ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1024/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a CAF la data de 25.04.2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de pârât, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privința spotului "A." în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală.

La data de 25.09.2017 reclamanta a depus cerere de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017, susținând că sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca instanța să dispună suspendarea executării deciziei, respectiv: solicitarea sa de suspendare reprezintă un caz bine justificat, față de vădita nelegalitate a actului administrativ contestat; executarea deciziei ar fi de natură să producă prejudicii grave și iremediabile Societății. Astfel, decizia nu a fost comunicată către A., dar a fost deja pusă în executare; decizia nu cuprinde elemente esențiale de validitate, neindicând persoana contravenientului; decizia este vădit neîntemeiată. Ca urmare a deciziei ce nu i-a fost adusă la cunoștință, a fost privata de dreptul de a -si exercita și desfășura activitatea de promovare a magazinelor A. prin campaniile publicitare în acord cu propria politică de marketing și cu propriile obiective de piață, fiind ținuți a-și modifica campania de promovare a magazinelor în baza unui act administrativ.

Prin sentința civilă nr. 4132 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017 emisa de parat ca neîntemeiata.

A admis excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată prin întâmpinare.

A respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul consiliul național al audiovizualului.

Reclamanta A. S.R.L., a formulat recurs împotriva sentinței civile, criticând-o pentru nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5,6,8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, iar în ceea ce privește soluția prin care instanța a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 148/28.03.2017 emise de CNA, recurenta -reclamantă a invocat dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește soluția de suspendare a Deciziei 148/28.03.2017 emise de CNA, recurenta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună admiterea recursului formulat și, pe cale de consecință, casarea sentinței recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de suspendare formulate, cu consecința suspendării executării deciziei prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spotului "A.", în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală", până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 având ca obiect anularea acestui act administrativ.

Recurenta a susținut că primul argument de nelegalitate a sentinței se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În acest sens, a arătat recurenta că sentința nu a fost redactată de judecătorul care a soluționat cauza, sentința fiind nemotivată.

Astfel, a arătat recurenta că pe rolul Curții de Apel București s-au aflat de-a lungul timpului mai multe acțiuni în anulare și cereri de suspendare a executării unor decizii de sancționare (similare celei ce formează obiectul prezentei cauze), acestea aflându-se la acest moment în soluționare în faza căii de atac.

În prezenta cauză sentința este lovită de motive de nelegalitate, impunându-se constatarea nulității acesteia prin prisma faptului că au fost desconsiderate prevederile imperative ale art. 426 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la faptul că judecătorul care soluționează cauza este responsabil de redactarea hotărârii pronunțate: "Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul".

În concret, motivarea din prezenta cauză asupra respingerii cererii de suspendare a executării deciziei CNA nu a fost realizată de judecătorul completului care a soluționat cauza, acesta limitându-se a prelua cuvânt cu cuvânt motivarea dată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal - Completul de vacanță fond 3, în alte două cauze ce au avut obiect similar și aceleași părți - A. și CNA. În acest sens a invocat practică judiciară a Curții de Apel.

Așadar, a susținut recurenta că prin prisma faptului că motivarea sentinței nu a fost redactată de judecătorul care a pronunțat soluția în prezenta cauză, hotărârea fiind nemotivată, se impune constatarea incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., impunându-se admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

A mai arătat recurenta că sentința conține motive străine de natura cauzei datorită faptului că motivarea sentinței cu privire la cererea de suspendare a executării deciziei a fost preluată ad literam din alte două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel București, aceasta cuprinde o serie de motive străine de natura cauzei.

În concluzie, având în vedere că sentința cuprinde motive străine de natura cauzei, a solicitat instanței de recurs să caseze sentința pentru incidența motivului de nelegalitate prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, instanța de fond a interpretat în mod eronat criteriile consacrate în doctrină și jurisprudență în funcție de care judecătorul este chemat să verifice existența unui caz bine justificat și a pagubei iminente și, pe cale de consecință, în mod greșit a ignorat aspectele sesizate de reclamantă, de natură să creeze o aparență de nelegalitate a deciziei CNA și să dovedească iminența pagubei. De asemenea, instanța fondului a dat o interpretare greșită textelor de lege aplicabile emiterii deciziei CNA.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut în mod greșit că cerința cazului bine justificat nu ar fi îndeplinită în cauză, precum și că nu s-ar fi făcut dovada faptului că executarea deciziei CNA de intrare în legalitate ar produce o pagubă iminentă.

