se informa asupra practicilor și jurisprudenței în materia din care face parte litigiul dedus judecații, în vederea pronunțării unei soluții obiective care să nu contravină drepturilor și intereselor justițiabilului, să nu încalce principiile nediscriminării și al securității raporturilor juridice.

În ultima decizie a Curții Constituționale (nr. 405/15.06.2016), în materia lipsei de previzibilitate a textul din C. pen. care incriminează abuzul în serviciu, Curtea a accentuat necesitatea de a ține seama de practicile/jurisprudența organelor administrative, administrativ-jurisdicționale și/sau instanțelor de judecată în materia din care face parte litigiul și, prin urmare, de rolul de izvor de drept al acestora, situație ce este pe deplin consacrată în dreptul anglo-saxon (common law) și care se extinde din ce în ce mai mult în dreptul continental, fiind recunoscut atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și de Curtea Constituțională.

Recurentul a mai arătat că prin concluziile orale și scrise depuse la dosar, având în vedere precizările formulate de pârâtul Baroul Dâmbovița, a solicitat să se constate nulitatea de drept a Deciziei nr. 108/03.09.2013, având în vedere inexistența acestei decizii, pentru faptul că la 03.09.2013 Consiliul Baroului nu s-a constituit în ședință și nu a emis nicio decizie prin care să fi dispus încetarea calității. Astfel, a susținut că actele administrative a căror emitere cade în competenta unui organ colegial, cum este și Consiliul baroului, nu pot fi valabile decât dacă au fost adoptate în prezența a două treimi din membrii săi (cvorumul de ședință) și cu majoritatea celor prezenți (cvorumul de vot), neîndeplinirea oricăreia din cele doua condiții atrage nulitatea de drept a hotărârii adoptate, nulitate ce intervine și atunci când decanul emite o decizie în numele consiliului, care nu a fost întrunit în ședință și nu a adoptat vreo decizie cu privire la probleme ce intră în competența sa materială; aspectele analizate rezultă și din dispozițiile Statutului Profesiei de Avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului UNBR, art. 58 alin. (2), art. 63 alin. (1), art. 73.

Ca urmare a constatării nulității absolute a Deciziei nr. 108/2013, dat fiind că un act nul nu există și nulitatea produce efecte retroactive, se justifică repunerea părților în situația anterioară, urmând ca instanța să oblige pârâtul Baroul Dâmbovița să pună în discuție situația sa juridică, cu respectarea normelor procedurale, în sensul convocării consiliului și cu cvorumul legal să decidă asupra menținerii/încetării calității de avocat. Judecătorul cauzei nu a răspuns în niciun fel acestor apărări și solicitări, deși au fost invocate chiar de pârâtul Baroul Dâmbovița, care recunoaște condițiile în care a fost emisă Decizia nr. 108/2013, care atrag de plano nulitatea acesteia, fără ca instanța să mai verifice alte motive de nelegalitate/netemeinicie, și care impun obligarea pârâtului la rediscutarea situației juridice a recurentului în aplicarea art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Recurentul a depus la dosar, în dovedirea celor susținute, cererile adresate Baroului Dâmbovița și Baroului București și răspunsurile menționate.

La data de 18.06.2018, recurentul a depus la precizări și completări ale motivelor de recurs invocate în susținerea nelegalității/netemeiniciei sentinței, a arătat că acestea rezultă din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în procese civile având același obiect, anularea/constatarea nulității deciziilor emise de barouri prin care s-a dispus încetarea calității de avocat și radierea de pe tabloul avocaților și prin care s-a dispus suspendarea deciziilor barourilor până la judecarea fondului cauzei.

Recurentul a prezentat aceste considerente și a invocat aplicarea/interpretarea Deciziei nr. 225/04.04.2017 a Curții Constituționale, pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 lit. d) și 14 lit. a) din legea nr. 51/1995.

