ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 782/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 noiembrie 2016pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2016,reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituția României, art. 194 și următoarele din C. proc. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

Prin sentința civilă nr. 4959 din 27 aprilie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016,s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 24 mai 2017.

Prin sentința civilă nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în partecererea privind pe reclamanții A. și B. pe pârâta C., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.2 și art. 5.3 din contractul de credit nr. x/1000/9003 din 11.04.2008, în varianta sa inițială; pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanți a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de6,99% pe an, inițial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunțării la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăți până la achitarea efectivă; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 11 aprilie 2008 reclamanții A. și B. încheiat cu pârâtaOTP Bank România S.A.contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x, având ca obiect suma de 76.700 CHF, perioada de rambursare a acestuia fiind de 300 luni.

Prin sentința civilă nr. 5316/2015, pronunțatăde Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parteacțiunea formulată de către ANPC, în contradictoriu cu C.., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 și art. 5.3privind dobânda și a fost obligată pârâtasă elimine clauzele abuzive din toate contractele de adeziune aflate în curs de executare.

Instanța a constatat că a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reținut în doctrină, nulitatea este sancțiunea de drept civilcare lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilității unor clauze contractuale, este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, s-a arătat că sunt aplicabile contractelor prevederile Legii nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii acestora, precum și prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

În ceea ce privește dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, la care reclamanții au făcut referire, Tribunalul București a reținut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și clauzele contestate în cauza dedusă judecății.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii convenției de credit, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi dincontract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din aceste dispoziții legale reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze inserate într-un contract încheiatcu un consumator: lipsa negocierii și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, prima instanță a apreciat că este îndeplinită această condiție.

În acest sens, s-a arătat că simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or,în speță, nu s-a făcutdovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut finegociată cu consumatorul.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci, și nici variația, în unele cazuri, a cuantumului comisioanelor sau dobânzilor percepute de bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Nu în ultimul rând, nici existența unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenței negocierii în cazul convenției particulare deduse judecății.

Prima instanță a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce privește clauzele inserate la art. 5.2 și art. 5.3 din contract referitoare la dobândă, tribunalul a constatat doar nulitatea absolută a acestora, față de dispozițiile sentinței civile nr. 5316/2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015, reținând caracterul de adeziune al contractului nr. x/1000/9003 din 11.04.2008.

Astfel, s-a arătat că sentința civilă nr. 5316/2015 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal,rămasă definitivă, are putere de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât pârâta a fost parte în cadrul acelui proces, fiind obligată la eliminarea acelor clauze din toate contractele de adeziune, motiv pentru care, tribunalul nu a mai analizat celelalte două condiții raportat art. 5.2 și art. 5.3, aceste aspecte făcând deja obiectul sentinței menționate.

Având în vedere constatarea nulității clauzelor contractuale de la art. 5.2 și art. 5.3, prima instanță a apreciat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul acestora, întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus prin perceperea nejustificată a unei dobânzi suplimentare. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării, în continuare, de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale.

Tribunalul București a considerat că este neîntemeiatcapătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcție de indicele LIBOR la 3 luni și o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeași dată și obligarea pârâtei la încheierea unui act adițional în acest sens.

Sub acest aspect, s-a reținut că din cuprinsul contractelor de credit nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, s-a arătat că în contracte a fost stipulată dobânda la nivelul 6,99%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul.

În mod evident, la stabilirea acestei valori, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său, însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menționată expres în contract, instanța de judecată a constatat că nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părți la momentul încheierii sale.

Totodată, s-a reținut că, deși reclamanții solicită includerea unei astfel de formule în contractele de credit, voința acestora nu poate prevala celei a băncii, orice modificare a contractelor trebuind să fie rezultatul acordului de voință a ambelor părți. De asemenea, deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui LIBOR de la momentul încheierii contractelor ar reprezenta o simplă speculație cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment, cu atât mai mult cu cât pârâta neagă faptul că ar fi luat în considerare o anumită marjă.

S-a mai reținut că la momentul încheierii contractelor (2008), legislația internă nu prevedea vreo obligație în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă și o marjă fixă. Această obligație a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu a fost aplicabil și contractelor în curs, în ceea ce privește formula de calcul a dobânzii.