Curtea a reținut că decizia CNA nu poate fi considerată o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenție, întrucât, în viziunea acesteia, măsura complementară viza încetarea utilizării mesajului publicitar, în timp ce măsura aplicată este diferită sub aspectul conținutului și are în vedere intrarea în legalitate în privința spotului publicitar A., cu toate că în privința mesajului comercial "A. cel mai bun raport preț-calitate din România" nu s-a dispus de către nicio altă autoritate printr-un proces-verbal vreo altă sancțiune ori măsură complementară similară celei impuse de CNA.

A mai susținut recurenta că în mod eronat instanța a apreciat că susținerea A. potrivit căreia decizia ar fi una de sancționare nu poate fi primită sub aspectul aparenței de drept, deoarece prin aceasta nu s-ar fi aplicat în mod direct vreuna dintre sancțiunile prevăzute de art. 90-91 sau 95-95' din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.

Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la condiția cazului bine justificat, instanța de fond în mod incorect a reținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada îndeplinirii acesteia, considerând că aparența de drept este în sensul că decizia CNA nu are caracterul unui act administrativ sancționator, ci caracterul unui act cu rol preventiv. Considerând că prin decizia CNA nu s-ar fi aplicat în mod direct vreuna dintre sancțiunile prevăzute de art. 90-91 sau de art. 95-95

1

din Legea audiovizualului, instanța nu a analizat motivele de nulitate indicate de reclamantă în ceea ce privește lipsa indicării contravenientului, necomunicarea acesteia către reclamantă precum și toate celelalte argumente, decizia CNA fiind în mod evident parțial nemotivată.

În mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 15 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, potrivit cărora deciziile având caracter individual se comunică celor interesați și intră în vigoare de la data comunicării, dacă nu se prevede altfel. Însă, din analiza deciziei nu reiese în mod clar cui se adresează aceasta, Consiliul dispunând "intrarea în legalitate în privința spotului,A. în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală", fără a menționa dacă se adresează în fapt radiodifuzorilor sau direct proprietarului spoturilor publicitare.

Pentru toate considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului formulat, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de suspendare formulate de A., cu consecința suspendării executării deciziei până la soluționarea definitivă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ.

În ceea ce privește soluția sentinței instanței de fond privind respingerea acțiunii ca inadmisibilă, recurenta, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., să se admită prezentul recurs, cu consecința casării sentinței, și pe cale de consecință să se dispună în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal.

În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, respectiv anularea Deciziei nr. 148 din 28.03.2017 emise de CNA prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spotului "A." în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală".

Primul argument de nelegalitate a sentinței se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevăd că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În concret, motivarea din prezenta cauză asupra admiterii excepției inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în contencios nu a fost realizată de către judecătorul completului care a soluționat cauza, acesta limitându-se a prelua cuvânt cu cuvânt motivarea dată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal - Completul 6 fond, într-o altă cauză ce a avut obiect similar și aceleași părți - A. și CNA.

Sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța de fond încălcând totodată reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motive de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 8) C. proc. civ.

A mai susținut recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile Legii audiovizualului și ale Codului audiovizualului, reținând că decizia nu are un caracter sancționator.

Astfel, în mod total eronat Curtea de Apel București reține în sentința recurată că decizia CNA nu reprezintă o decizie de sancționare în sensul art. 93 alin. (1) și (3) din Legea nr. 504/2002.

Cu toate că instanța de fond reține că, prin prisma dispozițiilor art. 144 alin. (2) din Codul audiovizualului, sancționarea nerespectării art. 93 din Codul audiovizualului se face conform dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului, aceasta interpretează în mod eronat dispozițiile legale concluzionând că în realitate nu suntem în prezența unei decizii de sancționare, ci în fața unui act cu caracter preventiv. Așadar, Curtea de Apel București face o interpretare greșită a dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului.

Instanța de fond a ignorat faptul că nu poate fi permis unei autorități publice cum este CNA să se prevaleze de utilizarea unei noțiuni reglementate expres de legea care îi guvernează activitatea într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor (respectiv emiterea unei decizii având un pretins caracter preventiv și nu sancționatoriu). Din această perspectivă, întrucât procedura prevăzută de art. 90 și urm. din Legea audiovizualului nu face referire nicidecum la emiterea unor decizii cu caracter exclusiv preventiv și nu sancționatoriu, sentința atacată apare și ea fiind lipsită de temei legal.

