ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2019 la data de 20.08..2019, reclamanta A. S.R.L. - în insolvență a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, anularea Deciziei nr. 17/05.12.2018 prin care Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate a revocat Autorizația de antrepozit fiscal nr. x din 26.05.2015, anularea Deciziei nr. 003/13.06.2019 prin care Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific a respins ca neîntemeiată contestația împotriva deciziei menționate anterior, suspendarea Deciziei nr. 17/05.12.2018, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primele două petite prin care reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 17/05.12.2018 si a Deciziei nr. 003/13.06.2019, se arată următoarele:

Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor armonizate a emis împotriva reclamantei Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care a revocat Autorizația de antrepozit fiscal pentru producție alcool etilic nr. x/26.05.2015. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat plângere prealabilă, respinsă ca neîntemeiată de către Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, prin Decizia nr. 003/13.06.2019.

Prin Decizia nr. 022/29.03.2017, Comisia a emis o primă decizie de revocare a autorizației de antrepozit, ca urmare a pretinsei nerespectări de către reclamanta a dispozițiilor art. 367 alin. (1) lit. d) și m) CF. împotriva primei decizii de revocare reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 065/19.07.2017.

Fiind evident că nu putea funcționa fără autorizația care îi permitea însăși desfășurarea activității, reclamanta a intrat în insolvență, prin sentința pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în data de 28.07.2017, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva primei decizii de revocare și a Deciziei de soluționare a contestației formulate împotriva acesteia nr. 065/19.07.2017, reclamanta a formulat acțiunea în anulare ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 Prin sentința civilă nr. 316/28.12.2018 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea, reținând că: prima decizie de revocare este afectată de un viciu grav și manifest, fiind fundamentată pe un control netemeinic și nelegal, caz în care este incident motivul de nulitate prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. c) CPF; prin urmare, nu se pot reține în sarcina reclamantei cele două cazuri de revocare a autorizației, prevăzute la art. 369 alin. (2) lit. c) CF prin raportare la art. 367 alin. (1) lit. d) și m) din același act normativ.

Reclamanta a formulat și o cerere de suspendare a executării primei decizii de revocare, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, formându-se dosarul nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel Cluj. Acest dosar a fost conexat în 17.09.2018 la dosarul nr. x/2018, în care, prin încheierea din 19.09.2018. Instanța a admis cererea formulată reținând existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

După pronunțarea acestei hotărâri de suspendare în 19.09.2018, pârâtele au validat, în aceeași zi, autorizația reclamantei de antrepozit în aplicația națională de autorizare a operatorilor economici pentru accize NSEA. De asemenea, tot în baza hotărârii de suspendare, reclamantei i-a fost aprobat un plan de reorganizare în data de 26.10.2018.

După suspendarea executării primei decizii de revocare în 19.09.2018 și înainte de anularea acesteia în 28.12.2018, Biroul Vamal Interior Bistrița-Năsăud a transmis Comisiei Adresa nr. x/15.11.2018 prin care a propus Comisiei o nouă revocare a autorizației de antrepozit. În baza acesteia, Comisia a emis Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care a revocat încă o dată autorizația de antrepozit.

Reclamanta a arătat că motivele emiterii celei de-a doua decizii de revocare sunt cele prevăzute la art. 369 alin. (2) lit. c) CF și 369 alin. (2) lit. f) CF. A prezentat în continuare argumente ce vizează nelegalitatea celei de-a doua decizii de revocare în ansamblul ei. A arătat că, în conformitate cu dispozițiile pct. 40 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a CF, propunerea de revocare se poate face, deci, în urma efectuării unui control finalizat cu un act de control temeinic justificat în care autoritatea vamală competentă (printre alții) consemnează fapte care generează consecințe fiscale.

