ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 483/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar C. și asociații D., a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de parteneriat nr. x din 6 mai 2009 încheiat între părți, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheiere de ședință din 12 martie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în vederea timbrajului, a stabilit obiectul cererii de chemare în judecată la suma de 2.564.358,39 RON.

Prin încheiere de ședință din 14 mai 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes.

Prin sentința civilă nr. 1206 din 6 iulie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, invocate de pârâta B. S.R.L. prin întâmpinare și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 261/2019 din 22 mai 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a avut un raționament contradictoriu prin care a reținut că în cauză este vorba de un contract de franciză, deși părțile nu au invocat această calificare, nu a făcut diferența între calitatea de broker și calitatea de intermediar în asigurări și nu a aprofundat noțiunea de intermediar prin raportare la codul CAEN al intimatei-pârâte.

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a aplicat greșit normele referitoare la brokerii și agenții de asigurări și pe cele referitoare la frauda la lege și cauza ilicită și, în consecință, a reținut o situație de fapt greșită deoarece a situat motivele de nulitate invocate de recurentă în etapa executării contractului, și nu la momentul încheierii sale.

În opinia recurentei, în mod greșit, curtea de apel a apreciat că natura juridică a contractului este aceea a unui contract de franciză și că intimata-pârâtă are calitatea de intermediar și a ignorat caracterul dependent și subordonat al activității intimatei-pârâte față de recurenta-reclamantă. Se mai arată că instanța de apel nu a ținut cont nici de încălcarea de către intimata-pârâtă a principiului specialității capacității de folosință având în vedere că aceasta nu a fost niciodată autorizată ca agent de asigurări, ci numai ca broker de asigurări.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că soluția preconizată este aceea de anulare a recursului.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Prin punctul de vedere formulat, recurenta-reclamantă a arătat că nu este de acord cu concluziile raportului.

S-a fixat termen în vederea examinării recursului la 13 februarie 2021, termen care a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din memoriul de recurs nu se desprind critici care să justifice nemotivarea sau motivarea contradictorie a deciziei atacate, autoarea căii de atac invocând aceleași argumente pe care le supune analizei instanței de recurs și din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.. Susținerea aceleași părți în sensul că instanța nu a fost învestită cu analiza contractului de parteneriat din perspectiva caracteristicilor juridice ale francizei și că acest aspect nu a fost pus în discuția părților nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate deoarece instanța de recurs nu poate reveni asupra situației de fapt și nu poate reinterpreta conținutul înscrisurilor depuse cu titlu de probe.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea deciziei raportat la modul în care instanța de apel a reținut calitatea de intermediar a intimatei-pârâte și natura juridică de franciză a contractului de parteneriat. Raportat la aceste critici, se cere instanței de recurs să constate că a fost încălcat principiul specialității capacității de folosință și că au fost încălcate normele referitoare la la frauda la lege și cauza ilicită întrucât intimata-pârâtă a acționat exclusiv în scopul protejării propriilor interese și a încălcate normele imperative în materie de asigurări.

Instanța supremă reține că aspectele menționate în paragraful de mai sus se încadrează în situația de fapt, fiind legate în mod necesar de conținutul clauzelor contractuale și de modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre părți. Aceste chestiuni au fost deja analizate de instanța de apel și și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată.

Instanța de recurs nu poate reevalua situația de fapt, recursul fiind o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul și se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 261/2019 din 22 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 261/2019 din 22 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.