A arătat că din motivarea deciziei Curții Constituționale a României rezultă necesitatea ca legiuitorul să modifice textul art. 14 lit. a) pentru a fi aplicabil în viitor, în sensul de a indica în concret infracțiunile intenționate pentru care condamnarea avocatului atrage încetarea calității sale; aceeași motivare nu prevede opțiunea de a fi aplicat textul rămas din art. 14 lit. a), în ipoteza în care legiuitorul nu modifică printr-o lege textul în cauză, în sensul dictat de curte; indiferent de efectele obligatorii ale unei decizii a Curții Constituționale a României, aceasta nu produce efectele unei legi, neputându-se considera că deciziile Curții Constituționale a României, la expirarea termenului de 45 de zile, dacă în acest interval nu s-a adoptat legea de modificare a textului neconstituțional, "abroga" acest text, deoarece ar însemna să se considere decizia ca fiind lege, ceea ce este inacceptabil, fiind vorba de o încălcare a separației puterilor în stat (legea se adoptă numai de Parlamentul României). Totodată, s-ar înfrânge principiul constituțional prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție dacă decizia Curții Constituționale a României s-ar aplica și proceselor pendinte, întrucât legea civilă care trebuie să modifice textul la care se referă decizia Curții Constituționale a României nu produce efecte decât pentru viitor, în timp ce situațiilor juridice anterioare li se aplică legea în vigoare la data nașterii lor.

Totodată, aplicarea acestei decizii în cazul său ar menține discriminarea față de avocații care au fost menținuți în profesie și ale căror fapte juridice (penale) au fost comise sub imperiul textului în vigoare anterior publicării Deciziei nr. 225/2017, text sub imperiul căruia s-a reținut și comiterea faptelor penale pentru care a fost condamnat (august- octombrie 2009), neavând "șansa" de a fi menținut în profesie anterior publicării acestei decizii; excluderea sa din profesie pentru fapte penale comise la data la care textul art. 14 lit. a) nu fusese declarat neconstituțional, urmată de atacarea deciziei de excludere la instanța de contencios administrativ, proces aflat în faza de recurs și după publicarea Deciziei nr. 225/2017, din motive ce nu îi sunt imputabile, nu poate conduce la aplicarea retroactivă a acestei decizii. Mai mult, este absurd ca o decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de o parte din proces în legătură cu un text de lege aplicabil speței sale să producă efecte defavorabile, adică să-i creeze o situație mai grea decât cea anterioară admiterii excepției. Acest principiu de drept comunitar și național (non reformatio in pejus) este pe deplin valabil și atunci când partea invocă o excepție de neconstituționalitate și se declară neconstituțional un text de lege aplicabil cauzei în care s-a invocat excepția. În concluzie, autorul excepției trebuie să fie în primul rând beneficiarul ei, dat fiind că acesta a și fost motivul pentru care a invocat-o și, în plus, chiar legiuitorul, în considerarea acestui principiu, a prevăzut dreptul părții care a invocat excepția, dacă aceasta nu este soluționată până la pronunțarea unei hotărâri definitive, de a cere revizuirea hotărârii pe baza deciziei Curții Constituționale a României prin care s-a admis excepția.

Recurentul a invocat decizii ale unor curți de apel care, aplicând Decizia nr. 225/2017 a Curții Constituționale a României, au considerat ca textul art. 14 lit. a) nu mai produce vreun efect juridic și au anulat deciziile emise de barouri, și a arătat că, pentru aceleași situații juridice definitiv tranșate prin hotărâri judecătorești, nu se poate adopta un alt tratament juridic, ceea ce impune, în raport de art. 6 din Convenție, art. 16, 20 și 21 din Constituția României, admiterea recursului și anularea deciziilor emise de Baroul Dâmbovița și UNBR.

La data de 27.07.2018, recurentul a depus la dosar precizări la completările și precizările la motivele de recurs depuse la data de 18.06.2018, ca urmare a punctului de vedere al Baroului Dâmbovița depus la dosar, prin care a învederat că motivele invocate dezvoltă cazurile de casare menționate în cererea de recurs și vizează nulitatea absolută a actelor administrative emise de pârâți, motive care sunt de ordine publică, putând fi invocate în orice stadiu al procesului [art. 489 alin. (3) C. proc. civ.], și ulterior expirării termenului de redactare/dezvoltare a acestora. A arătat că motivele referitoare la efectele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 225/2017 sunt noi, întrucât această decizie nu era pronunțată și publicată la data formulării cererii de recurs, și sunt de ordine publică, motivele care atrag nulitatea deciziilor emise de Baroul Dâmbovița și UNBR au fost pe larg invocate și în acțiunea introductivă, răspunsul la întâmpinare și notele scrise depuse la Curtea de Apel București, iar înscrisurile anexate nu sunt înscrisuri probatorii, ci înscrisuri prin care se aduce la cunoștința instanței jurisprudența instanțelor care au soluționat acțiuni cu același obiect și temei de drept.