În speță nu există niciun act de control: în a doua decizie de revocare, la p. 1, primul paragraf, se menționează doar că "prin adresa nr. x/15.11.2018 înregistrată la DGRFP Cluj-Napoca sub nr. x/19.11.2018, Biroul Vamal de Interior Bistrița-Năsăud a transmis propunerea de revocare a autorizației de antrepozit". Această propunere de revocare nu putea fi întocmită fără un act de control temeinic justificat pe care să se întemeieze. Al doilea motiv ce demonstrează nelegalitatea celei de-a doua decizii de revocare în ansamblul ei rezultă din cuprinsul Adresei nr. x/11.04.2019 întocmită de același organ care a formulat propunerea de revocare a autorizației de antrepozit, Biroul Vamal Interior Bistrita-Năsăud, si adresată Comisiei. În 13.06.2019, MFP emite Decizia nr. 003 prin care respinge contestația ca neîntemeiată.

În ceea ce privește primul motiv de emitere a celei de-a doua decizii de revocare, acesta se referă la pretinsa încălcare de către reclamantă a prevederilor art. 369 alin. (2) lit. c) CF prin raportare la art. 367 alin. (1) lit. a) CF. În concret, se reproșează că reclamanta nu a reîntregit garanția executată în baza primei decizii de revocare, suspendată la executare și anulată ulterior de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018. Reclamanta a arătat în această privință că s-a executat garanția ca urmare a deciziei de revocare care a fost deja suspendată și că nu s-a avut în vedere cuantumul corect al acesteia având în vedere faptul că reclamanta nu și-a mai desfășurat activitatea.

Al doilea motiv de emitere a celei de-a doua decizii de revocare este cel reglementat la art. 369 alin. (2) lit. f) CF, conform căruia autoritatea competentă poate revoca autorizația pentru antrepozit fiscal atunci când antrepozitarul înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată. În concret, se reține în cea de-a doua decizie de revocare că "în prezent, societatea aflată în procedura insolvenței din data de 28.07.2017, înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile, calculate după data deschiderii procedurii de insolvență, în sumă de 40.252 RON reprezentând: TVA în sumă de 30.265 RON, obligații la bugetul de stat în sumă de 1.269 RON și obligații la bugetul asigurărilor sociale în sumă de 8.718 RON".

Reclamanta a arătat în contestația formulată că, în privința creanței reprezentând TVA de 30.265 RON, AJFP Bistrița-Năsăud s-a înscris pe tabloul creditorilor reclamantei, cererea fiindu-i admisă ca atare. Conform art. 157 alin. (2) lit. c) CPF, nu sunt considerate obligații fiscale restante obligațiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condițiile legii; celelalte pretinse datorii de 1.269 RON și 8.718 RON existau, însă, reclamanta avea TVA anterior de recuperat (prin rambursare) de la bugetul de stat, astfel că obligațiile reciproce trebuiau stinse prin compensare. Acest lucru s-a și întâmplat ulterior, la cererea expresă a reclamantei. Reclamanta a arătat că ambele aspecte au fost recunoscute de AJFP Bistrița-Năsăud prin adresa nr. x/14.03.2019.

Cu privire la al treilea petit, reclamanta a cerut suspendarea, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 17/05.12.2018, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Prin încheierea de ședință din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare act administrativ formulată de A. S.R.L., legal reprezentată prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., reprezentată convențional prin D., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate.

A suspendat executarea Deciziei nr. 17/05.12.2018 emisă de pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate privind revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, până la soluționarea definitivă a cererii de anulare a acestei decizii.

A suspendat judecata cererii de anulare a deciziei menționate anterior formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Regională Cluj-Napoca Pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca în nume propriu și în reprezentarea Comisiei Regionale Cluj Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate constituite la nivelul DGRFP Cluj Napoca.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu ar 488, pct. 8 și art. 498 din noul C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul rejudecării cauzei pe fond, cu consecința respingerii în tot a demersului introductiv de instanță, respecțiv a cererii de anulare și de suspendare a actelor administrative contestate, ca fiind neîntemeiate nefondate și neprobate.

A arătat recurenta că în speță este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1), punctul 8 din Noul C. proc. civ., în sensul că încheierea recurată a fost dată cu interpretarea, respectiv aplicarea eronată a normelor de drept material.