Curtea de Apel București a ignorat de asemenea faptul că, deși prin absurd se admite faptul că CNA ar fi folosit în cuprinsul deciziei noțiunea de intrare în legalitate într-un sens diferit de cel reglementat prin lege, respectiv spre a conferi actului emis doar un caracter preventiv, CNA nu ar avea dreptul să impună oprirea difuzării spotului publicitar. Totuși, este clar că intenția nu a fost una de pură prevenție, atâta timp cât prin aceasta se impunea restrângerea unui drept, instanța de fond făcând astfel un raționament greșit cu privire la corelarea mențiunilor din decizie raportate la situația de fapt.

De altfel, nu este corectă împrejurarea reținută de Curtea de Apel București conform căreia chiar dacă CNA a emis o decizie de intrare în legalitate și nu o somație de intrare în legalitate, acest aspect nu e de natură a conferi actului administrativ caracterul de sancțiune, atâta timp cât nu se aplică o amendă contravențională, în opinia curții, singura sancțiune veritabilă aplicabilă în temeiul art. 91 din Legea audiovizualului.

Interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului este incorectă, întrucât, acesta fiind inclus la capitolul Contravenții și sancțiuni, este clar că se referă la contravențiile ce pot fi constatate de CNA și la sancțiunile ce pot fi aplicate în acest sens. Mai mult, rațiunea emiterii unui act de prevenție este aceea de a împiedica săvârșirea unei fapte sancționate de lege, deci s-ar impune ca acesta să fie emis anterior constatării săvârșirii acesteia, în timp ce un act de sancționare, cum este decizia contestată, este emis în mod evident ulterior constatării săvârșirii faptei sancționate de lege.

Astfel că este eronată interpretarea instanței conform cărei somația de intrare în legalitate nu poate fi considerată sancțiune, în condițiile în care legea prevede în mod expres caracterul sancționator al acesteia.

Așadar, încadrarea sancțiunii prevăzute la art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului ca având rol de "atenționare/avertizare a acestora (furnizorul/distribuitorul de servicii media) pentru încetarea încălcării contravenționale" excede în mod vădit interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale. Eroarea instanței de fond în aplicarea normelor de drept material merge până la a considera că singura sancțiune pe care o poate impune CNA este aceea a aplicării unei amenzi contravenționale, excluzând fără temei din sfera sancțiunilor prevederile art. 91 alin. (2) din Legea audiovizualului.

În realitate, întocmai instanța de fond este cea care face o interpretare ce nu respectă sensul semantic și juridic al noțiunii de sancțiune/sancțiune contravențională, atât timp cât însăși denumirea sancțiunii - intrarea în legalitate - indică aplicarea unei măsuri cu caracter sancționatoriu ca urmare a încălcării unei norme. Se ignoră astfel faptul că efectul principal produs de decizie este acela al unui act de oprire de la difuzare a spotului publicitar, aspect ce nu poate fi calificat decât ca sancționator.

Mai mult, instanța de fond nu a ținut cont nici de jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 4235 din data de 11.11.2014.

Curtea de Apel București a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 93 din Legea audiovizualului în constatarea necesității parcurgerii procedurii prealabile

Conform prevederilor art. 93 alin. (3) și (4) din Legea audiovizualului, actele emise de CNA pot fi atacate direct la secția de contencios administrativ a curții de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare, termenul de 15 zile nesuspendând de drept efectele acestora.

Cu toate acestea, instanța de fond, reținând în mod eronat că decizia CNA contestată nu are natura juridică a unui act administrativ sancționator, a admis în mod nelegal excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă fără respectarea procedurii prealabile.

Mai mult, concluzionează în același sens Curtea de Apel București și că "decizia atacată este în mod evident adresată acelor furnizori/distribuitori de servicii la care conținutul deciziei a făcut trimitere atunci când a analizat versiunile spotului A.", reținând totodată că CNA are, prin prisma dispozițiilor art. 10 alin. (3) lit. a) din Legea audiovizualului, competență doar în ceea ce privește conținutul serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale.

Or, interpretarea restrictivă dată de instanța de fond în legătură cu aplicabilitatea art. 93 din Legea audiovizualului în cauză și drept consecință includerea societății în categoria terților față de decizie, este în mod vădit una eronată pentru următoarele argumente:

Textul de lege nu exclude posibilitatea de contestare a actelor administrative de sancționare emise de Consiliu către alte persoane, calitatea procesuală activa nefiind limitată la radiodifuzori;

Art. 15 alin. (8) din Legea audiovizualului stabilește că, în ceea ce privește comunicarea actelor emise de CNA, deciziile acestei instituții se comunică persoanelor interesate.

