ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 762/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 19 martie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Cluj, a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 129.910 euro (în echivalent RON la data plății), reprezentând contravaloarea construcției imobil casă de locuit din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, precum și plata dobânzii legale asupra acestei sume, calculată începând cu data de 19 aprilie 2016, până la plata efectivă și la plata sumei de 123.390 euro (în echivalent RON la data plății), reprezentând contravaloarea construcției imobil casă de locuit din Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, precum și plata dobânzii legale asupra acestei sume, calculată începând cu data de 6 iulie 2016, până la plata efectivă. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1777/2019 din 18 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de inadmisibilitate și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A. și B. S.A. - SUCURSALA CLUJ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia nr. 775/2020 din 6 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1777/2019 din 18 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate și a sentinței civile nr. 1777/2019 și trimiterea cauzei primei instanțe, iar în subsidiar casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta apreciază că soluțiile pronunțate în cauză sunt greșite, urmare a încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material și a faptului că soluțiile cuprind motive străine de natura cauzei.

Astfel, instanța de apel a respins apelul reclamantei apreciind că soluția primei instanțe este una temeinică și legală, deși acțiunea acesteia este întemeiată pe prevederile răspunderii civile contractuale, nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se solicită anularea unor acte de executare silită.

Chiar și în contextul invocării de către instanța de apel a art. 22 C. proc. civ., motivele hotărârii sunt străine de natura cauzei, nerezultând din cuprinsul acțiunii că "scopul ce transpare lesne din argumentația reclamantei... " ar fi anularea actelor de executare silită.

Atât prima instanță cât și instanța de apel au interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 712 și urm. din C. proc. civ., în contextul în care, acțiunea promovată este o acțiune întemeiată pe prevederile aplicabile răspunderii civile contractuale, prevederile specifice executării neducând la anihilarea dreptului în promovarea unei acțiuni în răspundere civilă.

Așadar, acțiunea formulată este întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 1351 C. civ. (corespondente art. 1073 și art. 1084 C. civ. de la 1864), respectiv o acțiune civilă prin care reclamanta tinde la repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutarea întocmai a contractului de credit, așa încât prezentul litigiu este fundamentat pe alte prevederi legale și nu pe cele referitoare la contestația la executare, finalitatea demersului inițiat având un scop diferit față de o contestație la executare.

Astfel, dacă în cazul prezentului litigiu, finalitatea este obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin raportare la prevederile C. civ. invocate, în cazul contestației la executare finalitatea este cea de anulare a unor acte de executare silite efectuate în cadrul executării silite.

În acest sens, recurenta susține că instanța a apreciat în mod cu totul străin de cauză, motivarea în sensul că scopul acțiunii ar fi de fapt anularea unor acte de executare silită, în contextul în care aceasta nu a formulat vreo astfel de cerere în cadrul acțiunii, iar potrivit prevederilor legale incidente o eventuală promovare a acțiunii nu ar avea ca efect anularea unor acte de executare silită.

Deși instanța de apel a reținut că prima instanță pronunțat o hotărâre temeinică și legală prin admiterea excepții inadmisibilității, aceasta nu a tranșat problema litigioasă si nu a arătat clar și fără echivoc dacă în temeiul contractului de credit se putea sau nu angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Ori, considerentele deciziei din apel fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțată de instanța de apel, în condițiile în care prin intermediul recursului se verifica numai legalitatea soluției criticate.

Atât prima instanță cât și instanța de apel avea obligația stabilirii exacte a raporturilor juridice dintre părțile litigante, în funcție de obiectul cererii de chemare in judecată din perspectiva celor doua capete de cerere, si în funcție de acesta aplicarea dispozițiilor legale incidente.

În ceea ce privește cererea reclamantei, așa cum aceasta a fost formulată prin cererea de chemare în judecată, aceasta arată, ca regulă generală, conform art. 1775 C. civ. de la 1864, aplicabile la data semnării contractului de credit, bunurile viitoare nu puteau face obiectul unei ipoteci, având în vedere că art. 1777 C. civ. de la 1864 prevedea faptul că o ipotecă se întinde asupra "tuturor ameliorațiunilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat".

Însă în cazul de față, referitor la cele două construcții case de locuit nu se poate pune problema ameliorațiunii, acestea neputând fi considerate ameliorațiuni față de terenul pe care s-au edificat aceste construcții, unul din argumente fiind acela că, valoarea clădirilor este cu mult peste valoarea terenurilor, astfel încât la momentul finalizării celor două case era necesar să se constituie o ipotecă distinctă concretizata, din punct de vedere al instrumentumului, printr-un act adițional la contractul de ipotecă inițial sau printr-un nou contract de ipotecă.

