ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 214/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.04.2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. și C. - SUCURSALA/AGENTIA IULIU MANIU TIMISOARA privind "Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice Nr. x/12 03 2008, au solicitat:

A .În baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., invocă pe cale de excepție, efectul pozitiv al lucrului judecat privind:

- aspectele din considerentele și dispozitivul sentinței nr. 1405/17.02.2014 pronunțată de Judecătoria Botoșani în dosar nr. x/2013(anexata), rămasa definitiva prin hotărârea 966/8.12.2014 a Tribunalului Botoșani, pârâta fiind aceeași E., potrivit cu care instanța: a constatat caracterul abuziv al clauzei pct. 5.2 din contractul de credit (aceeași ca și cea din contractul în litigiu); a stabilit formula de calcul a dobânzii variabile ca fiind: marja fixa+3M(dobânda de referința a CHF) pe toata durata contractului, marja fixa fiind determinata scăzând din dobânda de 5,7%, prevăzuta în contract, indicele Libor de la data încheierii contractului (p.5 alin. (4)-p.8 din sentința) și a obligat pârâta sa restituie reclamantului suma încasata în temeiul acestei clauze abuzive și dobânda legala aferenta conform expertizei întocmita în cauza;

- aspectele din considerentele și dispozitivul sentinței civile nr. 915/16 05 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosar nr. x/2011, rămasa definitiva(irevocabila) prin decizia nr. 4094/21 11 2013 pronunțată de ICC (anexata), pârâta fiind aceeași E., potrivit cu care instanța a obligat banca: sa recalculeze nivelul dobânzii percepute reclamanților în temeiul contractelor de credit după formula marja băncii fixa la care se adaugă valoarea indicelui de referința Libor, precum sa restituie sumele de bani plătite de reclamanți de la data semnării contractelor de credit până la data efectuării expertizei tehnice și în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractele de credit; sa restituie comisionul de acordare credit perceput la data încheierii contractului de credit către împrumutați.

-Să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulată în contractul de credit în litigiu la art. 9 pct. 9.2, 9.4; să se declare nulitatea absoluta acestora; să se dispună eliminarea acestora din contract și continuarea contractului; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU, pentru efectuarea plaților de rambursare în temeiul contractului de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv, după datele acestora la valoarea: principal de 2,4031 Ron/CHF(curs BNR), subsidiar 2,4269 Ron/CHF(curs OTP), conform anexa 4, col 7,9; obligarea pârâtelor la calcularea și încasarea ratelor de rambursare a creditului (rata capital +rata dobânda) la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului: principal la curs BNR, subsidiar curs OTP; să se dispună obligarea pârâtelor sa restituie sumele achitate în plus la fiecare plata, în echivalent RON, în cuantum de 80933,96 RON RON-curs BNR, subsidiar 85356,91 RON-curs OTP (inclusiv luna martie 2016- anexa 4 col. 10, 11), și în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractul de credit; să fie obligate pârâtele la dobânda legală aferenta acestor sume plătite în plus de la data fiecărei plați până la achitarea integrală către reclamanți, în cuantum de 2162,978 RON-curs BNR, subsidiar în cuantum de 2205,681 RON - curs OTP, până la data de 26 03 2016(anexa 5,6 ultima col.); sa se dispună denominarea în moneda naționala a plaților.

II. Să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind indexarea dobânzii, clauze stipulate: la art. 5 pct. 5.2 teza I " Dobânda este variabila în conformitate cu politica băncii": la pct. 5.4 din Contractul de credit nr. x/12.03.2008; la art. 3 pct. 3.1 prima și ultima teza din Actul adițional nr. 1/17 09 2010; sa se declare nulitatea absoluta acestora; să se dispună eliminarea acestora din Contract și Act adițional și continuarea contractului; să se constate ca, dobânda aplicabila pe toata perioada de derulare a contractului este formata din marja fixa de 2,935 %, rezultata din scăderea din dobânda de 5.7% a valorii Libor de la data încheierii contractului de 2,765 %, plus Libor(3M); să fie obligate pârâtele sa recalculeze nivelul dobânzii datorate în temeiul contractului de credit după formula: marja fixa 2,935%+ valoarea indicelui de referința LIBOR(3M) de la data efectuării fiecărei plați conform anexa 1 col. 7; să se dispună emiterea unui nou scadențar, cu respectarea prevederilor contractuale/legale referitor la perceperea dobânzii; să se dispună restituirea diferenței de dobânda abuziv încasata de la data semnării contractului de credit: până în martie 2016 în cuantum de: principal în cuantum de 101121,32 RON -curs BNR(anexa 1 col. 12), subsidiar 102 684,996 RON (anexa 2 col. 12) și în continuare până la efectuarea modificărilor dispuse în contractul de credit); obligarea pârâtelor la dobânda legala aferenta de la data efectuării fiecărei plații până la plata efectiva către aceștia, la luna martie 2016 fiind în cuantum de:3003,781 RON curs BNR (anexa 5 col. 4), subsidiar 2834,453 RON -curs OTP (anexa 4 col. 4);

Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare de 2% la valoarea, în valuta, a creditului acordat, stipulata la art. 6 pct. 6.1 lit. b) din Contractul de credit nr. x/1900/7465/1203 2008; să se declare nulitatea absoluta acestei clauze; să se dispună eliminarea din Contract a acestei clauze contractuale și continuarea contractului; obligarea pârâtelor să le restituie suma de 2300 CHF, în echivalent RON, cu titlu de comision de acordare, în cuantum de 9191,39 RON(anexa 3 col. 7), încasata în temeiul clauzei abuzive menționate; să se dispună obligarea băncii la dobânda legala aferenta acestei sume de la data reținerii comisionului, respectiv 18.03.2008 și până la data plații integrale a acesteia către reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 1235/PI din 26 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. și C. - SUCURSALA/AGENTIA IULIU MANIU TIMISOARA, având ca obiect acțiune în constatare; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la sintagma "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii", precum și a clauzei prevăzute de art. 5.4 din contract și s-a dispus eliminarea acestor clauze abuzive din contract; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 din actul adițional din data de 17.09.2010 la contractul de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la sintagma "marja băncii" și s-a dispus eliminarea acesteia din contract; s-a dispus restituirea sumelor de bani achitate de reclamanți cu titlu de diferență de dobândă, ca urmare a majorării acesteia în funcție de marja variabilă a băncii, în sumă de 148.560,92 RON, și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării acestor sume și până la data plății efective; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta, referitoare la comision de acordare și s-a dispus eliminarea acesteia din contract; s-a dispus restituirea sumei de 9191,39 RON, reprezentând comision de acordare credit și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data achitării acestor sume și până la data plății efective; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 6.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reclamanților A. și B..

Recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate, prin raportare la dispozițiile art. 425 C. proc. civ., prevederile acestui text fiind imperative, astfel că, neîndeplinirea unora din exigențele sale poate atrage nulitatea hotărârii, în condițiile art. 174 și urm. C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța a aplicat greșit legea referitor la capătul de cerere privind riscul valutar și incidența instituției impreviziunii.

Astfel, au arătat că instanța de apel a nesocotit Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, precum și caracterul supletiv al dispozițiilor art. 1578 C. civ.

Totodată, au arătat recurenții că potrivit paragrafelor 26-31 din Decizie, instanța națională trebuie să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul național, pentru a stabili dacă este incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă judecătorul național apreciază că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine obligația să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" sau " caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Procedând la verificarea primei condiții, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că prevederile contractuale contestate reflectă norme care duc la aplicarea excluderii instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Au mai arătat recurenții că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, jurisprudența CJUE, reținând că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Totodată, au susținut recurenții că pentru a stabili ca există impreviziune, instanța trebuia să constate valoarea obligațiilor la data încheierii contractului, în raport cu nivelul cursului de schimb de la acea dată și valoarea obligațiilor în urma schimbării excepționale a împrejurărilor, în raport cu nivelul cursului de schimb actual; riscul asumat în mod rezonabil; caracterul excesiv al diferenței dintre valoarea inițială și cea majorată a obligațiilor în raport cu efortul financiar făcut pentru procurarea sumelor de bani în valută.

În ceea ce privește riscul asumat în mod rezonabil, au susținut recurenții că instanța era ținută să analizeze, pe baza datelor statistice, variația valutară pentru un interval de timp relevant stabilit anterior încheierii contractului în litigiu (5-10 ani la creditele imobiliare), și să fixeze intervalul de variație valutară, pe care, în mod rezonabil îl puteau avea ca reper la data încheierii contractului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10.07.2018, intimata C. a invocat excepția inadmisibilității recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții au solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, stabilindu-se termen la 4 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din 21 septembrie 2020 s-a acordat termen la 3 februarie 2021, cu citarea părților, pentru continuarea judecății, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurenților subsumată motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., va fi înlăturată ca fiind nefondată.

În speță, prin cererea de recurs s-a susținut că instanța nu a analizat toate motivele de apel invocate de reclamanți cu privire la respingerea petitului privind riscul valutar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale și a analizat, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, petitul privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și incidența în speță a teoriei impreviunii, răspunzând detaliat tuturor argumentelor invocate de reclamanți.

Soluția dată de instanța de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenții nu sunt mulțumiți de argumentele reținute de instanța de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți este nefondat, iar sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar, decizia atacată este legală.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 9 pct. 9.2 și 9.4 din contract și contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 9 pct. 9.2 și 9.4 din contract și contestată de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Recurenții-reclamanți mai invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

În situația în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Prin urmare, efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte apreciază că, teoria impreviziunii, invocată de reclamanți - care a cunoscut o consacrare jurisprudențială, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ale cărui dispoziții cuprinse în art. 1271 nu se aplică actelor juridice încheiate anterior datei de 01.10.2011, în temeiul art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 - nu este incidentă în speță.

Totodată, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 170/A din 15 martie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2021.