ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la 28 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 364.829,66 RON, reprezentând penalități conform contractului cadru de vânzare-cumpărare nr. x din 1 ianuarie 2014, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția litispendenței cererilor de chemare în judecată care fac obiectul dosarelor cu nr. x/2017 și nr. y/2017, raportat la prevederile art. 138 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat suspendarea judecării prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 A mai invocat și excepția autorității de lucru judecat cu privire la creanța pretinsă de reclamantă și a solicitat, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, având în vedere faptul că la 6 iunie 2017 a fost admisă acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2017

La 23 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a precizat că înțelege să-și mărească cuantumul obiectului cererii conform concluziilor raportului de expertiză, la suma de 372.107,63 RON.

Prin sentința nr. 7/2019 din 22 ianuarie 2019, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins excepțiile litispendenței și autorității de lucru judecat invocate de pârâtă, a admis acțiunea promovată de reclamantă și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 372.107,63 RON, reprezentând penalități de întârziere conform contract nr. x din 1 ianuarie 2014 și la plata sumei de 8.084 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A. Craiova.

Prin decizia nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270 și 1.350 și a aplicat greșit dispozițiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.. Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a apreciat că simplele mențiuni de pe factură privind obligația de plată a unor penalități produc efectele specifice unor obligații contractuale din perspectiva art. 1.270 și 1.350 C. civ.. În concret, recurenta-pârâtă afirmă că, în lipsa unui act juridic semnat de ambele părți, cuantumul penalităților nu poate fi cel prevăzut în cuprinsul unui act juridic asumat doar de către intimată și care nu este semnat de reprezentantul recurentei. Așadar, recurenta-pârâtă consideră că, din perspectiva forței obligatorii a contractului, reglementate de art. 1.270 și 1.350 C. civ., semnarea facturilor emise de intimată are doar semnificația acceptării debitului principal, în condițiile în care nu există un contract valabil încheiat de părți care să stabilească și un cuantum al penalităților.

În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu privire la penalitățile de întârziere în cuantumul solicitat de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă apreciază că acestea nu sunt justificate, cuantumul stabilit prin contract ducând la o disproporție vădită între prejudiciul cauzat și reparația solicitată, fiind afectat echilibrul dintre părți. Recurenta-pârâtă apreciază că dispozițiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. dau dreptul instanței de a reduce penalitatea atunci când aceasta este vădit excesivă față de prejudiciul suferit de creditor și arată că în mod greșit instanța de apel a stabilit că nu se impune reducerea penalităților având în vedere că valoarea obligației principale este mult peste penalitățile solicitate. În opinia recurentei-pârâte, prin acest raționament, a fost nesocotită premisa art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., care nu impune ca și condiție pentru reducerea penalităților ca acestea să fie mai mari față de obligația principală. Aceeași parte consideră că premisa textului de lege este solicitarea unor penalități nejustificat de mari, raportat la prejudiciul efectiv produs creditorului, astfel cum reiese în mod expres din textul art. 1.541 alin. (1) lit. b), astfel că instanța trebuia să aibă în vedere cuantumul acestora - 372.107,63 RON, în contextul în care intimata nu a probat în cursul litigiului niciun prejudiciu efectiv ca urmare a pretinselor plăți cu întârziere.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 15 iulie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019 și s-a fixat termen de judecată la 31 martie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.270 și 1.350 C. civ. vor fi înlăturate deoarece aspectele legate de conținutul și modalitatea de încheiere a contractului dintre părți, respectiv de existența sau nu a semnăturii reprezentantului recurentei-pârâte pe înscrisul respectiv, precum și de modalitatea de menționare a penalităților în cuprinsul facturii reprezintă chestiuni de fapt care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, al cărui scop este de a examina nelegalitatea, și nu netemeinicia hotărârii atacate.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. deoarece a apreciat că penalitățile nu pot fi reduse și nu a ținut cont de faptul că valoarea acestora, stabilită prin contract, determină o disproporție vădită între prejudiciul cauzat intimatei-reclamante și reparația solicitată. Mai arată că intimata-reclamantă nu a probat niciun prejudiciu.

Aceste critici vor fi înlăturate.

Curtea de apel a reținut în mod corect că penalitățile de întârziere au fost calculate în temeiul unei prevederi înscrise pe facturile emise de intimata-reclamantă, prevedere care are natura juridică a unei clauze penale. Instanța supremă reține că, în temeiul dispozițiilor art. 1538 alin. (4) C. civ., creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu. În viziunea legiuitorului, clauza penală are o funcție cominatorie, astfel că, și în lipsa prejudiciului, neexecutarea obligației de către debitor trebuie sancționată.

Dispozițiile art. 1541 C. civ. prevăd posibilitatea instanței de a interveni în contract, la solicitarea debitorului și în condiții limitative. Astfel, judecătorul poate reduce cuantumul penalităților în cazul în care acestea sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului și cu condiția ca penalitățile astfel reduse să fie superioare obligației principale.

Recurenta-pârâtă a solicitat reducerea penalităților motivat de faptul că acestea creează o disproporție vădită între prejudiciul cauzat și reparația solicitată, fiind afectat echilibrul dintre părți. Or, conform textului de lege invocat, judecătorul este chemat să aprecieze dacă penalitățile sunt vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu raportat la prejudiciul efectiv cauzat. Stabilind situația de fapt prin raportare la probele din dosar, curtea de apel a reținut că valoarea penalităților este inferioară obligației principale.

Intervenția instanței în contract este limitată de principiul obligativității contractului, statuat de art. 1270 C. civ., și de principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate aspecte care nu au fost dezvoltate de recurenta-pârâtă în întâmpinare sau printr-un alt mijloc procedural. În acest context în mod corect a reținut curtea de apel că penalitățile nu pot fi reduse.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. CRAIOVA împotriva deciziei nr. 409/2019 din 5 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.