Interpretarea greșită a primei instanțe rezidă din aprecierile acesteia relative la dispozițiile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal (art. 348, 387 alin. (1), lit. a), art. 365 și art. 367), implicit a prevederilor pct. 8 alin. (35) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VIII din Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016, cât și în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Recurenta a criticat soluția recurată în primul rând cu privire la faptul că judecătorul fondului a reținut în mod greșit faptul că, Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizele Armonizate are calitatea procesuală pasivă în pendinta cauză, însă DGRFP Cluj Napoca în nume propriu și în reprezentarea Comisiei constituite la nivelul acesteia a formulat apărarea în cauză, și are calitate procesual pasivă.

a) Recurenta a arătat că înțelege să critice în principal faptul că, în speță, prima instanță a admis cererea de suspendare a actului administrativ, deși nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile imperative prevăzute de Legea nr. 554/2004.

b) De asemenea, recurenta a arătat că înțelege să critice soluția dispusă și prin prisma faptului că reținerile primei instanțe sunt confuze și neclare, nefiind explicitate, motivate suficient, iar soluția este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a textelor legale.

c) De asemenea, a arătat recurenta că în mod eronat instanța fondului, în pronunțarea soluției referitoare la suspendarea actului administrativ, nu a procedat la o simplă "pipăire" a fondului pentru a constata dacă aceasta vizează un act administrativ vădit nelegal, ci la o veritabilă analiză a acestuia, contrară dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea n 554/2004 privind contenciosul administrativ.

d) A mai arătat recurenta că reținerile instanței potrivit cărora "reclamanta a arătat în mod corect că operează efectul pozitiv al lucrului judecat întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că revocarea autorizației îi creează reclamantei o pagubă iminentă" reprezintă un veritabil "fine de neprimire".

e) De asemenea, a susținut recurenta că nu pot fi primite nici susținerile Curții de Apel Cluj stipulate la fila x paragraf 6 a încheierii recurate, potrivit cărora "prin Decizia de revocare R022/29.03.2017, pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea reclamantei, reținându-se că aceasta nu a respectat dispozițiile art. 367 alin. (1) lit. d) și m) din Codul fiscal".

f) Recurenta a mai arătat că înțelege să critice ca fiind incorecte și susținerile primei instanțe de la fila x teza finală, unde achiesează la alegațiile reclamantei apreciind "că executarea garanției nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de Impunere x/1 din 16.06.2017, do acesta stabilind obligații fiscale în sarcina reclamantei și fiind susceptibilă de executa silită".

g) De asemenea, recurenta a criticat și concluziile Curții de Apel Cluj în sensul că "nu poate face abstracție de faptul că reclamanta a ajuns în această situație ca urmare executării silite asupra garanției constituite inițial, a unei decizii de impunere emise ca și consecință a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegală".

a). Referitor la primul motiv de recurs, sub aspectul îndeplinirii condițiilor privind incidența suspendării actului administrativ, recurenta a susținut că această instituție nu poate opera în cauză întrucât nu au fost întrunite cumulativ condițiile prev. de art. 14 si 15 din Legea nr. 554/2004, și anume: existența unui motiv temeinic justificat și dovedit de persoana care o solicită, necesitatea preîntâmpinării unei pagube iminente și care s-ar produce prin punerea în executare a măsurii dispuse, planarea unei prezumții de nelegalitate asupra actului administrativ ce a stat Ia baza adoptării măsurii contestate.

Or, în cauza pendinte nu au fost întrunite condițiile prevăzute de legea contenciosului administrativ, o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiind admisibilă doar prin îndeplinirea cumulativă a acestor cerințe imperative prevăzute de legiuitor.

Interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în materie de suspendare a actului administrativ rezidă în aprecierea făcută cu privire la îndoiala serioasă relativă la legalitatea actului administrativ emis în sarcina intimatei pârâte, dar și asupra pagubei iminente pe care ar trebui să o sufere.