Instanța de fond menționează în sentință că nu contestă faptul că,A. este la rândul ei afectată în drepturile si interesele sale legitime de acte emise de CNA".

Atâta timp cât A. este titularul spotului publicitar în legătură cu care s-a emis decizia, este evident faptul că orice acțiune impusă de CNA care limitează sau interzice difuzarea acestuia și-ar produce efectele în mod direct asupra reclamantei, deci A. justifică un interes în cauză.

A. este singura în măsură să modifice spoturile publicitare, radiodifuzorii fiind simpli intermediari între reclamantă și persoanele cărora li se adresează respectivele mesaje publicitare, aceștia având numai posibilitatea de a refuza difuzarea spoturilor publicitare și nu de a le modifica în vreun fel;

Simpla analiză a conținutului deciziei CNA relevă că aceasta nu conține indicații pentru radiodifuzori în sensul opririi de la difuzare a spoturilor publicitare sau vreun interval de timp prestabilit în care A. să realizeze modificările impuse.

Rezultă așadar că deciziile CNA pot fi atacate de persoanele interesate, o astfel de persoană, dacă nu cea mai interesată, fiind A., în calitate de titular al spoturilor publicitare ce cuprind mesajul incriminat cu privire la care a fost emisă decizia CNA.

Recurenta critică și interpretarea instanței conform căreia de prevederile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nu ar putea beneficia decât furnizorii/distribuitorii de servicii media cărora le-a fost aplicată o sancțiune constând în amendă contravențională, numai în cazul acestora fiind justificat caracterul urgent al procedurii care permite exceptarea de la obligativitatea formulării plângerii prealabile, în condițiile în care o astfel de interpretare nu are nicio acoperire legală.

În interpretarea textului de lege, instanța de fond încalcă încă o dată principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, potrivit căruia unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. Prevederea art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului este clară și concisă, iar legiuitorul nu face nicio distincție după calitatea persoanei afectate de actul administrativ emis (radiodifuzor sau altă persoană interesată) și nici după natura sancțiunii impusă prin acesta .

Mai mult, prin interpretarea eronată dată textelor legale, instanța de fond a ajuns să aplice o dispoziție legală generală (prevederile art. 7 din Legea 554/2004 a contenciosului - care impun parcurgerea procedurii prealabile) cu prioritate față de o dispoziție legală specială (prevederile art. 93 alin. (1) și (3) din Legea audiovizualului - care prevăd expres excepția de la regula parcurgerii procedurii prealabile), contrar principiului de drept specialia generalibus derogară.

În plus, instanța de fond nu a avut în vedere nici practica instanțelor de judecată, prin care, în cauze asemănătoare celei deduse judecații în prezenta speță, s-a statuat că sunt aplicabile dispozițiile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului, deci nu se impune formularea unei plângeri prealabile și în ceea ce privește pe titularul unui spot publicitar care contestă decizia CNA privind intrarea în legalitate cu privire la respectivul spot.

Așadar, și în privința dispozițiilor art. 93 din Legea audiovizualului instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a textului de lege reținând că excepția de la obligativitatea formulării plângerii prealabile nu ar fi aplicabilă în cauză.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat recurenta ca instanța de recurs, în baza probelor administrate, să admită prezentul recurs, să caseze sentința nr. 4132/06.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel București ca nelegală, trimiterea cauzei la instanța de fond pentru a fi rejudecata, iar în cazul reținerii cauzei spre rejudecare în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea deciziei CNA.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, atât în ceea ce privește soluția prin care instanța a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de intimatul-pârât, cât și în ceea ce privește soluția instanței de fond prin care a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, Înalta Curte constată că sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., critica invocată de recurentă, atât în ceea ce privește soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de suspendare a deciziei CNA, cât și în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, se referă la faptul că instanța de fond a menționat în motivarea sa fragmente din alte hotărâri judecătorești, hotărârea nefiind motivată de judecătorul care a fost învestit cu acest dosar. Critica este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Elementul esențial al unei hotărâri judecătorești este motivarea, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Înalta Curte reține că hotărârea este motivată, considerentele sentinței răspund tuturor susținerilor reclamantei, motiv pentru care nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Instanța de fond a cercetat și analizat în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, iar motivarea permite instanței de control judiciar analiza motivelor de recurs invocate de recurentă.