Nu în ultimul rând, instanța a reținut că nici prevederile art. 3 alin. (1) lit. g)din Legea nr. 289/2004, care prevăd faptul că legea nu se aplică în cazul contractelor de credit pentru valori mai mici decât suma de 200 euro sau mai mari de 20.000 euro, nu sunt aplicabile. Or,contractul dedus judecății are valoarea de 76.700 CHF, superioare echivalentului sumei de 20.000 euro, astfel încât sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor legale respective.

Prin urmare, nu există nicio prevedere legală sau contractuală care să îndreptățească instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul a dobânzii contractuale în sensul solicitat de reclamanți.

S-a apreciatca fiind legală clauza stipulată la art. 6.1 lit. b) din contract referitoare la comisionul de acordare, întrucât acesta estemenționat într-un procent clar determinat, respectiv 2%din valoarea întregului credit.

Clauza conține toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamanților,aceștia putând să evalueze, încă de la momentul încheierii contractului, care vor fi efectele ei.

În opinia primei instanțe, acest comision are un caracter clar și inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu celelalte susțineri ale reclamanților referitoare la acest comision, tribunalul a reținut că pentru acordarea creditului,banca efectuează diferite activitățide evaluare a clientului și a bonității acestuia, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Chiar denumirea comisionului relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectivactivitatea de acordare a creditului. Astfel de activități au caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată.

Pe de altă parte, s-a arătat că legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să iacunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului.

Prin urmare, în opinia tribunalului, pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lor nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestatși anume acordarea creditului. Totodată, aceste noțiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Instanța a reținut că se poate deduce semnificația acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu rațiunea perceperii lor: operațiunile circumscrise activităților de acordare și de administrare a creditului.

De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuși considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât și cel mai puțin avizat consumator are cunoștință de semnificația acesteia. Similar, și noțiunile de "acordare", respectiv "administrare" a creditului sunt mai mult decât clare, ușor de înțeles de către orice consumator care, în opinia instanței, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităților întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Având în vedere că acest comision este perceput pentru servicii efectiv prestate de către bancă, prima instanță a concluzionat în sensul că sunt fără suport susținerile reclamanților potrivit cărora ar reprezenta, în realitate, o dobândă mascată.

Au fost înlăturate apărările pârâtei conform cărora aceste clauze nu intră sub incidența Legii nr. 193/2000, atât timp cât sunt permise, în mod expres, de prevederile O.U.G. nr. 50/2010, instanța reținând că acest din urmă act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și clauzele privind comisionul de acordare și de administrare.

Pe de altă parte însă, consacrarea caracterului legal al unor comisioane, pe calea unui act normativ adoptat ulterior încheierii contractului între părți, poate servi instanței ca un indiciu în sensul lipsei caracterului abuziv al unor astfel de comisioane, chiar dacă noul act normativ nu este incident în cauză.

Așadar, clauza contestată privitoare la comisionul de acordare a fost apreciată de instanță ca legală, atât timp cât rezultă din chiar denumirea lui rațiunea perceperii, fără a fi utilizați termeni tehnici, ci uzuali, iar cuantumul sumelor percepute a fost fără echivoc determinat, astfel încât reclamanții au putut cunoaște, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecințele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor.

Prin urmare, nu se poate reține incidența lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar și inteligibil.

Nu se poate reține, deci, existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, atât timp cât sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract și însușite de reclamanți în deplină cunoștință de cauză.

Cât privește clauza stipulată la art. 6.1 lit. b) referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanța de fond a constatat că, la data încheierii contractului de credit analizat, nici legislația națională și nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Rațiunea perceperii lui este clar determinată în contract și anume în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situație, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, s-a arătat că acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiția de a fi clar și inteligibil.

Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, conform art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010. Însă, aceste dispoziții legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislația în vigoare la momentul contractării.

În realitate,prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus obligația modificării contractelor aflate în curs de executare, în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată. Dacă, în contra prevederilor legii, banca ar percepe reclamanților sume cu titlu de comision de rambursare anticipată, aceștia au dreptul să refuze achitarea unor atare sume sau să solicite restituirea lor, în caz de plată. Totodată, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, reclamanții au posibilitatea să solicite băncii încheierea unui act adițional la contractul de credit prin care să fie eliminat, în mod expres, comisionul de rambursare anticipată, iar, în caz de refuz, pot intenta acțiune în justiție în acest sens. În schimb, nu este fondată cererea reclamanților de constatare a nulității absolute a acestei clauze contractuale, întrucât, astfel cum s-a argumentat anterior, nulitatea nu poate fi raportată decât la legislația în vigoare la data încheierii contractului, legislație care, în cazul de față, nu interzicea un atare comision.