Referitor la existența unul motiv temeinic justificat, recurenta a susținut că argumentul reclamantei conform căruia e necesară suspendarea actului administrativ contestat întrucât aceasta trebuie sa-si desfășoare în continuare activitatea de antrepozitar autorizat, în lipsa autorizației acest fapt fiind imposibil, este neavenit.

Exercitarea activității de antrepozitar autorizat este un drept acordat și recunoscut de lege persoane determinate, care implică însă și îndeplinirea unor obligații corelative, cum ar fi depunerea și/sau reîntregirea garanției afectate plății accizelor.

Referitor la iminența unei pagube care s-ar produce în patrimoniul reclamantei, prin punerea in executare a actului administrativ fiscal, recurenta a susținut că sunt incorecte achiesările primei instanțe la susținerile reclamantei în sensul că cerința pagubei iminente este îndeplinită întrucât garanția în sumă de 474.062 RON pe care o avea reclamanta constituită în vederea desfășurării activității a fost executată, acest fapt conducând la intrarea în insolvență a acesteia.

Reclamanta a susținut impropriu că "paguba" este dată de intrarea sa în insolvență.

Faptul că reclamanta nu a înțeles a respecta cerințele impuse antrepozitarilor autorizați, inclusiv pe aceea de reconstituire a garanției, în conformitate cu prevederile punctului 8 alin. (35) din Normele de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, a condus la dispunerea măsurii legale care se impuneau, inclusiv la executarea silită asupra garanției.

Instanța de fond a argumentat incidența cazului bine justificat prin apelarea unor aspecte care țin în esență de legalitatea actului administrativ și care vizează fondul actului. Or, acestea urmează a fi analizate în cadrul acțiunii în anulare aflate pe rol, nefăcând obiectul prezentului episod litigios, instanța avea doar posibilitatea de a cerceta în mod sumar aparența dreptului invocat de către reclamantă, deoarece în cadrul acestei proceduri nu putea fi prejudecat fondul.

În plus, instanța fondului cererii de suspendare nu a identificat împrejurări vădite de fapt sau/și de drept care erau de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ de suspendat.

Cu privire la legalitatea și temeinicia actelor administrative fiscale contestate, nu există nic un motiv întemeiat și probat din care să rezulte că acestea nu respectă prevederile legale. Actele administrativ fiscale atacate au fost întocmite în mod corect în conformitate cu dispozițiile legale, fiind respectate dispozițiile Legii 207/2015.

Raportat la Decizia de revocare nr. 17/2018, recurenta a arătat că aceasta a avut ca temei dispozițiile art. 369, alin. (2), lit. c) și f) din Legea nr. 227/2015, instanța de fond dând o interpretare proprie și eronată unui text de lege clar și precis redactat, care, tocmai pentru această rațiune a legiuitorului de a asigura textului de lege - conținutul a cărui întindere corespunde celui rezultatsimpla lui citire, se impune a fi interpretat literal.

Ca atare, prima instanță nu reține adevărata stare de fapt, recurenta neavând niciun drept de apreciere de a emite sau nu actul administrativ de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, fiind legată să constate doar neîndeplinirea condițiilor impuse de prevederile Legii 227/2015 și în principal ale art. 367 cât și a H.G. nr. 1/2016, și totodată asumate prin autorizația de antrepozit fiscal emisă în acest sens.

Raportat la actualizarea garanției, relevante sunt și prevederile alin. (30), cât și punctului 8 alin. (23), (24), (35) din Normele de aplicare a Codul fiscal

Emiterea deciziei de revocare de către Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a avut ca fundament nerespectarea următoarele obligații asumate: S.C. A. S.R.L nu avea constituită garanția, nefiind astfel respectate prevederile pct. 8 alin. (35) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VIII din Codul fiscal și nici dispozițiile art. 365 și art. 367 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal relative la "Obligațiile antrepozitarului autorizat"; S.C. A. S.R.L. înregistra obligații fiscale restante, mai vechi de 60 de zile ulterior intrării în procedura insolventei; S.C. A. S.R.L. nu avea capital subscris si vărsat în sumă de 500.000 RON, aceasta fiind suma minimă ce trebuia a fi constituită, conform prevederilor pet. 23, alin. (1) lit. m) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, cu modificările si completările ulterioare, capitalul social subscris și vărsat fiind în cuantum de 470.000 RON (474.000 RON, conform interogare ONRC nr. 352575/25.02.2019).

