ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 554/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. și intervenientul forțat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.450 RON, reprezentând despăgubiri materiale și prestație periodică lunară în sumă de 3.735 RON, rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 02.10.2013 pe DN 65, în afara localității Robănești, jud. Dolj, cu recalcularea anuală a prestației periodice în raport de inflație și creșterea salariului minim pe economie; la plata sumei de 1.500.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 233 din 1 februarie 2019 instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamantul A. ca fiind prescrisă. Acesta a fost obligat totodată la plata către intervenientul forțat C. la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei soluții a formulat apel reclamantul A., iar intervenientul forțat C. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1837 din 7 noiembrie 2019 instanța a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. A fost respins ca rămas fără obiect apelul incident formulat de apelantul C. împotriva sentinței civile nr. 233 din 01.02.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații B. S.A. și A..

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs pârâta B. S.A. solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 20 din C. proc. pen. și a art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 20 C. proc. pen., deoarece declarația de constituire de parte civilă trebuie să îndeplinească anumite condiții, în absența elementelor obligatorii declarația informă neputând produce consecințe juridice. Prin declarația de persoană vătămată din data de 7 iulie 2014, reclamantul nu a menționat nici întinderea pretențiilor și nici motivele și probele pe care se întemeiază cererea sa de constituite de parte civilă.

De asemenea, se arată că instanța de apel în mod greșit a citat dispozițiile art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ., întrucât acestea prevăd posibilitatea constituirii ca parte civilă până la începerea cercetării judecătorești și nu "până la sfârșitul cercetării judecătorești", astfel cum reține instanța de apel.

Prin urmare, nu se poate susține, astfel cum greșit o face instanța de apel, că simpla declarație a părții este suficientă potrivit art. 20 din C. proc. pen. pentru a se aprecia că în cauza există o constituire valabilă ca parte civilă, și nici că intimatul se putea constitui parte civilă până la sfârșitul cercetării judecătorești, întrucât în cauză s-a dispus clasarea, iar constituirea ca parte civilă se poate face până la începutul cercetării judecătorești (conform art. 20 din C. proc. pen. și art. 2537 pct. 3 din C. civ.) și nu până la sfârșitul acesteia, cercetarea judecătorească fiind de altfel o fază a procesului penal.

Totodată, consideră rercurenta că în mod greșit a apreciat instanța de apel că neprecizarea cuantumului daunelor nu ar lipsi de efecte declarația de constituire ca parte civilă și că art. 237 alin. (1) pct. 3 ar reglementa posibilitatea constituirii ca parte civilă până la sfârșitul cercetării judecătorești.

Sub un alt aspect, susține că decizia recurată este rezultatul aplicării și interpretării greșite a art. 1394 din C. civ., întrucât instanța de apel a apreciat în mod greșit ca termenul de prescripție s-ar proroga conform acestor dispoziții legale și că în cauză ar fi aplicabil un termen de prescripție de 5 ani.

Astfel, art. 1394 din C. civ. face referire la un "fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă" aspect care demonstrează necesitatea unei hotărâri prin care să se constate că în cauză a fost săvârșită o infracțiune supusă de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă.

Totodată, potrivit art. 28 din C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Prin urmare, în absența unei hotărâri penale prin care să se constate că a fost săvârșită o faptă penală, suntem în prezența unei simple pretenții de natură civilă a reclamantului, fiind aplicabil termenul de prescripție prevăzut de C. civ.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483-490 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, art. 20 și art. 28 din C. proc. pen. și art. 1394 din C. civ.

Intimatul intervenient C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării și excepția tardivității recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 au fost respinse excepțiile netimbrării și tardivității cererii de recurs și, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 10 martie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Așa cum au reținut instanțele de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenții constând în despăgubiri materiale și morale solicitate pentru repararea prejudiciilor rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 2 octombrie 2013.

Prin Ordonanța de clasare din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2013, s-a dispus clasarea cauzei față de suspectul C., intervenientul forțat din cauza de față, constatându-se că în cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparține persoanei vătămate A. (reclamantul din prezenta cerere), intervenientul C. săvarșind fapta fără vinovația prevazută de legea penală. Reclamantul nu a probat că a contestat această ordonanță penală.

Instanța de apel a mai reținut și că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv declarația de persoană vătămată/parte civilă, A., reclamantul din prezenta cerere, s-a constituit parte civilă în procesul penal.

O primă critică formulată de recurentă vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ., raportat la dispozițiile art. 20 din C. proc. pen., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de punctul 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. avute în vedere de instanța de apel, prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești, în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.

Cu privire la declarația dată de intimatul reclamant din prezenta cauză în fața organelor de anchetă la data de 2 iulie 2014, instanța de apel a reținut că în cuprinsul acesteia, reclamantul a indicat în mod expres faptul că se constituie parte civilă, fără a indica cuantumul pretențiilor.

