ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 571/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27.03.2018 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a Ii-a Civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 68.489,77 euro, reprezentând debit principal neachitat, conform convenției de cesiune de creanțe, încheiate la 03.09.2014 și a dobânzii legale penalizatoare, datorate și calculate de la data scadenței fiecărei tranșe din suma de 119.857,12 euro și până la data plății efective a debitului principal, indicând că nivelul dobânzii calculate până 01.03.2018 este de 18.743,45 euro; reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i plătească și cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentința civilă nr. 266/11.03.2019, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 644/A/19.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a susținut că motivarea instanței de apel este sumară, de natură a-i încălca dreptul la un proces echitabil, atât timp cât doar a reluat considerentele instanței de fond, neanalizând criticile cu a căror verificare fusese învestită. Concretizând, a arătat că, deși a invocat aplicarea greșită a art. 1270 alin. (1) C. civ., raportat la clauza cuprinsă în art. 4.4. din convenția de cesiune de creanță și la împrejurarea că tribunalul nu a avut în vedere că este îndeplinită condiția contractuală a incapacității de plată a debitorului cedat S.C. C. S.R.L. (recunoscută de aceasta și necontestată de intimată) pentru a solicita diferența de debit, dar și că deține o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva intimatei, creanță pe care nu a reușit să o recupereze de la debitorul insolvent, instanța de apel nu a analizat aceste critici, limitându-se doar la a relua considerentele prezentate de tribunal.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Citând clauza cuprinsă în art. 4.4. din convenția de cesiune de creanțe nr. x, pe care a încheiat-o cu S.C. B.. și S.C. C. S.R.L., a subliniat că aceasta a fost activată prin intrarea în insolvență a S.C. C. S.R.L. la data de 22.08.2017, născându-se, astfel, obligația intimatei de a-i plăti datoria rămasă neachitată.

Așadar, a apreciat că de la 22.08.2017, intimata trebuia să îi achite suma de 68.489,77 euro, în maximum trei tranșe lunare, obligație neîndeplinită, astfel că se impune atragerea răspunderii sale contractuale.

Potrivit recurentei, contrar celor reținute de instanțele anterioare, nu are nicio relevanță că insolvența S.C. C. S.R.L. a intervenit la data de 22.08.2017, iar ultima tranșă ar fi trebuit achitată de către această societate în iunie 2015. De altfel, instanțele de fond nici nu au explicat de ce această împrejurare ar conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată fiind, și din această perspectivă, nemotivată.

În acest context, a arătat că art. 4.4. din convenția de cesiune de creanță nu face vreo distincție cu privire la acest aspect, părțile necondiționând activarea clauzei în dispută de intervenirea insolvenței în perioada decembrie 2014- iunie 2015, agreată pentru achitarea de către această societate a celor șapte tranșe în cuantum de câte 17.122,45 euro sau până la un anumit moment determinat după epuizarea acestei perioade, astfel cum în mod greșit au interpretat primele instanțe.

În opinia recurentei, prin semnarea convenției de cesiune de creanțe nr. x, intimata și-a asumat riscul incapacității de plată a S.C. C. S.R.L., iar singurul impediment în recuperarea sumei ar fi putut fi împlinirea termenului prescripției dreptului material la acțiune, care însă nu a intervenit. A mai subliniat recurenta și că nu se poate reține eventualul caracter subsidiar al obligației, mecanismul contractual agreat de părți presupunând ca, odată cu intrarea în insolvență a S.C. C. S.R.L., să se nască obligația de plată în sarcina intimatei; de asemenea, a apreciat că natura juridică a convenției în discuție este de cesiune de creanțe, cu posibilitatea reactivării în patrimoniul debitorului inițial a datoriei cedate, în cazul intervenirii unui caz predefinit de părți (insolvența celui care preluase datoria), caz care a și intervenit, și nicidecum un alt tip de convenție, care ar atrage posibilitatea invocării beneficiului de discuțiune.

În opinia recurentei, nu pot fi reținute nici considerentele instanței de fond în sensul că s-ar fi înscris la masa credală a S.C. C. S.R.L. cu suma de 314.710,49 RON, atât timp cât cererea de înscriere la masa credală a fost formulată cu scopul de a-și conserva dreptul, în contextul respectării termenelor prevăzute de legea specială și al evitării consecințelor nerespectării acestora.

Mai mult decât atât, a arătat că, în procedura insolvenței, creanța sa a fost diminuată din motive de oportunitate la suma de 80.196,31 RON, astfel că nu există posibilitatea să își recupereze întreaga creanță, iar dacă acțiunea ce face obiect al prezentului demers judiciar va fi admisă, va renunța la valorificarea creanței în procedura insolvenței.

A mai susținut recurenta că nici intimata, nici S.C. C. S.R.L. nu au contestat incapacitatea de plată a celei din urmă; or, aceasta era singura condiție necesară pentru nașterea obligației de plată în patrimoniul S.C. B. S.R.L.