În esență, din toate înscrisurile probatorii depuse la dosar, judecătorul cererii de suspendare ar fi trebuit să tragă o singură concluzie, și anume că nu există nicio aparentă nelegalitate a actelor administrative fiscale, de suspendat.

Nu a făcut asta, ignorând cu bună-știință toate argumentele expuse de pârâtă. În consecință, instanța fondului nu a respectat principiul enunțat de Înalta Curte de Casație șl Justiție în decizia civilă nr. 1.954/2014 a secției a ll-a Civile, publicată în R.R.D.J. nr. 5/2014, pag. 27, cu referire la dreptul părților de a fi în mod real "ascultare" și la realizarea controlului judiciar de legalitate de instanța superioară.

b). Referitor la cel de-al doilea motiv al recursului, recurenta a arătat că, în soluția pronunțată, reținerile primei instanțe sunt confuze și neclare, nefiind explicitate, hotărârea nefiind motivată suficient, iar soluția este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a textelor legale.

Curtea de Apel Cluj a interpretat în mod eronat dispozițiile legale incidente, precum și considerentele avute în vedere de pârâtă la momentul emiterii Deciziei nr. 17/05.12.2018 contestate. Instanța fondului nu a dorit să observe că pârâta nu se regăsește în culpă procesuală, mărginindu-se doar la a reitera susținerile intimatei-reclamante.

c) Cel de-al treilea motiv de recurare este circumscris faptului că, prin natura ei, instituția suspendării actului administrativ nu implică o soluționare efectivă a fondului litigios, nici măcar o analiză incidentală a acestuia. Pe cale de consecință, se impune a fi verificată numai întrunirea cumulativă a condițiilor necesare operării suspendării, fără a fi antamate alte chestiuni ce țin de substanța drepturilor deduse judecății. Prima instanță a procedat în mod eronat la analizarea cauzei în profunzime, în speță trebuind să realizeze doar o simplă "pipăire" a fondului pentru a constata dacă aceasta vizează un act administrativ vădit nelegal.

În aceeași ordine de idei, instanța fondului ar fi trebuit să observe că este de competența materială a instanței de contencios administrativ să stabilească toată starea de fapt. Ca atare, ceea ce a enumerat, ca motive de vădită nelegalitate, ține strict de instanța contenciosului.

d). De asemenea, nu pot fi primite nici reținerile instanței în sensul că reclamanta a arătat în mod corect că operează efectul pozitiv al lucrului judecat întrucât în dosarul nr. x/2018 s-a statuat că revocarea autorizației îi crează reclamantei o pagubă iminentă.

Este de necontestat faptul ca o potențială revocare a autorizației de funcționare are repercursiuni asupra activității reclamantei, insa această eventuala realitate privită ca împrejurare de fapt nu ar trebui circumscrisa automat noțiunii de autoritate de lucru judecat.

e). În mod greșit prima instanță a statuat la fila x paragraf 6 a încheierii recurate, că prin Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor Produse supuse Accizelor Armonizate a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal, sens în care nu pot fi reținute.

f). A mai arătat recurenta că sunt incorecte și susținerile primei instanțe de la fila x teza finală, unde achiesează la alegațiile reclamantei apreciind "ca executarea garanției nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de Impunere x/1 din 16.06.2017, doar acesta stabilind obligații fiscale în sarcina reclamantei și fiind susceptibilă de executare silita".

Reținerile primei instanțe nu sunt corecte, fiind fără suport legal, din moment ce esența garanției este îndestularea în vederea plății accizelor, astfel cum reiese din art. 367 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 227/2015.

g). A mai susținut recurenta că nu pot fi primite reținerile Curții de Apel Cluj sub aspectul că nu se poate face abstracție de faptul că reclamanta a ajuns în această situație ca urmare a executării silite asupra garanției constituite inițial, a unei decizii de impunere emise ca si consecință a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegală.