Tribunalul a reținut căsunt neîntemeiate capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.1-9.4 și cererea de stabilire a cursului valutar ca fiind cel de la momentul semnării contractului.

S-a constatat că aceste clauze se activează doar în situația în care împrumutații nu achită sumele datorate la scadență, caz în care apare legitim ca banca să debiteze conturile deschise de către împrumutați și să efectueze schimbul valutar, în cazul în care este necesar. De asemenea, din cuprinsul clauzei contractuale contestate reiese că pot fi debitate doar conturile deschise de către reclamanți la banca pârâtă.

În acest context, instanța apreciază că clauza nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, fiind legitim ca banca să preia din conturile reclamanților sumele necesare achitării ratelor lunare, iar la nevoie, să efectueze și schimbul valutar. Mai mult, respectiva clauză împiedică acumularea restanțelor, în situația în care reclamanții omit să achite ratele la scadență, iar această împrejurare le profită.

Instanța a mai reținut faptul că din cuprinsul contractului de credit rezultă că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Așadar, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată (CHF), indiferent de fluctuațiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existența unui dezechilibru între drepturile șiobligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Reclamanții au invocat faptul că riscul valutar este suportat doar de către împrumutați, însă aceștia se raportează lasituația intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda națională.

Dacă situația ar fi fost în sens invers, respectiv dacă ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă. Astfel, nu se poate considera că există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Nu au fost reținute susținerile reclamanților potrivit cărora banca pârâtă nu le-a asigurat o informare corespunzătoarecu privire la riscul valutarla momentul încheierii contractului de credit. Variația cursului valutar este o noțiune general cunoscută chiar și de către cel mai puțin avizat consumator. Este de notorietate că valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar cauzele sunt multiple și greu predictibile.

Deși profesionistului îi incumbă obligația de informare corespunzătoare a consumatorului, exigențele la care este supus acesta trebuie păstrate în limite rezonabile. Astfel, nu se poate pretinde unui operator economic, care oferă pe piață un anumit produs sau serviciu, să consilieze clienții în sensul necontractării acestui produs sau serviciu, întrucât scopul oricărui operator economic este acela de a produce profit, de a-și comercializa produsele sau serviciile.

Prin urmare, în opinia instanței, a avut loc o informare suficientă a reclamanților prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului și prin notorietatea de care se bucură noțiunea de risc valutar, neputându-se impune pârâtei obligația de a-și consilia clienții în sensul neacceptării unei oferte de credit aflate în portofoliul său de servicii, în condițiile în care acordarea creditelor în valută nu a fost și nici nu este interzisă de lege.

Totodată, reclamanții s-au mărginit la a susține că pârâta avea cunoștință la data încheierii convenției de credit despre modul în care va evolua cursul leu-CHF, însă nu au produs nicio dovadă în acest sens. Simplul fapt că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că revenea reclamantei obligația de a dovedi că,la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoștință despre împrejurarea că, în viitor, moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștiguri necuvenite. Întrucât nu a fost produsă nicio dovadă în acest sens,nu se poate reține îndeplinirea condiției privind reaua-credință a pârâtei.

Nu în ultimul rând, s-a arătat că au caracter clarclauzele contestate, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat. Caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei și nu se pot pune în sarcina acesteia obligații imposibile.

Ca atare, Tribunalul București a constatat că nu sunt întrunite condițiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar.

Prin cererea înregistrată la data de 29 septembrie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 2683/29.06.2017 a Tribunalului București, în sensul că s-a menționat,din eroare,"ambii apelanți", în loc de "ambii reclamanți". De asemenea, reclamanții au solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile anterior menționate, arătând că diferența de dobândă ce ar trebui restituită nu trebuie raportată la dobânda de 6,99%, ci la indicele Libor la 3 luni.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 3 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea de îndreptare eroare materială și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 2683 din 29 iunie 2017, în sensul că se va menționa "ambii reclamanți", în loc de "ambii apelanți"; de asemenea, s-a respins cererea de lămurire, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de lămurire dispozitiv, Tribunalul București a reținut următoarele:

Conform art. 443 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Din aceste dispoziții legale reiese cu evidență că o cerere de lămurire hotărâre poate să fie considerată întemeiată doar în ipoteza în care dispozitivul este neclar sau conține dispoziții potrivnice.