Împrejurarea ca judecătorul care a pronunțat și motivat hotărârea atacată a uzat de același raționament juridic cu cel regăsit în jurisprudența Curții de apel, nu poate atrage sancțiunea nulității hotărârii atacate.

Similaritatea unor cauze deduse judecății, concordanța dintre argumentele reținute de instanțele învestite cu respectivele cauze, nu poate conduce la concluzia că sentința nu a fost motivată.

Având în vedere aceleași considerente, nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la faptul că sentința conține motive străine de natura cauzei din cauza faptului că motivarea sentinței a fost preluată ad literam din alte două hotărâri pronunțate de Curtea de Apel București.

Faptul că aceeași chestiune de drept a făcut obiectul mai multor dosare aflate pe rolul unor complete de judecată diferite din cadrul Curții de Apel București, iar completele de judecată au expus același raționament juridic, nu poate atrage concluzia că hotărârile sunt nemotivate din perspectiva cazului de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de recurs constată că judecătorul prezente cauze a răspuns punctual criticilor invocate de reclamantă, atât cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei CNA, cât și cu privire la soluția de respingere ca inadmisibila a acțiunii reclamantei.

Cu privire la criticile care vizează soluția instanței de fond de respingere ca neîntemeiată a cererii de suspendare a Deciziei nr. 148/28.03.2017, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

În cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actelor administrative, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anularea actelor administrative.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Instanța de fond, în pronunțarea soluției de suspendare, a constatat că nu există, la prima vedere, o vădită încălcare a procedurii de adoptare a unui act administrativ, pentru a se putea vorbi de o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.

Un element disputat și care stă la baza motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă este natura juridică a deciziei emise de CNA și contestate de reclamantă. Astfel, reclamanta a susținut, în primul rând, că natura juridică a deciziei emise de CNA este aceea a unei decizii de sancționare, respectiv de punere în aplicare a măsurilor complementare dispuse prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor emisă în conformitate cu art. 14 din Legea audiovizualului și, în al doilea rând, și dacă nu ar fi o decizie de punere în aplicare a acelor măsuri, ea ar reprezenta o decizie de sancționare emisă cu încălcarea Legii publicității înșelătoare.

În mod corect a reținut instanța de fond împrejurarea că o calificare juridică a deciziei este o chestiune de fond ce determină în mod evident legalitatea acesteia. Analizând, așadar, aparența de legalitate, prima instanță a reținut în mod corect că decizia CNA nu poate fi considerată ca fiind o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenție (ceea ce ar atrage eventuala nelegalitate prin prisma necomunicării acesteia și a ignorării caracterului suspensiv a plângerii contravenționale formulate).

Astfel, se constată că nu există suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a deciziei nr. 148/28.03.2017 emisă de intimata-pârâtă CNA, prin raportare la criticile recurentei.

Prin urmare, în analizarea condiției prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actului a cărui suspendare se solicită, rezultă că nu există indicii vădite care să conducă la aparența unei nelegalități a acestuia.

De asemenea, instanța de control judiciar constată că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Nu pot fi primite argumentele recurentei în sensul că prejudiciul material a rezultat din imposibilitatea de a organiza și desfășura, în acord cu propria politică de marketing și cu propriile obiective de piață, campaniile de promovare publicitară a produselor A., acest fapt fiind susceptibil să conducă, în timp, în mod inevitabil, la o scădere a vânzărilor, concretizată printr-o diminuare a cifrei de afaceri, o scădere a cotei de piață și din faptul că sumele considerabile de bani investite de A. în aceste campanii publicitare (agenție de publicitate, actori, echipă de producție spot-uri publicitare, etc.) se pierd și nu vor putea fi amortizate în viitor.

În mod corect a reținut prima instanță că acest eventual prejudiciu material ar fi iminent doar dacă CNA ar fi dispus prin decizia contestată încetarea utilizării mesajului publicitar, or, în cauză, s-a dispus măsura intrării în legalitate.

Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt astfel cum a fost constatată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului contestat nu este de natură a crea pagube care pot avea consecințe grave în patrimoniul reclamantei.

Înalta Curte reține că simpla executare a unui act administrativ nu produce prin ea însăși o pagubă, fiind necesar ca iminența producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.