În concluzie, neîndeplinirea achitării creanțelor fiscale de reclamantă în mai putin de 60 de zile de la scadență, inregistrate după data deschiderii procedurii insolventei, a fost atestată anterior rămânerii definitive a instanței referitoare la intrarea în insolvența a societății și deci implicit a planului de reorganizare.

Pe cale de consecință, rezultă două naturi diferite de obligații care incumbă reclamantei ca urmare a activității prestate: obligații care sunt născute înainte de intrarea societății în insolvența (28.07.2017) circumscrise restanțelor datorate și care nu fac obiectul prezentului 1itigiu și obligații care sunt născute după data deschiderii procedurii, în perioada de observație sau în procedura reorganizării judiciare, subsumate prezentului demers judiciar.

Ca atare, contrar susținerilor primei instanțe, recurenta a arătat că în speță nu a putut fi demonstrată și probată nici una dintre cele două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ.

În concluzie, a solicitat admiterea prezentei căi extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii intermediare a instanței de fond, cu consecința reținerii spre rejudecare la instanța de control judiciar și respingerii integrale a cererii de suspendare formulate de intimata-reclamantă.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a învederat că din recursul formulat nu rezultă care dispoziții din încheierea atacată le critică.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Ministerul Finanțelor Publice arătând că achiesează la aceasta.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul formulat de pârâtă raportat la hotărârea instanței de fond și la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la critica recurentei potrivit căreia reținerile primei instanțe sunt confuze și neclare, nefiind explicitate, motivate suficient, iar soluția este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a textelor legale, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este elementul esențial al unei hotărâri judecătorești, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3) cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Sunt neîntemeiate susținerile recurentei, întrucât prin considerentele sentinței sunt examinate toate motivele în baza cărora s-a solicitat suspendarea actelor administrative. De asemenea, nu se poate reține vreo omisiune a instanței de fond de a cerceta și analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanței de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigențele desfășurării unui proces echitabil.

Prin urmare, nu se poate reține nici că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, criticile recurentei sunt nefondate și nu atrag incidența criticii invocate .

Cu privire la criticile invocate în ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși sunt ample motivele de recurs, prin acestea se aduc critici cu privire la aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material, sub aspectul greșitei soluții de admitere a cererii de suspendare a actelor administrative contestate .

Prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de beneficiar al autorizației de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, emisă de pârâta Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate.

Prin Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, pârâta Comisia regională pentru autorizarea de produse supuse accizelor amortizate a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 emisă în favoarea reclamantei, reținându-se că aceasta nu a respectat dispozițiile art. 367 alin. (1) lit. d) și m) din Codul fiscal.

Prin sentința civilă nr. 316/28.12.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj a anulat Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017, reținând, în esență, că aceasta s-a întemeiat pe un control nelegal și netemeinic, respectiv pe controlul evidențiat în procesul-verbal de control nr. x/03.02.2017 și în cel cu nr. x/20.12.2016 .

Prin încheierea din data de 19.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a admis și cererea reclamantei de suspendare a Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017. Împotriva sentinței civile nr. 316/28.12.2018 s-a formulat recurs, acesta aflându-se pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

După cum se arată în Adresa nr. x/02.04.2019, în urma emiterii Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017 s-a desfășurat inspecția fiscală din perioada 12.05.2017-15.06.2017 și s-au emis și Raportul de inspecție fiscală nr. x/15.06.2017 și Decizia de impunere nr. x/1 din 16.06.2017, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale totale de 803.739 RON. Acțiunea privind anularea acestei decizii, înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud sub nr. x/2018, a fost suspendată, la data de 19.10.2018, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2018, în care s-a anulat în primă instanță Decizia de revocare nr. 022/29.03.2017.

Din raportul de inspecție fiscală nr. x/15.06.2017, rezultă că inspecția fiscală a fost demarată ca urmare a controlului consemnat în procesul-verbal din data de 418/03.02.2017.