Reclamanții din cauza dedusă judecății nu au învederat o atare situație, ci faptul că nu s-a dispus restituirea dobânzii achitate în plus față de o formulă de calcul menționată de aceștia, neprevăzută în contract și nedispusă de instanță, caz în care nu se justifică formularea unei cereri de lămurire a dispozitivului hotărârii. De altfel, s-a constatat că dispozitivul sentinței este clar, instanța de judecată dispunând admiterea în parte a cererii, cu consecința obligării pârâtei să restituie diferența de dobândă dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată de 6,99% pe an, inițial convenită, la care se adaugă dobânda legală. Faptul că reclamanții nu mai au de încasat nicio diferență nu justifică cererea de lămurire a dispozitivului sentinței, ci, eventual, acest capăt de cerere privind restituirea ar fi fost lipsit de interes.

Reclamanții A. și B. au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 2683 din 29 iunie 2017 și a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate cererile de apel formulate de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2683/29.06.2017 și a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Au fost redate dispozițiile art. 4 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 193/2000 și s-a arătat că sarcina probei caracterului negociat sau nu al convenției de credit revine profesionistului, care va trebui să demonstreze, în concret, că a oferit posibilitatea consumatorului de a influența clauzele contractului de credit încheiat.

O astfel de dovadă nu a fost efectuată în cauza de față de către intimata-pârâtă C.

De altfel, cu privire la caracterul negociat al convenției de credit ce formează obiectul analizei, implicit la calificarea acesteia drept un contract de adeziune, este de reținut că, în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, se instituie la nivel legislativ o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

De asemenea, art. 3 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu buna-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest context, instanța de prim control judiciar a reținut că nu poate fi apreciat caracterul negociat al unui contract de credit doar prin simpla semnare a contractului, deoarece, în cazul acestor contracte, părțile nu se află pe poziții de egalitate, nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, banca fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, iar apelanții-reclamanți sunt simple persoane fizice ce nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoștință de cauză, contractul, ci doar să-l semneze sau nu.

S-a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia astfel de contracte, calificate drept de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.

În cauza dedusă judecății, astfel de dovezi nu au fost depuse la dosar.

Cu privire la celelalte susțineri ale instituției bancare referitoare la imposibilitatea în care s-ar găsi instanțele de judecată de a examina caracterul abuziv al clauzelor contractuale constatate astfel de către tribunal, instanța de apel a reținut că, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a arătat, în mod constant (ex. cauza C-143/14, Matei împotriva Volksbank România S.A.), că acele clauze contractuale ce se circumscriu noțiunii "obiect principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acelui contract (deci, nu toate clauzele sale) și, ca atare, îl caracterizează.

Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele ce definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Instanțelor le revine sarcina de a aprecia, ținând cont de natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și de contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de către împrumutător.

A mai statuat instanța unională că noțiunile de "obiect principal" și "preț" al contractului nu pot fi determinate cu ajutorul noțiunii de "cost total al creditului pentru consumatori", întrucât această din urmă noțiune este definită într-un mod deosebit de larg, incluzând suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor ce cad în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta din urmă atât creditorului, cât și unor terți.

Pe cale de consecință, apare dincolo de orice dubiu că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul de față, termenii "obiect principal al contractului" și "caracter adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă tipuri de clauze care figurează în contractul de credit încheiat între părțile litigante, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii (precum în cauză) și, pe de altă parte, prevăd diferite tipuri de comisioane, precum cele constatate ca nefiind abuzive de către instanța de fond (dar analizate de către această instanță).

Cu referire la criticile concrete invocate în calea de atac a apelului, instanța de prim control judiciar a arătat că art. 9.2 din contractul de credit nr. x/11.04.2008, stipulează faptul că "rambursarea ratelor lunare se va efectua de către client în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă în aceeași monedă în care a fost acordat creditul".

În privința acestei clauze, apelanții au invocat faptul că banca nu le-a furnizat nicio informație pertinentă care să le permită a anticipa, pentru viitor, evoluția ratei de schimb și, implicit, să evalueze consecințele economice ale clauzei asupra obligațiilor rezultate din contract, de aici decurgând un dezechilibru semnificativ sub aspectul drepturilor și obligațiilor asumate de părți.

Cu privire la existența acestui dezechilibru semnificativ pretins de apelanții-reclamanți în ceea ce privește drepturile și obligațiile asumate în raport cu banca pârâtă, invocat drept motiv de apel, s-a observat faptul că potrivit jurisprudenței instanței de contencios constituțional în materie, respectiv Decizia nr. 623/25.10.2016, Curtea a reținut că, în ipoteza încheierii unui contract de credit, există un risc inerent oricărui contract și un risc supra-adăugat.