De asemenea, a arătat că instanțele de fond nu au explicat nici silogismul judiciar care a condus la concluzia că încheierea, la 25.04.2017, a unui acord cu S.C. C. S.R.L., prin care s-a convenit ca suma rămasă de achitat, în cuantum de 68.489,77 euro, să fie plătită în opt tranșe egale, în perioada mai 2018- decembrie 2018, determină respingerea acțiunii, apreciind că acest acord nu face decât dovada faptului că a încercat recuperarea debitului de la S.C. C. S.R.L., anterior intrării acesteia în insolvență. Mai mult, a arătat că și după încheierea acestui acord, S.C. C. S.R.L. nu a achitat datoria restantă în sumă de 68.489,77 euro și, în condițiile în care a intrat în insolvență, s-a născut obligația de plată în sarcina intimatei.

În final, a apreciat că instanțele de fond au ignorat caracterul cert, lichid și exigibil al creanței opuse intimatei, subliniind că debitul este cert, întrucât existența lui este neîndoielnică, rezultând din convenția de cesiune de creanțe; lichid, întrucât constă în obligația de a plăti o sumă de bani, dar și exigibil, de vreme ce obligația de plată a sumei de 68.489,77 euro trebuia îndeplinită cel târziu la 30.06.2015.

Față de neîndeplinirea la termen a obligației contractuale de plată, a susținut că intimata îi datorează și dobânzile legale penalizatoare, calculate de la data scadenței fiecărei tranșe până la plata efectivă a debitului principal.

La 26.02.2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac exercitate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

În ședința de la 11.11.2020, excepțiile invocate au fost respinse și, întrucât recursul nu a putut fi soluționat în condițiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., a fost admis în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și s-a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării lui pe fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Întrucât decizia de față nu conține istoricul parcursului procesual al litigiului, deoarece potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", instanța supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, așa cum s-a reținut în etapele anterioare, devolutive, procesul de față a fost generat de încheierea, între părțile litigante și S.C. C. S.R.L., a unei convenții, intitulate "de cesiune creanțe", înregistrată la intimata-pârâtă sub nr. x/04.09.2014.

Acest contract a fost fundamentat pe premisele existenței a două datorii, una dintre ele fiind a S.C. C. S.R.L. către intimata-pârâtă, iar cea de-a doua, a intimatei-pârâte către recurenta-reclamantă; cuantumul datoriilor este egal.

Ca efect al convenției, S.C. C. S.R.L. a preluat debitul intimatei-pârâte către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 1.599 C. civ., urmând să îl achite în șapte tranșe lunare, începând din luna decembrie 2014 (art. 2.1 și 3.1) și potrivit clauzei cuprinse în art. 4.4, părțile semnatare ale contractului au convenit ca "în cazul în care S.C. C. S.R.L. ajunge în incapacitate de plată, diferența de sumă datorată la acel moment să fie în continuare achitată de către S.C. B. S.R.L., în maximum 3 tranșe lunare".

Susținând că S.C. C. S.R.L. și-a îndeplinit obligația de plată a primelor trei tranșe (ultima în 31.03.2015) și că 22.08.2017 împotriva ei s-a deschis procedura insolvenței, recurenta-reclamantă a demarat prezenta procedură judiciară, îndreptându-și pretențiile asupra diferenței de sumă împotriva intimatei-pârâte, pe temeiul clauzei cuprinse în art. 4.4 din contract.

Prima instanță a respins demersul reclamantei, apreciind că, atât timp cât deschiderea procedurii insolvenței împotriva S.C. C. S.R.L. a intervenit după mai mult de 2 ani de la data ultimei plăți pe care a efectuat-o, o atare conduită are semnificația că neplata celorlalte rate s-a datorat altor cauze, iar nu intrării în insolvență; în opinia tribunalului, această împrejurare ar releva că cererea reclamantei este neîntemeiată. De asemenea, a mai reținut că la 25.07.2017 reclamanta și S.C. C. S.R.L. au încheiat un acord, privind plata datoriei în opt tranșe, în perioada mai- decembrie 2018, dar și că reclamanta a fost înscrisă la masa credală a societății insolvente. Totodată, prima instanță a mai subliniat că obligația intimatei-pârâte are un caracter subsidiar față de cea a S.C. C. S.R.L.

Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, prin decizia care formează obiect al recursului de față, fundamentat de titularul său pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori greșita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

În calea ordinară de atac, apelanta (acum recurentă) a invocat încălcarea și aplicarea greșită, de către prima instanță, a art. 1.270 alin. (1) C. civ., prin prisma clauzei cuprinse în art. 4.4 din contract și a stării de insolvență, necontestate, a S.C. C. S.R.L.; de asemenea, a susținut și caracterul cert, lichid și exigibil al creanței sale.

Niciuna dintre aceste critici nu a fost examinată de către instanța de apel, care s-a rezumat, după cum în mod just a observat și recurenta, la a relua, integral, considerentele expuse de către tribunal în sentință.