Ambele părți au arătat că la data de 24.07.2017 a fost executată garanția în sumă de 474.062 RON, pe care o avea reclamanta constituită în vederea desfășurării activității. Reclamanta a arătat că s-a procedat la executarea garanției în temeiul Deciziei de revocare nr. 022/29.03.2017. Deși pârâta nu a contestat propriu-zis acest aspect, instanța de fond a apreciat că executarea garanției nu ar fi putut să se realizeze decât în temeiul Deciziei de impunere x/1 din 16.06.2017, doar aceasta stabilind obligații fiscale în sarcina reclamantei și fiind susceptibilă de executare silită.

S-a emis Decizia nr. 17/05.12.2018 prin care s-a revocat, din nou, autorizația de antrepozit fiscal a acesteia, decizie atacată în prezentul dosar .

În cadrul deciziei atacate s-a reținut că reclamanta nu are constituite garanții bănești la Trezoreria Bistrița, soldul contului garanție pentru plata accizelor fiind 10,62 RON. întrucât în data de 24.07.2017 s-a executat garanția în sumă de 474.062 RON constituită de societate la Trezoreria Bistrița în baza adresei nr. x/21.07.2017 emisă de Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud; în prezent societatea se află în procedura insolvenței din data de 28.07.2018, înregistrează obligații fiscale la bugetul de stat consolidat mai vechi de 60 de zile calculate după data deschiderii procedurii de insolvență în sumă de 40.252 RON reprezentând TVA în sumă de 30.265 RON, obligații la bugetul de stat și obligații la bugetul asigurărilor sociale în sumă de 8.718 RON.

Contrar susținerilor din întâmpinare, în cadrul deciziei de revocare nu s-a reținut faptul că reclamanta nu are capital subscris si vărsat in sumă de 500.000 RON.

Reclamanta a formulat contestație împotriva aceastei decizii, contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 003/13.06.2019 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific .

S-a mai reținut de către prima instanță că reclamanta se află în procedura reorganizării judiciare, fiind depuse în acest sens la dosar extrase din dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești .

Raportat la această stare de fapt și la normele de drept incidente în cauză, instanța de fond a constatat corect că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea deciziei de revocare.

Astfel, în speță, s-a formulat contestația prealabilă, fiind emisă și Decizia nr. 003/13.06.2019 de soluționare a contestației, și s-a achitat cauțiunea prevăzută de lege, aceste condiții fiind în mod evident îndeplinite.

Obiectul cauzei îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 17/05.12.2018 emisă de pârâta Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate privind revocarea autorizației de antrepozit fiscal nr. x din data de 26.05.2015, precum și suspendarea judecății cererii de anulare a deciziei menționate anterior formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Comisia Regională Cluj-Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de produse supuse Accizelor Armonizate și Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

În cadrul cererii de suspendare, instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actelor administrative, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative.

Astfel, Înalta Curte reține că prima instanță nu a antamat nejustificat aspecte ce nu țin de prezentul litigiu privind suspendarea, ci a efectuat în mod judicios o analiză sumară, la nivel de aparență, a chestiunilor ce se constituie într-un dubiu serios asupra legalității actului în discuție.

Recurenta critică soluția instanței de fond reluând exact aceleași argumente prin care s-a apărat cu privire la acțiunea reclamantei în anulare prin cele 3 întâmpinări depuse la fond (în 09.09.2019, 11.09.2019 și 19.09.2019).

a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut suficiente argumente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei în sensul că argumentele reținute de prima instanță cu privire la existența cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii concretizată.

Aceste argumente sunt contrazise de însăși motivarea sentinței recurate în analizarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat.