Având în vedere data producerii accidentului, respectiv 2 octombrie 2013, instanța de apel a apreciat că declarația reclamantului din data de 2 iulie 2014 a întrerupt cursul prescripției extinctive, ignorând dispozițiile alin. (4) al art. 20 din C. proc. pen., potrivit cărora în cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal. Așadar nu se poate aprecia că neprecizarea cuantumului daunelor solicitate nu lipsește de efecte juridice declarația de constituire ca parte civilă, câtă vreme potrivit dispozițiilor legale evocate, art. 20 alin. (1), (2) și 4 din C. proc. pen., în lipsa indicării cuanumului daunelor solicitate, declarația persoanei vătămate nu îndeplinește condițiile legale obligatorii pentru a putea fi considerată constituire de parte civilă.

Fondată este și critica privind greșita interpretare a dispozițiilor art. art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. sub aspectul momentului până la care se poate face constituirea ca parte civilă, instanța de apel apreciind că "precizarea cuantumului daunelor se poate face până la sfârșitul cercetării judecătorești", în condițiile în care atât textul deja evocat din C. civ. cât și art. 20 din C. proc. pen. impun constituirea ca parte civilă, cu îndeplinirea tuturor elementelor obligatorii, pe parcursulu urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la "începerea cercetării judecătorești" și nu până la "sfârșitul cercetării judecătorești".

Cum în speță soluția dată de Parchetul de pe lângă Judecatoria Craiova a fost de clasare, precizarea unui cuantum al pretențiilor reclamantului din prezenta cauză, chiar și provizoriu, ar fi trebuit făcută pe parcursul urmăririi penale, mai înainte de momentul pronunțării soluției de clasare, pentru ca declarați acestuia să poată fi considerată constituire de parte civilă cu consecința întreruperii termenului de prescripție.

Nu poate fi reținută în speță nici incidența dispozițiilor art. 1394 din C. civ.. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Având în vedere însă că termenul de prescripție al răspunderii penale se aplică doar unei infracțiuni, neexistând un alt fapt penal care să fie supus unui termen de prescripție a răspunderii penale, este evident că textul art. 1394 din C. civ. are în vedere situația săvârșirii unei fapte penale în sensul de infracțiune, în caz contrar, nefiind vorba de o despăgubire ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă. Desigur că în cazul în care fapta ilicită nu este o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu exclude posibilitatea părții vătămate de a solicita angajarea răspunderii civile delictuale a făptuitorului și repararea prejudiciului produs, în fața instanței civile, situație în care devin însă incidente normele generale privind prescripția prevăzute de art. 2528 din C. civ.

Pe de altă parte, în cauză s-a făcut dovada că prin Ordonanța din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2013, s-a dispus clasarea cauzei față de suspectul C., intimatul intervenient forțat, constatând-se că fapta săvârșită de acesta nu întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost făcute cercetări, deoarece "culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparține persoanei vătămate A.."

Rațiunea textului art. 1394 din C. civ., reglementat în Secțiunea a 6-a a C. civ., referitoare la "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale", este aceea de a da posibilitatea victimei unei infracțiuni de a solicita atât tragerea la răspundere penală cât și la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciile pe care le-a suferit, pe întreaga durată a termenului de prescripție prevăzut de legea penală pentru fapta penală cauzatoare a prejudiciilor, termen care de regulă este cel puțin egal sau mai mare decât termenul general de prescripție. Cum în speță însă s-a făcut dovada că nu poate fi reținută în sarcina intervenientului forțat C. săvârșirea vreunei fapte penale, este evident că nu se mai poate pune problema incidenței vreunui termen de prescripție reglementat de legea penală.

Consideră instanța de apel că prorogarea termenului de prescripție reglementată de art. 1394 din C. civ. operează prin simpla raportare la "fapta ilicită, pe care se întemeiază cererea de despăgubiri, astfel cum aceasta este pretinsă în cererea de chemare în judecată" însă, față de existența soluției de clasare, intimatul reclamant nu mai poate să "pretindă" existența unei fapte penale, astfel încât în cauză este incident termenul general de prescripție.

De asemenea, susține intimatului reclamant prin întâmpinare că termenul de prescripție ar începe să curgă abia de la data comunicării ordonanței de clasare, deoarece doar de la această dată ar fi cunoscut cauzele producerii accidentului, după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală. În raport cu soluția pronunțată prin ordonanța procurorului precum și cu considerentele care au stat la baza acesteia însă, o asemenea susținere nu poate fi primită.

Astfel, așa cum s-a arătat deja, în urma cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală, s-a constatat că aparține chiar persoanei vătămate A., intimatul reclamant din prezenta cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier, astfel încât data comunicării acestei soluții nu poate fi considerată ca fiind data la care acesta a cunoscut persoana care răspunde pentru prejudiciul produs.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1837A din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1837A din 7 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.