În esență, instanța de contencios constituțional a statuat că principiul general pacta sunt servanda, respectiv forța obligatorie a contractelor, poate fi supus unor atenuări impuse de situații ce intervin pe parcursul executării contractului, situații care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia și care pun una dintre părțile din contract în situația de a nu-și mai putea onora obligațiile contractuale.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut faptul că impreviziunea intervine atunci când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face extrem de oneros executarea obligațiilor prevăzute de contractul respectiv și se răsfrânge negativ asupra avantajelor economice previzoionate de părți la momentul încheierii contractului, astfel cum se pretinde în cauză.

Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate noii realități, concept derivând din ideea de bună-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, însă doar în măsura în care intervine un risc ce se circumscrie noțiunii de impreviziune.

Curtea Constituțională a mai stabilit faptul că noțiunea de risc al contractului trebuie analizată dintr-un punct de vedere bivalent. Astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat la momentul semnării sale de către cele două părți, în baza principiului autonomiei de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului și un risc supra-adăugat care nu a putut face, în concret, obiectul vreunei previzionări de către niciuna dintre părți, risc ce a trecut dincolo de puterea de prevedere a acestora și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul inițial.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la cauza concretă dedusă judecății, Curtea de Apel București a reținut că apelanții-reclamanți nu au invocat și nu au justificat intervenția unui risc supra-adăugat contractului de credit încheiat cu instituția bancară, aspect de natură a genera acel dezechilibru semnificativ cu privire la drepturile și obligațiile asumate de părți.

Astfel, cu excepția caracterului oneros al contractului ce se degajă din scumpirea acestuia ca efect a creșterii cursului CHF-leu, ce ține de un risc inerent unui astfel de tip de contract, alte aspecte concrete pe acest posibil risc supra-adăugat nu au fost invocate.

Într-adevăr, prin efectul cumulat și al altor împrejurări, o creștere semnificativă a cursului monedei naționale, prin raportare la cel al monedei în care a fost contractat creditul, ar putea deveni incidentă noțiunea impreviziunii, însă, Curtea a observat că, în legătură cu această susținere, apelanții-reclamanți nu au depus la dosar niciun fel de dovadă care să tindă a se corobora cu creșterea cursului de schimb CHF-leu, intervenită de la momentul contractării creditului (anul 2008).

Or, și pentru ipoteza instituției juridice a impreviziunii sunt aplicabile dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., în conformitate cu care "cel care face o susținere în cursul judecății trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Curtea a reținut că apelanții-reclamanți doar au invocat această instituție juridică (denumind-o dezechilibru contractual), fără a face și dovada întrunirii condițiilor sale de existență, în conformitate cu prevederile expuse anterior.

Dintr-o altă perspectivă, dar cu referire la tipul de clauză a cărei nulitate o invocă apelanții-reclamanți, posibilitatea instanțelor naționale de a interveni în contractul de creditare și, eventual, de a înlocui clauza referitoare la obligația impusă împrumutatului de a restitui ratele lunare prevăzute în graficul de rambursare a fi achitate în moneda contractării creditului cu rate lunare în moneda în care împumutatul își obține veniturile (moneda națională), Curtea a notat că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-186/16, Andriciuc), instanța unională a reținut că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator, fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Răspunzând criticilor formulate în cererea de apel subsumate aspectului privind lipsa de informare a împrumutatului cu privire la evoluția ulterioară acordării creditului a cursului CHF-LEU, Curtea de Apel București a reținut că, în cadrul aceleiași cauze (C-186/16), instanța de la Luxembourg a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către profesionist.

Or, în cauza de față, nu se poate reține neîndeplinirea de către bancă a vreunei omisiuni de informare a apelanților-reclamanți cu privire la evoluția ulterioară a cursului CHF-leu, întrucât, pe de-o parte, o astfel de obligație a băncii creditoare nu trebuie absolutizată, iar, pe de altă parte, acest raport de conversie CHF-leu nici nu a înregistrat o creștere exorbitantă de la momentul contractării creditului ce formează obiectul cauzei, respectiv din anul 2008 până în prezent (cu toate că, de la acel moment și până în prezent, acest curs s-a dublat).