În niciun caz analizarea unor împrejurări de fapt și de drept ce determină suspendarea nu echivalează cu o antepronunțare. Dacă ar fi fost așa, art. 15 din legea contenciosului administrativ nu ar fi permis "solicitarea suspendării prin acțiunea principală", cum îi spune chiar denumirea marginală, pentru că indiferent de soluția dată asupra suspendării, una dintre părți ar putea susține, teoretic, că in­stanța s-a antepronunțat. Nu este cazul, însă, pentru că abia după examinarea te­meinică a argumentelor de nelegalitate și a dovezilor pe care se sprijină, instanța va hotărî asupra cererii de anulare, fără a fi ținută ori influențată de indiciile de ne­legalitate decelate inițial.

În analizarea condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut corect, în privința deciziei de revocare, că aceasta a fost emisă în considerarea faptului că reclamanta are datorii mai vechi de 60 de zile și pentru că nu a constituit garanția prevăzută de lege.

Referitor la nereîntregirea garanției imputată intimatei-reclamante prin decizia de revocare, prima instanță a înțeles exact elementele de fapt relevante, ele nefîind combătute în niciun fel în amplul recurs formulat.

În mod corect a constat prima instanță că există o îndoială serioasă cu privire la reținerea referitoare la existența unor obligații mai vechi de 60 de zile, întrucât la dosarul cauzei s-a depus adresa nr. x/14.03.2019, conform căreia o parte din obligații au fost compensate înainte de emiterea deciziei de revocare, iar pentru diferenț, respectiv suma de 30.265 RON, organul fiscal s-a înscris în tabelul creditorilor societății reclamante . Or, conform art. 157 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, nu sunt considerate obligații fiscale restante obligațiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condițiile legii.

În privința garanției, este de necontestat faptul că reclamanta are obligația de a constitui această garanție conform art. 367 alin. (1) lit. a), și) că, după ce garanția inițial constituită a fost executată silit, reclamanta nu a procedat la reconstituirea garanției.

A mai reținut în mod corect prima instanță că nu se poate face abstracție de faptul că reclamanta a ajuns în această situație ca urmare a executării silite asupra garanției constituite inițial, a unei decizii de impunere emise ca și consecință a unui control despre care s-a statuat că a fost nelegal și netemeinic, cu autoritate de lucru judecat provizorie (art. 430 alin. (4) din C. proc. civ.). Această nelegalitate, care în prezent este statuată cu autoritate de lucru judecat provizorie, se răsfrânge și asupra deciziei de revocare atacată în prezentul dosar, aceasta fiind, în cele din urmă, tot o consecință a controlului menționat anterior.

O altă apreciere ar face ca, practic, indiferent de caracterul legal sau nelegal al controlului desfășurat în privința reclamantei, acesta să o pună pe reclamantă în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea.

De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că prin adresa nr. x/11.04.2019 emisă de Biroul Vamal de Interior Gr. II s-a arătat că nu mai sunt în vigoare motivele avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 17/05.12.2019, solicitându-se reanalizarea acestora.

Prin urmare, în analizarea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită, rezultă că există indicii vădite care să conducă la aparența unei nelegalități a acestuia.

b).De asemenea, instanța de control judiciar constată că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt astfel cum a fost constatată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube care pot avea consecințe grave în patrimoniul reclamantei. Revocarea autorizației de antrepozit are un impact deosebit asupra reclamantei, aceasta fiind pusă în situația de a nu putea să își desfășoare în mod legal activitatea.

În acord cu instanța de fond, instanța de recurs nu poate primi critica recurentei în sensul că paguba nu este certă, actuală, exigibilă, atâta timp cât din înscrisurile probatorii evidențiate rezultă contrariul susținerilor recurentei.

În concluzie, în speță, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în mod corect a reținut prima instanță că este întemeiată cererea reclamantei, motiv pentru care a fost admisă solicitarea de suspendare parțială a executării actelor contestate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Cu privire la cheltueile de judecată solicitate de către intimata, Înalta Curte apreciază întemeiată cererea acesteia, având în vedere obiectul cauzei, apărările formulate și susținute în fața instanței de recurs.

Potrivit disp. art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată la, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând împuternicirea avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr. x/2019., precum și extrasul de cont depus de apărătorul intimatei, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Regională Cluj Napoca pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate împotriva încheierii de ședință din 18 septembrie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2020.