ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 464/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2015, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2015, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv a prevderilor art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 20 septembrie 2007, respectiv din contractul de credit nr. x din 12 mai 2008 și obligarea pârâtei la înghețarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de restituit la valoarea cursului de la data încheierii contractelor de credit, ca efect al constatării abuzive a clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor.

Prin sentința civilă nr. 1584 din 9 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a reținut că s-a transmis calitatea procesuală pasivă de la E. S.A. la F. S.A. ca urmare a fuziunii dintre cele două instituții.

Prin sentința civilă nr. 7317 din 18 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B., C. și D..

Prin decizia civilă 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ce nefondat apelul formulat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulate și casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale și în niciun caz specifice contractului de credit supus analizei.

Mai arată că s-a reținut în mod greșit aplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului monetar întrucât Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că instanțele au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului și al clauzei de risc valutar, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate în lumina art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Autorii căii de atac afirmă că intimata-pârâtă este cea care trebuie să probeze caracterul negociat al contractului de credit și susține că trebuiau analizate și condițiile legate de buna-credință și de caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale în discuție. Mai arată că banca nu a informat consumatorul referitor la evoluția cursului de schimb și nu a expus în mod transparent mecanismul de schimb al monedei de creditare.

Recurenții-reclamanți apreciază că din considerentele hotărârii pronunțate în Cauza C-186/16 Andriciuc rezultă că pot fi supuse analizei caracterului abuziv și clauzele care privesc riscul valutar chiar dacă acestea reflectă norme supletive.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 15 mai 2019, în ședință publică.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Criticile prin care recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a realizat doar o analiză formală a solicitărilor lor nu sunt însușite de Înalta Curte deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că în cauză sunt respectate dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești, stabilind în privința considerentelor că acestea conțin pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele care care au format convingerea instanței la pronunțarea soluției, și pentru ca instanța de recurs să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Înalta Curte apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuție prin prisma considerentelor Cauzei C-186/16 Andriciuc și prin raportare la prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a prevederilor art. 1578 C. civ. din 1864 și susțin că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar deși aceasta transpune o normă supletivă.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Articolele în discuție din contractele de credit prevăd, în esență, că orice plată efectuată în baza contractului se va face în moneda creditului și că banca are dreptul de a debita automat la scadență soldul curent corespunzător monedei creditului și de a efectua operațiuni de schimb valutar în numele și pe seama împrumutatului.

Raportat la considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiții ale caracterului abuziv (redactarea clară și inteligibilă a clauzelor, obligația de informare, reaua-credință a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă și analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.