Împrejurarea că recurenta trebuie să-și modifice campania de promovare cu noi spoturi publicitare nu generează, în sine, pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, nefiind îndeplinite cele două condiții cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în mod corect a reținut prima instanță că nu este întemeiată cererea reclamantei și a respins solicitarea de suspendare a executării actului contestat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiată critica recurentei din perspectiva motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, fiind corectă interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 de către prima instanță.

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica invocată de recurentă potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat regulile de procedură care atrag nulitatea hotărârii, în ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, este nefondată.

Acest motiv de casare vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Înalta Curte constată că din criticile recurentei nu rezultă care sunt regulile de procedură pretins a fi încălcate de prima instanță, care să poată atrage sancțiunea nulității hotărârii sentinței instanței de fond .

Astfel, acest caz de casare este invocat formal, atâta vreme cât recurenta nu a adus critici concrete cu privire la regulile de procedură care ar fi fost încălcate. prin sentința recurată.

Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 91 și art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Recurenta reclamantă a solicitat anularea și suspendarea Deciziei nr. 148/28.03.2017, prin care CNA a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare pentru magazinul A., care conțin mesajul:

"Cel mai bun raport preț-calitate din România", difuzate de posturile de televiziune, în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală.

Părțile litigiului au avut poziții contradictorii în ceea ce privește natura juridică a deciziei contestate de reclamantă, Decizia CNA nr. 148/28.03.2017, în sensul că, pe de o parte, reclamanta a apreciat că decizia contestată, prin efectele pe care le produce, este o decizie de sancționare, precum cea avută în vedere de prevederile art. 93 alin. (3) și (1) din Legea audiovizualului, iar pe de altă parte, pârâtul CNA a susținut că decizia contestată de reclamantă nu este una de sancționare în sensul acelorași prevederi legale.

Prin Decizia nr. 148/28.03.2017, pârâtul CNA a menționat și a dispus, printre altele, astfel:

"(…) În urma vizionării și analizării variantelor spotului "A." difuzate pe posturile de televiziune (B., C., D., E., F.), membrii Consiliului au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit dispozițiilor invocate, comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte indiferent de formă și de durată principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurența loiale. (…) membrii Consiliului au constatat că spotul A. a conținut o afirmație de natura sa inducă in eroare publicul cu privire la veridicitatea informațiilor prezentate conform firma A. ar avea cel mai bun raport preț - calitate din Romania (…) Pentru aceste considerente, cu respectarea prevederilor art. 15 din legea audiovizualului nr. 504/2002, CNA dispune intrarea în legalitate în privința spotului "A." în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația națională".

Consiliul Național al Audiovizualului a constatat că spotul "A." a conținut o afirmație de natură să inducă în eroare publicul cu privire la veridicitatea informațiilor prezentate conform cărora firma A. ar avea "cel mai bun raport preț-calitate din România".

Astfel, sub acest aspect, conform sintezei raportului de monitorizare, s-a constatat că la sfârșitul difuzării ambelor variante ale spotului pentru magazinul A., simultan cu prezentarea din off: A., cel mai bun raport preț-calitate din România, pe copertă neutră, a fost afișată sigla magazinului A., sub care s-a aflat mențiunea:

"cel mai bun raport pret-calitate din România". În partea de jos a ecranului, au fost titrate textele:

"Dacă găsești în altă parte mai ieftin primești de 2 ori diferența. Conform sondajului G. efectuat de organizația H.."

Membrii Consiliului au constatat că în susținerea afirmației "cel mai bun raport preț-calitate din România", în spot s-a făcut mențiunea:

"conform sondajului G. efectuat de organizația H.". Au considerat că invocarea respectivului sondaj, pus la dispoziția sa, nu este de natură să demonstreze veridicitatea afirmației "cel mai bun raport preț-calitate din România", acesta neputând fi catalogat ca reprezentativ pentru publicul căruia i se adresează mesajul din spot, în condițiile în care a fost realizat pe internet, pe o categorie restrânsă de persoane și pe un număr redus de respondenți. Potrivit reprezentanților A., studiul folosit în justificarea sloganului "cel mai bun raport calitate-preț din România" este făcut online, pe un eșantion de 1.200 de respondenți, cu vârste între 15 și 35 de ani. În acest sens, s-a considerat că o astfel de afirmație trebuia însoțită de un studiu, realizat după criterii sociologice, care să reflecte mesajul spotului, iar eșantionul trebuia astfel construit și gândit încât rezultatul sondajului să fie reprezentativ la nivelul întregii țări, deoarece publicitatea se adresează publicului larg, în calitate de consumator, nu doar celor care accesează internetul.