De asemenea, în sistemul C. civ. de la 1864, un argument în ceea ce privește faptul că ipoteca constituită asupra unui teren nu se extinde automat asupra clădirii construite ulterior pe acel teren, este și existența unor prevederi speciale în cuprinsul Legii nr. 190/1909 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare care stipulează în mod expres posibilitatea constituirii unei ipoteci asupra unei clădiri viitoare.

Mai susține recurenta, că în contextul în care s-ar admite totuși că noțiunea de ameliorațiune ar include cele două construcții case de locuit ridicate pe cele două terenuri ipotecate sub dispozițiile C. civ. de la 1864 era în mod necesar și obligatoriu să fie încheiat un contract de ipotecă asupra acestor construcții, așa cum de altfel impunea și textul pct. 8 din contractul de credit capitolul "Garanții".

Prin urmare, recurenta apreciază că în contextul clauzelor contractuale existente între părți extinderea ipotecii asupra construcțiilor noi edificate se putea face doar odată cu semnarea unui act autentic între părți prin care acestea să declare ipoteca extinsă, concomitent cu scoaterea altor garanții constituite anterior, în vederea păstrării proporției la nivelul avut în vedere la acoperirea creditului.

Însă, în cazul de față, ipoteca a fost extinsă și asupra construcțiilor edificate pe terenurile anterior ipotecate, banca mărindu-și astfel garanțiile contractuale dar fără a se mai încheia vreun act în acest sens, executând în cele din urmă garanțiile după cum a considerat pentru a-și satisface propriul interes, concomitent cu producerea unui prejudiciu considerabil în patrimoniul reclamantei.

Astfel, în conformitate cu prevederile contractuale pentru situația în care pe terenurile ipotecate se edificau construcții, recurenta susține că părțile trebuiau să încheie un act autentic prin care să declare extinsă ipoteca și în același timp să se radieze ipoteca/ipotecile instituite asupra altora pentru a se putea astfel păstra proporția la nivelul avut în vedere la acoperirea creditului.

Prin urmare, indiferent dacă se pune problema extinderii automate sau nu a ipotecii asupra construcțiilor edificate pe terenurile ipotecate, părțile sunt însă legate de prevederile contractuale stipulate în acest sens.

Așadar, banca nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate, nefiind semnat nici un fel de act în forma prevăzută de lege pentru extinderea garanțiilor asupra celor două construcții, așa cum a fost stabilit în contractul de ipotecă, aceasta fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat și obligată să îl repare.

Prin urmare, recurenta apreciază că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii băncii, deoarece există o neexecutare a contractului, culpa acesteia, prejudiciul creat și raportul de cauzalitate.

Prima condiție referitoare la existența unei neexecutări sau executări necorespunzătoare se desprinde din dispozițiile art. 1073 și următoarele din C. civ. de la 1864 și din prevederile actualului C. civ. de la art. 1530 ce prevăd dispoziții ce se referă atât la neexecutarea unei obligații cât și la executarea necorespunzătoare calitativ fiind astfel nesocotit modul de executare stabilit de părți. Or, atâta timp cât în contractul la a cărui încheiere ambele părți și-au dat consimțământul în mod expres prin semnare, este pe de o parte, iar obligația nu a fost executată sau a fost executată necorespunzător suntem în prezența primei condiții a angajării răspunderii civile.

A doua condiție ce se referă la existența culpei debitorului este prezumată prin simplu fapt al neexecutării obligației sau a executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul încheiat intre părți.

Sub acest aspect, se arată că, chiar dacă banca nu a încheiat nici un act cu privire la modificarea garanțiilor contractului de credit, aceasta, pe de o parte, a blocat vânzarea construcțiilor către promitenții cumpărători ai reclamantei condiționând astfel ridicare ipotecilor constituite asupra acestor construcții prin impunerea acceptării de către subsemnata a unor condiții contractuale imposibil de onorat, iar pe de altă parte, a pornit executarea silită și cu privire la aceste două construcții, executare care a fost efectiv prelungită în timp din 2013 până în 2016 cu scopul evident de a-și satisface atât creanța, dar și accesoriile acestei creanței care au fost calculate inclusiv pe perioada 2013-2016 precum dobânzi penalizatoare, ca în final să execute doar cele două construcții cu terenul aferent, în contextul în care de la început exista o garanție stabilită contractual, care putea fi executată și satisface debitele solicitate reclamantei.