Cu referire la clauza ce conține obligația împrumutaților de plată a comisionului de acordare a creditului, respectiv cea de la art. 6.1 lit. b), s)-a reținut că aceasta este redactată în sensul că, în categoria costuri și comisioane aferente creditului se include și comisionul de acordare, în procent de 2% perceput o singură dată la momentul acordării creditului.

Acest comision, așa cum rezultă și din denumirea sa, este perceput de către bancă ca urmare a demersurilor efectuate în vederea acordării creditului, respectiv: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, precum și acordarea efectivă a creditului, activități ce au fost desfășurate de către bancă în vederea acordării creditului pe care l-au solicitat reclamanții. Toate aceste operațiuni nu ar fi fost executate de bancă dacă reclamanții nu formulau cererea de creditare.

Instanța de apel a constatat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părți, apelanții-reclamanți nefiind puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

În acest sens, s-a reținut că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislația națională și al cărui conținut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina împrumutaților o obligație suplimentară față de cea existentă în legislația națională.

În ceea ce privește transparența clauzei referitoare la comisionul de acordare, Curtea a apreciat că aceasta este clară și inteligibilă.

Astfel, reclamanții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în procent de 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul și data scadenței au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzelor contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelanții-reclamanți nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri, în acest sens, trebuind observat că este absolut firesc ca banca să informeze clientul cu privire la produsele sale, să urmărească întocmirea dosarului de credit, să analizeze cererea de credit/înscrisurile atașate, să ia o decizie cu privire la acordarea creditului, să facă demersuri pentru semnarea contractelor de credit și să pună la dispoziția clienților creditele acordate.

În ceea ce privește obligația de informare, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 și art. 45 din Legea nr. 296/2004, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate, obligația de informare presupunând acordarea de către profesionist a tuturor informațiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractului de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului, însă, așa cum a fost argumentat mai sus, apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

Mai mult, o eventuală încălcare a obligației de informare nu atrage, în mod automat, considerarea unei clauze ca fiind abuzivă dacă nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situația juridică și economică a consumatorului.

Curtea a concluzionat în sensul că prin clauza referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 6.1 lit. b) din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În privința clauzei cuprinse la art. 6.1 lit. c) din contract, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, instanța de apel a apreciat că acesta nu are caracter abuziv, banca fiind îndreptățită să obțină o compensație pentru rambursarea anticipată, atâta timp cât dobânda creditului este fixă, metoda de calcul al compensației este clară și ușor verificabilă, iar valoarea acestei compensații este rezonabilă, fiind acceptată ca atare de împrumutat.

Apelanții-reclamanți nu au indicat în ce măsură această clauză contractuală a fost aptă a genera un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor dobândite, derivat din contractul de credit încheiat cu C., cu excepția celui referitor la existența unui drept discreționar al băncii de a solicita anticipat rambursarea creditului. Or, nu acesta este scopul clauzei inserate la articolul sus-menționat. Finalitatea clauzei în discuție este reprezentată de încercarea băncii de a compensa fie și doar în parte profitul ce îl previziona a fi obținut din încheierea contractului de credit, profit diminuat prin achitarea, cu anticipație, de către împrumutat a ratelor contractuale.

Raportat la această cauză juridică a clauzei contractuale analizate, Curtea a constatat că aceasta nu prezintă aptitudinea de a determina un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile asumate de părți.

Curtea de Apel București a respins și apelul promovat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 3 noiembrie 2017, reținând ca fiind temeinice considerentele expuse de tribunal pe acest aspect, referitoare la lipsa stipulării nivelului de 6,99% al dobânzii convenționale în contractul părților sau în vreo decizie a instanței de judecată care să statueze acest nivel al dobânzii între părțile contractante.

Ca urmare a acestei constatări, s-a respins și cererea apelanților de constatare ca fiind abuzivă și, deci, nulă absolut, clauza contractuală inserată la art. 9.1 din convenția de credit, în conformitate cu care "rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata principală și dobânda) la data scadențelor lunare, conform graficului de rambursare din Anexa nr. 1 care face parte din contract.

De asemenea, s-a reținut că este exclusă, în contextul descris mai sus, posibilitatea băncii de a modifica graficul de rambursare ce face parte din Anexa nr. 1 a contractului de credit, din moment ce instanța de fond a constatat ca fiind abuzivă clauza inserată la pct. 5.2 și art. 5.3 din contractul de credit nr. x/11.04.2008.

Împotriva deciziei civile nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19 aprilie 2019.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În ceea ce privește soluționare