De asemenea, reprezentanții A. au mai precizat că afirmația "cel mai bun raport preț-calitate din România," se bazează și pe includerea calității serviciilor oferite clienților, însă în conținutul spotului nu se face nicio astfel de referire clarificatoare în susținerea afirmației.

Împotriva Deciziei nr. 148/28.03.2017, recurenta reclamantă a formulat prezenta acțiune, prin care a solicitat anularea acesteia ca nelegală și netemeinică, problema de drept dezlegată în cauză fiind aceea a stabilirii naturii juridice a deciziei, respectiv dacă aceasta este o decizie de sancționare din cele vizate de art. 93 alin. (1) și (3) din Legea nr. 504/2002 sau, dimpotrivă, nu are caracterul unei asemenea decizii, în raport de care s-a pronunțat soluția de inadmisibilitate.

În ceea ce privește natura juridică a deciziei contestate, aceasta constituie un act administrativ de autoritate, cu caracter de prevenție, prealabil, și nu unul de sancționare a vreunui radiodifuzor, în sensul Legii audiovizualului.

Legea audiovizualului prevede două tipuri de sancțiuni care pot fi aplicate de Consiliu radiodifuzorilor care nu respectă reglementările din domeniul audiovizualului.

Primul tip de sancțiuni este cel prevăzut la articolele 90 și 91 din Legea audiovizualului, care pot fi somații sau amenzi contravenționale, ale căror limite se situează între 5.000 și 200.000 RON.

Cel de-al doilea tip de sancțiuni ce poate fi aplicat de Consiliu sunt sancțiunile specifice domeniului audiovizualului și sunt reglementate de art. 95 și 95

1

din Legea audiovizualului: obligarea radiodifuzorului de a difuza pe post, timp de 10 minute, sau, după caz, 3 ore, numai textul stabilit de C.N.A prin decizia de sancționare, reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenței audiovizuale și retragerea licenței audiovizuale.

Potrivit dispozițiilor art. 93 din Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia CNA nr. 220/2011, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ atacat:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale."

Articolul 144 din Codul audiovizualului prevede că: "(1) Nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 27, 47 și 48, ale art. 90 alin. (1) și (3), ale art. 96, precum și nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică se sancționează conform dispozițiilor art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului.

(2) Nerespectarea prevederilor celorlalte articole ale prezentei decizii, precum și refuzul ducerii la îndeplinire a dispozițiilor referitoare la acordarea rectificării se sancționează conform dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului.

(3) În individualizarea sancțiunii Consiliul va ține cont, după caz, de următoarele aspecte: a) gravitatea faptei și efectele acesteia; b) sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, și modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea; c) ziua din săptămână și intervalul de difuzare a emisiunii în cauză; d) durata emisiunii; e) audiența înregistrată."

Nerespectarea dispoziției imperative a art. 93 din Codul audiovizualului se sancționează conform dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului. Potrivit art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat: "(1) Constituie contravenție nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispozițiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (2), art. 261 alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) și (5), art. 391 și art. 48, precum și ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somație conținând condiții și termene precise de intrare în legalitate.

(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON."

Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului constituie o somație de intrare în legalitate în privința spotului publicitar, fără a conține condiții și termene precise.

În mod corect a reținut prima instanță că, pentru a rezolva problema de drept din cauză cu privire la obligația de a parcurge sau nu procedura prealabilă introducerii acțiunii în anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017, se impune a analiza dispozițiile cuprinse în Capitolul VII - Contravenții și sancțiuni din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și a determina caracterul acestui act administrativ.

Astfel, art. 90 arată faptele ce constituie contravenții, limitele sancțiunii amenzii, posibilitatea de a adresa o somație publică de intrare în legalitate pentru fapte considerate minore, precum și modul de individualizare a sancțiunii aplicate. În art. 90

1

sunt prevăzute alte fapte contravenționale și limitele sancțiunii amenzii.

Articolul 91, arată faptele ce constituie contravenție, modalitatea de emitere a somației de intrare în legalitate și limitele amenzii contravenționale ce se poate aplica dacă furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi.

Potrivit art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, invocat de recurenta-reclamantă A. S.R.L în susținerea că nu era necesară procedura prealabilă, "(1) Sancțiunile pentru încălcarea dispozițiilor prezentei legi se aplică prin acte emise de Consiliu sau de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, care acționează prin personalul de specialitate împuternicit în acest scop.

