ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 899/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 25.01.2019, sub numărul x/2019, reclamanții A. S.R.L. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., plata sumei de 511.617,00 RON (contravaloarea pagubelor produse prin incendiul din data de 24.07.2018 la clădirea, utilajele și autovehiculele x aflate în imobilul situat în Păulești, sat Păuleștii Noi nr. 1, județul Prahova), precum și a penalităților de 0.2% pe zi de întârziere aferente sumelor datorate, conform dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, calculate de la data introducerii prezentei cereri și pânâ la achitarea efectivă a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 17.04.2019, instanța a încuviințat în principiu cererea de introducerea în cauză în calitate de intervenient a proprietarului autoturismului D..

Prin sentința civilă nr. 1604, pronunțată în data de 19 noiembrie 2019, Tribunalul Prahova a admis acțiunea precizată formulată de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D., a obligat pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 341.260,15 RON, contravaloare despăgubiri și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate de la data de 25.01.2019 până la plata efectivă, la plata către reclamantul B. a sumei de 127.227,28 RON, contravaloare despăgubiri și a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi întârziere, calculate de la data de 25.01.2019, la data plății efective și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în cuantum de 5.000 RON onorariu avocat, taxă judiciară de timbru 11.212,54 RON și 1.500 RON onorariu expertiză și a respins cererea de intervenție forțată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 200 din 22 iulie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1604 din data de 19 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu reclamanții A. S.R.L. și B. și intervenientul forțat D., a schimbat în parte sentința, în sensul că penalitățile de întârziere acordate reclamanților vor curge din a unsprezecea zi de la rămânerea definitivă a hotărârii în cauză, precum și că s-a redus cuantumul taxei judiciare de timbru la plata căreia pârâta a fost obligată la suma de 10.667 RON și a menținut restul dispozițiilor sentinței; a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul obligării pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 468.488 RON și a cheltuielilor de judecată aferente, cu consecința respingerii cererii de acordare a acestora ca nelegală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel a reținut în mod eronat dispozițiile legale aplicabile speței și a dat eficiență dispozițiilor art. 11 și art. 22 din Legea nr. 132/2017 și Normei 20/2017 în detrimentul dispozițiilor incidente, respectiv prevederilor art. 12 lit. a) din Legea nr. 132/2017.

Recurenta consideră că, raportat la reglementările legii speciale cu privire la încheierea asigurărilor obligatorii, instanța de apel a interpretat greșit prevederile acestora, mai exact obiectul contractului de asigurare RCA, condițiile și limitele de răspundere a asiguratorului în baza contractului, obligațiile asiguratorului, precum și riscurile acoperite și excluderile.

Având în vedere că intimata-reclamantă A. S.R.L. are atât calitate de persoană prejudiciată, cât și calitate de persoană căruia i-a fost încredințat vehiculul asigurat, recurenta apreciază că, în speță, intervine clauza de excludere prevăzută la alin. ii) al art. 12 din Legea nr. 132/2017, respectiv "ii) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate."

Totodată, raportat la dispozițiile art. 22 C. proc. civ. coroborate cu susținerile recurentei privind natura răspunderii juridice a fiecărei părți implicate în litigiu (prin invocarea dispozițiilor alin. ii) al art. 12 din Legea nr. 132/2017), recurenta consideră că instanța de apel trebuia să analizeze prin prisma prevederilor art. 2043-2053 și art. 2054-2063 C. civ. această răspundere.

Recurenta arată și faptul că înlăturarea de către instanța de apel a susținerilor privind dispozițiile art. 1376 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 1377 C. civ., în sensul că nu intervine răspunderea intimaților-reclamanți pentru prejudiciul produs de lucrul aflat sub paza juridică a acestora, argumentat de faptul că intimații-reclamanți nu se foloseau de el, este în contradicție cu reținerea de către instanța de apel a incidenței relațiilor contractuale existente între părți (contract de consignație sau de comision).

Referitor la critica privind aplicarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., recurenta susține că, atât timp cât vinovăția asiguratului nu este dovedită și nu poate fi reținută în sarcina acestuia, nici răspunderea recurentei în calitate de asigurator nu poate fi angajată în cauză.

Prin urmare, consideră că în cauză sunt incidente norme legale aplicabile situației de fapt privind condițiile preluării și depozitării spre vânzare a unui autoturism în baza unui contract comercial.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat note scrise, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului; a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, care primează în fața excepției nulității, întrucât vizează principiul legalității căilor de atac, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, de alte mijloace procedurale în afară de cele prevăzute de lege.

Principiul enunțat este consacrat în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în art. 457.

Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

În conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Recursul are ca obiect decizia nr. 200 din 22 iulie 2020, prin care Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a soluționat, cu caracter definitiv, acțiunea promovată de reclamanții A. S.R.L. și B., având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de asigurare, fiind astfel dedusă judecății o cerere privitoare la despăgubiri în materie de asigurări.

Așadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 25 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc și cele din materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunțare, în accepțiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I din C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Instanța nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părți netemeinică sau nelegală, ci are obligația de a analiza căile de atac în limitele și cu respectarea condițiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenței dreptului, recunoscut în preambulul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, implicit, a principiului securității raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres și limitativ stabilite de lege.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 200 din 22 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 200 din 22 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.