În ceea ce privește cea de a treia condiție referitoare la existența unui prejudiciu, recurenta arată că în cazul de față, pe lângă cele menționate anterior, prejudiciul constă în pierderea celor două construcții, pe de o parte, prin extinderea unei ipoteci asupra acestora, deși conform contractului părțile ar fi trebuit să încheie un act adițional în acest sens, iar pe de altă parte, de scoatere de sub ipotecă a altor bunuri, pentru a se putea astfel asigura nivelul de garanție inițial avut la semnarea contractului de ipotecă.

In plus, condiționarea recurentei cu referire la vânzarea construcțiilor edificate și obiect a două antecontracte de vânzare-cumpărare și inclusiv refuzul băncii de a participa la semnarea unuia dintre aceste antecontracte și a încasa astfel sumă de avans de 50.000 euro în scopul diminuării creditului, au dus la imposibilitatea onorării propriilor sale obligații asumate prin antecontractele de vânzare-cumpărare ale celor două construcții, dar și la declararea scadenței anticipate a creditului, cu toate consecințele acesteia.

Referitor la cea de a patra condiție ce impune existența unui raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului și obligarea la plata de daune interese se arată că este necesar ca prejudiciul cauzat creditorului să fie consecința directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligației prevăzute în contractului încheiat între părți.

Chiar dacă banca avea toate posibilitățile în ceea ce privește executarea asupra bunurilor constituite ca și garanție inițial, putând astfel să execute apartamentul adus ca și garanție stingându-și astfel suma pentru care a pornit executarea silită, aceasta a început executarea inclusiv asupra construcțiilor noi edificate în contextul în care nu s-au avut în vedere prevederile de la pct. 8 din contractul de credit.

Ori, in această manieră, Banca a executat doar cele două imobile, știut fiind de aceasta că reclamanta a încheiat încă din anul 2011 două antecontracte de vânzare-cumpărare asupra acestor case încasând și avans de la promitenții cumpărători, sume pe care recurenta trebuie să le și restituie către unul dintre promitenții-cumpărători.

Chiar dacă, odată instituite ipotecile asupra tuturor acestor imobile banca nu a ținut cont de prevederile contractuale cu referire la constituirea, extinderea și declararea ipotecilor concomitent cu ajustarea valorii acestor garanții raportat la valoarea creditului și suplimentar a solicitat executorului judecătoresc suspendarea executării silite a apartamentului, așa cum rezultă dlin încheierea de admitere a suspendării executării silite formulată de către B. S.A. - Sucursala Cluj din 22 martie 2016, cauzându-i astfel recurentei un prejudiciu constând în pierderea celor două case imobile.

Prin întâmpinarea, depusă la 26 octombrie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat, în principal excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

S-a mai învederat că la 2 decembrie 2020, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, iar la 23 martie 2021, aceasta a transmis, prin e-mail, note scrise și a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 2 decembrie 2020, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că, în mod greșit a reținut instanța de apel că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală prin admiterea excepții inadmisibilității, întrucât nu s-a tranșat problema litigioasă și nu s-a arătat dacă în temeiul contractului de credit se putea sau nu angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtei, având în vedere că nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se solicită anularea unor acte de executare silită.

Această susținere este nefondată, având în vedere că în mod corect prima instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, iar instanța de apel a menținut această soluție, față de împrejurarea că toate criticile formulate de reclamantă se subsumează unor veritabile motive de contestație la executare și în raport de considerentele reținute prin încheierea din 3 iunie 2019, din care rezultă apărătorul ales al reclamantei a susținut că înțelege să formuleze acțiune întemeiată pe drept comun, iar nu contestație la executare, iar prima instanță, în virtutea principiului disponibilității, a ținut cont de aceste precizări.

Așadar, în mod corect prima instanță, constatând că toate criticile reclamantei vizează interpretarea titlului executoriu, și anume a contractului de credit, a invocat din oficiu și a admis excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât astfel de critici pot fi formulate exclusiv pe calea contestației la executare, odată pornită executarea silită.

În acest context, se reține că reclamanta nu a înțeles să uzeze de dispozițiile legale în materie de executare silită, mai cu seamă de posibilitatea conferită de lege celui vătămat în interesele sale prin actele de executare silită de a se adresa instanței cu o contestație la executare realizată în termenele și condițiile expres indicate de lege, cale de atac specifică pe care reclamanta nu a valorificat-o.

În ceea ce privește fondul cauzei, se constată că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile contractuale.

Potrivit art. 1777 C. civ. de la 1864 "ipoteca se întinde asupra tuturor ameliorațiilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat", aspect din care rezultă că ipoteca se întinde cu privire la tot ceea ce se adaugă imobilului grevat, fără a fi nevoie de vreo mențiune specială în această privință, legiuitorul având în vedere toate ameliorările și adăugirile materiale executate asupra unui imobil, deci inclusiv construcțiile, prin urmare extinderea ipotecii are loc de drept, fără intervenția părților.

Așadar, pretinsa încălcare a dispozițiilor contractuale referitoare la garanții invocată de către reclamantă nu este de natură a constitui o încălcare a prevederilor din contract care să atragă răspunderea băncii, în condițiile în care ipoteca se extinde de drept asupra ameliorațiunilor, conform art. 1777 C. civ. de la 1864, iar prin art. 8 din contractul de credit, criticat de reclamantă ca nefiind respectat de pârâtă s-a menționat în mod expres aplicarea normelor evocate și aspectul că ipoteca asupra terenului se extinde și asupra construcțiilor.

Astfel cum rezultă din cuprinsul acțiunii, reclamanta pretinde că pârâta a încălcat prevederile pct. 8 Garanții din cuprinsul contractului de credit nr. x/11.10.2017 - Condiții generale de creditare, întrucât se susține că părțile ar fi trebuit să încheie un act adițional în formă autentică la contractul de ipotecă, prin care declară extinderea ipotecii asupra construcției edificate pe teren și că de încheierea acestui act adițional ar fi depins însăși existența garanției reale.

Dispozițiile art. 8 din Condițiile Generale ale Contractului de credit nr. x/11.10.2007, asumat prin semnătură de către reclamantă, prevăd că "ipoteca constituită pentru garantarea creditului își va întinde efectele și asupra tuturor extinderilor, îmbunătățirilor, modernizărilor sau adăugirilor aduse imobilului, potrivit art. 1777 C. civ., inclusive construcțiile ridicate ulterior pe terenul aferent construcției", așa încât, contrar susținerilor reclamantei, se constată că ipoteca se întinde asupra tuturor accesoriilor imobilului grevat fără a fi nevoie de vreo mențiune specială în această privință.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii contractuale a băncii, cu privire la existența prejudiciului, se constată că nu s-a făcut dovada că acesta este cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.

Or, susținerile recurentei cu privire la extinderea nelegală a ipotecii fără semnarea vreunui act adițional și blocarea perfectării contractelor de vânzare a imobilelor case de locuit ridicate pe terenurile aduse în garanție, nu este de natură a face dovada existenței unui prejudiciu cert și, cu atât mai puțin a unui prejudiciu direct produs de faptele pârâtei.

De asemenea, nu se poate reține culpa băncii în cauzarea unui prejudiciu reclamantei, întrucât în cauză nu se poate vorbi despre o neexecutare contractuală privind necesitatea încheierii unui act adițional sau despre o faptă ilicită din partea pârâtei, cu atât mai mult cu cât legalitatea actelor de executare a fost validată în mod definitiv de către o instanță judecătorească.

Prin urmare, nu poate reține în sarcina pârâtei existența vreunei forme de vinovăție sau culpe câtă vreme s-a urmat o procedură recunoscută de lege, ipoteca fiind extinsă de drept în temeiul dispozițiilor art. 1777 C. civ. de la 1864 și asupra imobilelor-construcții, astfel că orice susținere în sens este neîntemeiată.

În ceea ce privește inexistența raportului de cauzalitate, se constată că reclamanta nu a probat care este legătura dintre o pretinsă faptă săvârșită de către bancă și prejudiciul efectiv suferit de către aceasta.

În acest context, se reține, din examinarea criticilor din recurs că în cauză nu rezultă aspecte care să constate că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea apelului și nici faptul că soluțiile pronunțate în cauză ar cuprinde motive străine de natura cauzei, așa încât motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se apreciază că fost invocat în mod formal, nefiind dezvoltate critici în acest sens.

Referitor la cererea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 57.667,13 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 65-68 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 57.667,13 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 775/2020 din 6 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.A. suma de 57.667,13 RON, constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 775/2020 din 6 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. - Sucursala CLUJ și B. S.A..

Obligă recurenta A. la plata sumei de 57.667,13 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.