Recurentul a depus la dosar, în dovedirea celor susținute, extrase de pe pagini de web ale barourilor, extrase de pe portalul instanțelor judecătorești, hotărâri judecătorești. IV Apărările formulate de intimații pârâți

Baroul Dâmbovița a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că decizia de excludere din profesie a avut la bază Sentința penală nr. 81/23.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1797/27.03.2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, hotărâre prin care reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani și șase luni închisoare cu executare pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000; de asemenea, în baza art. 64 alin. (1), lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., s-au dispus măsuri complementare, inclusiv aceea a interzicerii dreptului de a ocupa funcția de judecător pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În mod corect prima instanță a reținut că din cuprinsul Deciziei Baroului Dâmbovița nr. 108/03.09.2013 rezultă ca au fost avute în vedere dispozițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, iar potrivit art. 14 lit. a) din același act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, astfel încât susținerea reclamantului că decizia nu ar fi motivată în fapt și în drept nu poate fi reținută; tot în mod just, instanța de fond a apreciat că nu pot fi reținute nici apărările reclamantului în sensul că faptele pentru care a fost condamnat definitiv nu au legătură cu profesia de avocat, acestea fiind săvârșite în exercitarea profesiei de magistrat, deoarece legea în baza căreia a fost emisă decizia nu distinge calitatea în care au fost săvârșite faptele penale și care au dus la condamnarea acestuia; de asemenea, prima instanță în mod corect a apreciat că nu pot fi reținute susținerile reclamantului în sensul că exista și alți foști magistrați condamnați penal, iar barourile din care fac parte nu au luat măsuri de excludere din profesie, legea neprevăzând criterii în afara celor deja stabilite, existând posibilitatea Consiliului fiecărui Barou de a aprecia pentru fiecare caz în parte, aceste criterii rezultând din dispozițiile art. 14 și art. 27 din Legea nr. 51/1995 și din dispozițiile art. 26 și art. 58 din Statutul profesiei de avocat.

Celelalte capete de cerere fiind subsecvente primului, pentru aceleași motive au fost respinse în mod just de instanța de fond. Cu privire la capătul de cerere prin care recurentul reclamant a solicitat suspendarea Deciziei nr. 108/2013, prima instanță în mod corect a apreciat ca nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Uniunea Națională a Barourilor din România a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, a arătat că instanța nu și-a depășit atribuțiile legale și a interpretat corect dispozițiile art. 27 lit. d) și ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind imposibil și pentru legiuitor să prevadă în mod expres fiecare infracțiune care este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat, iar pe de altă parte, unul dintre principiile care reglementează profesia de avocat este acela al autonomiei, în limitele conferite de Legea nr. 51/1995 și de Statutul profesiei de avocat, organele profesiei de avocat abilitate fiind cele care pot decide, în fiecare caz în parte, dacă a fost sau nu adusă atingere prestigiului profesiei, în raport de pedeapsa aplicată și de faptele concrete pentru care a intervenit condamnarea.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, din cuprinsul Deciziei nr. 108/2013 emisă de Consiliul Baroului Dâmbovița rezultă că la data respectivă consiliul s-a întrunit legal conform art. 56 din Legea nr. 51/1995 și a dispus măsurile prevăzute în conținutul deciziei, respectiv radierea din tabloul avocaților, dar și excluderea din profesia de avocat începând cu data emiterii deciziei; ca atare, în mod corect instanța de fond a reținut că Decizia nr. 108/2013 face obiectul litigiului, nu un alt act administrativ, pentru că prin această decizie s-au luat măsurile contestate de reclamant. Critica în sensul că instanța nu s-a pronunțat separat asupra cererii de suspendare nu este justificată, instanța analizând respectiva cerere în motivarea sentinței și dispunând asupra acesteia prin dispozitiv, normele de procedură nu impun ca cererea de suspendare a actului administrativ atacat să fie soluționată prin hotărâre separată.

Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs, hotărârea este motivată corespunzător în fapt și în drept, prin analizarea probatoriilor administrate și raportare la dispozițiile legale și statutare incidente în cauză, respectiv art. 27 lit. d) și art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Decizia nr. 108/2013 emisă de Consiliul Baroului Dâmbovița este motivată prin încadrarea ca temei juridic la art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, dispoziții aplicabile în situația reclamantului, acesta fiind condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 5 ani și 6 luni pentru fapte incompatibile cu principiile profesiei de avocat și garanțiile morale pe care trebuie să le acorde avocatul în scopul bunei funcționări a actului de justiție. Calitatea de magistrat deținută în timpul săvârșirii faptelor pentru care a fost condamnat este nerelevantă față de dispozițiile art. 27 lit. d) și la art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care nu prevăd drept una dintre cerințe ca fapta să fi fost săvârșită în calitate de avocat.

Cu privire la ultimul motiv de recurs, dispozițiile art. 27 lit. d) și la art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 sunt clare și previzibile. Organele profesiei de avocat analizează și decid dacă există sau nu starea de nedemnitate, acesta fiind un atribut acordat de legiuitor exclusiv organelor profesiei. Critica adusă de recurent de pretinsa lipsă a rolului activ al judecătorului prin nesolicitarea unor decizii de menținere în profesie este în acest sens neîntemeiată, barourile având drept de apreciere și hotărând ca atare pentru fiecare caz în parte. V Excepția nulității motivelor de recurs depuse în completare și precizare la data de 18.06.2018 și la data de 27.07.2018.

La termenul de judecată din data de 22.01.2019, Înalta Curte a constatat tardivitatea motivelor depuse de recurent în completare la data de 18.06.2018 și a admis excepția nulității acestora.

Cu privire la cererea depusă la data de 27.07.2018, Înalta Curte va examina, de asemenea, cu prioritate, având în vedere dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității pentru nedepunerea în termenul legal, pusă în discuția părților la termenul de judecată din data de 22.01.2019. Constată că cererea formulată de recurentul reclamant la data de 27.07.2018 a fost înregistrată cu depășirea termenului de recurs de 15 zile, prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pe cale de consecință devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate, motive pentru care va constata nulitatea motivelor depuse la data de 27.07.2018.

Referitor la invocarea de către recurentul reclamant a caracterului de ordine publică al motivelor aduse în completarea celor inițiale, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică.", prevăd că motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu numai de către instanță. Pe cale de consecință, posibilitatea invocării unor asemenea motive aparține instanței de judecată, recurentul nu poate invoca eventuale motive de casare de ordine publică în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.. În ipoteza în care invocă asemenea motive ele pot fi analizate pe fond doar în cazul în care instanța le însușește ca motive de ordine publică, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 lit. a) și s)-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, excepții invocate chiar în prezenta cauză de către reclamant, în cursul judecății la instanța de fond, aplicarea acesteia în prezenta cauză se impune raportat la dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Potrivit acestora, Decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi ori a unei dispoziții dintr-o lege se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar de la data publicării este definitivă și obligatorie și are putere numai pentru viitor. Dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea Constituțională a stabilit că "decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008), iar aplicarea pentru viitor vizează și situațiile juridice pendinte; s-a reținut că "având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (a se vedea Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reține că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, Curtea reține că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, astfel cum vom arăta, acele situații care au devenit facta praeterita. (...)" (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017). VI Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 4), 5) 6) și 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4) C. proc. civ., depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești, este nefondat.

Acest motiv de casare se referă la situația în care instanța a pronunțat o hotărâre cu exces de putere, altfel decât în limitele prevăzute de lege, prin depășirea atribuțiile care îi revin, cu încălcarea principiului constituțional al separației puterilor în stat, prin imixtiune în atribuțiile puterii legislative sau executive sau în domenii excluse puterii judecătorești.