(2) Deciziile de sancționare adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile art. 90 și 91 își produc efectele de la data comunicării. (3) Actele emise în condițiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secția de contencios administrativ a curții de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora.

(4) Actele emise în condițiile alin. (1) și neatacate în termenul prevăzut la alin. (3) constituie de drept titlu executoriu."

Așadar, potrivit art. 93 din Legea audiovizualului, sancțiunile aplicate de CNA pot fi atacate direct la secția de contencios administrativ a curții de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare.

Aceste dispoziții prevăd cine este emitentul actului prin care sunt aplicate sancțiunile, când produc efecte deciziile de sancționare, cum pot fi ele atacate, precum și faptul că prin neatacare în termenul legal devin titluri executorii.

Or, o decizie emisă de Consiliul Național al Audiovizualului ce conține doar o somație de intrare în legalitate în privința spotului publicitar, fără alte condiții și termene precise, nu poate deveni titlu executoriu prin neatacare. Prin urmare dispozițiile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, ce atrag competența directă a secției de contencios administrativ a curții de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, sunt aplicabile doar actelor emise de Consiliu prin care a fost aplicată o sancțiune, nu o somație.

Legiuitorul a distins între somație și sancțiune, împrejurare care rezultă și din conținutul art. 93

1

, prin care se arată " (1)Radiodifuzorul căruia i s-a aplicat o sancțiune sau i s-a adresat o somație de intrare în legalitate de către Consiliu are obligația de a comunica publicului motivele și obiectul sancțiunii sau ale somației, în formularea transmisă de Consiliu", "(2) În cazul serviciilor de programe de televiziune, textul somației sau al sancțiunii se difuzează în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor și vizual, de cel puțin 3 ori, în intervalul orar 18:00-22:00, din care o dată în principala emisiune de știri."

Mai mult decât atât, nu se poate susține că somația este echivalentă avertismentului și prin urmare este o sancțiune contravențională în sensul art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, de vreme ce în Legea audiovizualului nu există o dispoziție generală care să prevadă că se completează cu acest act normativ. Conform art. 94 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, doar "contravențiilor constatate de Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepția prevederilor art. 28 alin. (1) și ale art. 32.", ceea ce nu este cazul în speță.

Din interpretarea dispoziției legale invocate, rezultă că aplicarea art. 93 din Legea audiovizualului este limitată exclusiv la atacarea de către radiodifuzori a deciziilor de sancționare, contestarea lor la instanță fiind una derogatorie în materie administrativă, derogare care operează numai în cazul sancțiunilor prevăzute expres la Cap. 7 - Contravenții și sancțiuni - din lege și care nu poate fi extinsă celorlalte acte administrative emise de autoritatea pârâtă. De altfel, această interpretare este conformă principiului lex specialia derrogant, în sensul că prin legea audiovizualului, lege specială, s-a introdus o derogare de la obligativitatea procedurii recursului grațios prevăzută de reglementarea generală a contenciosului administrativ, numai în cazul contestării la instanță a sancțiunilor aplicate de CNA.

Prin urmare, Decizia nr. 148/28.03.2017 nu constituie o decizie de sancționare contravențională, deoarece nu cuprinde niciuna din sancțiunile prevăzute la art. 90-91 și 95-95

1

din Legea audiovizualului, prin decizia contestată nu s-a aplicat nicio sancțiune, decizia fiind una prealabilă aplicării sancțiunii, reprezentând o măsură de prevenție în sensul difuzării spotului de către orice radiodifuzor cu respectarea normelor legale în materie de publicitate.

Astfel, Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului nu constituie o decizie de sancționare în sensul art. 93 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, ci constituie o somație de intrare în legalitate în privința spoturilor publicitare "A.", adresată posturilor de radio și televiziune.

Intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmațiile sau prin eliminarea acestora, sancțiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condițiile art. 144 din Codul audiovizualului, raportat la art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Dacă intimata reclamantă A. s-a considerat vătămată prin emiterea Deciziei nr. 148/28.03.2017, avea posibilitatea să uzeze de dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, potrivit cărora: "Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7)", neputându-se reține o încălcare a dreptului la apărare sau o îngrădire a accesului la justiție.

Cum recurenta-reclamantă nu a formulat plângere prealabilă, este fondată soluția instanței de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile .

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respi