O atare conduită echivalează lipsei complete a motivării, întrucât lipsește nu doar un examen al afirmațiilor prezentate de părți în calea ordinară de atac, dar și o cenzură a hotărârii primei instanțe; lipsesc, practic, propriile considerente ale curții de apel, al cărei control judiciar asupra sentinței apare ca fiind făcut doar formal.

Mai mult, raționamentul prezentat de instanțele anterioare reflectă aplicarea greșită a art. 1.270 alin. (1) C. civ., care consacră forța obligatorie a contractului și nesocotește în mod grav voința reală ce a fundamentat clauza din art. 4.4, prin care părțile semnatare au convenit ca dacă "S.C. C. S.R.L. ajunge în incapacitate de plată, diferența de sumă datorată la acel moment să fie în continuare achitată de către S.C. B. S.R.L., în maximum 3 tranșe lunare".

Astfel, interpretarea oferită de instanțele anterioare clauzei în discuție relevă încălcarea și a art. 1.266 alin. (1) C. civ., fiind ignorată voința comună a părților.

Așa fiind, Înalta Curte reține că sensul art. 4.4 din contractul denumit de părți în mod impropriu "de cesiune creanțe" - de vreme ce natura lui juridică este a unui contract de preluare de datorie, potrivit art. 1.599 și urm. C. civ. - era ca, la data la care S.C. C. S.R.L. ajungea în incapacitate de plată (intrarea ei în insolvență având o atare semnificație), obligația debitorului inițial să renască, în limita diferenței de sumă rămase neachitată.

Potrivit art. 1.600 C. civ., "Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1.601, este liberat".

Iar în conformitate cu art. 1.601 C. civ., "Debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște această împrejurare".

Așa fiind, distinct de textul art. 1.601 C. civ., sintagma "dacă nu s-a stipulat altfel" din cuprinsul art. 1.600 C. civ. presupune că părțile au libertatea de a alege și alte situații - în afara celei în care noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria - în care liberarea fostului debitor să nu opereze.

În aceste condiții, ele au agreat ca liberarea S.C. B. S.R.L. să nu opereze nici dacă noul debitor ar fi urmat să ajungă în incapacitate de plată.

Mai mult, deși potrivit art. 1.600 C. civ., citat mai sus, liberarea debitorului inițial operează, de principiu, prin chiar încheierea contractului de preluare a datoriei, părțile au condiționat producerea acestui efect nu numai de preluarea de către S.C. C. S.R.L. a datoriei, ci și de achitarea acesteia, așa cum rezultă din clauza cuprinsă în art. 2.3 - condiție neîndeplinită în speță.

Decizia recurată, după ce prezintă succesiunea actelor încheiate între părți și a demersurilor întreprinse de către autorul cererii, ajunge la concluzia caracterului nefondat al acțiunii judiciare, fără a expune niciun argument care să o justifice.

Din această cauză, concluzia este nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ceea ce justifică, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel care, ținând cont de considerentele obligatorii prezentate în cele ce preced, va trebui să reevalueze relevanța, în contextul clauzei contractuale care li se opune părților semnatare cu puterea legii, a unei eventuale alte cauze (în afara stării de insolvență) care ar fi determinat neplata celorlalte rate de către S.C. C. S.R.L., a acordului încheiat la 25.07.2017 (anterior deschiderii procedurii de insolvență) între recurentă și S.C. C. S.R.L., privind plata datoriei în opt tranșe, precum și a înscrierii recurentei-reclamante în tabelul obligațiilor societății insolvente.

Din această perspectivă, reținând că sistarea plății nu a fost determinată de incapacitatea de plată a S.C. C. S.R.L., instanțele anterioare au ajuns la concluzia caracterului nefondat al cererii, fără să expună o justificare a acesteia, însă Înalta Curte constată că demersul reclamantei nu a fost inițiat la data împlinirii scadenței primei rate neplătite, ci doar după ce noul debitor a intrat în insolvență, iar instanțele de fond nu au explicat motivul pentru care, deși S.C. C. S.R.L. a ajuns în incapacitate de plată, clauza din art. 4.4 nu ar fi incidentă. Se mai cuvine subliniat că niciun alt motiv, în afara incapacității de plată, care ar fi cauzat neplata ratelor, de către S.C. C. S.R.L., nu constituia o cauză de renaștere a obligației de plată a intimatei-pârâte.

Pe de altă parte, ultimele două împrejurări reținute ca fundamentând soluția de respingere a acțiunii de față par a exprima conduita diligentă a recurentei care, anterior intrării în insolvență a S.C. C. S.R.L., a încercat să obțină plata sumelor care îi erau datorate, agreând o nouă eșalonare, iar ulterior deschiderii procedurii colective, să își conserve dreptul de creanță, respectând termenele fixate de judecătorul-sindic în cadrul celor prevăzute de Legea nr. 85/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 644/A/19.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2021.