Argumentele recurentului în cadrul acestui motiv de casare nu se referă, în fapt, la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci la modalitatea în care instanța a interpretat dispozițiile legale incidente în vigoare, în baza cărora a fost emis actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat.

Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, iar potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății.

În soluționarea cererii de anulare, instanța de fond a procedat la interpretarea legii incidente în vigoare în scopul aplicării ei în cazul concret pe dedus judecății, prin determinarea conținutului acesteia, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (3) C. civ., cu expunerea raționamentului juridic prin care a stabilit conținutul normelor juridice și care a condus la convingerea pentru soluția pronunțată, iar aspectele reținute privesc argumentarea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Din aspectele invocate de către recurentul reclamant nu rezultă că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar aplicarea greșită a legii nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. (4) C. proc. civ.. Pe cale de consecință, nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât prin sentința recurată instanța a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma dispozițiilor legale aplicabile și a respins-o ca neîntemeiată.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat.

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea. Potrivit art. 174 C. proc. civ., nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public și este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 108/03.09.2013 a Baroului Dâmbovița, prin care Baroul Dâmbovița a decis excluderea sa din profesia de avocat și radierea de pe Tabloul Avocaților Baroului Dâmbovița, începând cu data de 03.09.2013, obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat, în sumă de 50.000 RON, și la plata unei despăgubiri reprezentând venitul minim pe economia națională pentru perioada de la emiterea deciziei atacate și până la pronunțarea instanței de fond, suspendarea Deciziei nr. 108/2013 a Baroului Dâmbovița până la soluționarea definitivă a cauzei.

Dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cărora "La primirea cererii, instanța dispune citarea părților și poate cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei", au fost respectate de instanța de fond, fapt care rezultă din actele și lucrările dosarului, astfel: - prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25.01.2016 (primul termen de judecată), instanța a dispus emiterea unei adrese către UNBR pentru a comunica decizia de soluționare a contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. 108/3.09.2013, înregistrată la nr. 196/CS/4.08.2015, și către pârâtul Baroul Dâmbovița pentru a comunica întreaga documentație care stat la baza emiterii deciziei contestate; - la data de 10.02.2016, UNBR a comunicat Decizia nr. 46/12.12.2015 de soluționare a contestației; - la data de 16.02.2016, Baroul Dâmbovița a comunicat instanței, cu adresa nr. 71/15.02.2016, cererea depusă de reclamant de suspendare din exercițiul profesiei nr. 483/11.06.2013, extras de pe portalul Înaltei Curți de Casație și Justiție privind Dosar nr. x/2009, extras de pe procesul-verbal al ședinței Consiliului Baroului Dâmbovița din 25.06.2013; - la termenul de judecată din data de 22.02.2016, la cererea reclamantului, instanța a pus în vedere Baroului Dâmbovița să depună la dosar integral procesul-verbal al ședinței din 3.09.2013; - la termenul de judecată din data de 21.03.2016, întrucât acest proces-verbal nu a fost depus la dosar, instanța a dispus emiterea unei adrese către Baroului Dâmbovița să depună la dosar integral procesul-verbal al ședinței din 3.09.2013; - la data de 13.04.2016, Baroul Dâmbovița a comunicat instanței, prin adresa nr. 167/11.04.2016, procesul-verbal integral al ședinței Consiliului Baroului Dâmbovița din 25.06.2013.

Reclamantul nu a invocat o eventuală neregularitate, în conformitate cu dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., care prevăd că "pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, nulitatea relativă se poate invoca la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond". La ultimul termen de judecată, reclamantul a declarat că a luat cunoștință de conținutul procesului-verbal din data de 25.06.2013 depus la dosar, cauza aflându-se în stare de judecată. Instanța a constatat că nu mai sunt cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, astfel că a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pe fond.

Cu privire la susținerile potrivit cărora instanța nu s-a pronunțat separat asupra cererii de suspendare a Deciziei nr. 108/2013 a Consiliului Baroului Dâmbovița până la soluționarea definitivă a cauzei, prin stabilirea unui termen intermediar în cadrul judecății de fond, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data introducerii acțiunii, "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond. (2) Dispozițiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător." art. 14 alin. (2) prevede că instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

Deși, în practică, în situația în care se formulează prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat,