ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 417/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Cererile în fața primei instanțe:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată la data de 8 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamantul PFA A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 520.918,15 RON, reprezentând diferență de preț neachitată în temeiul contractului de vânzare seria x nr. x/27.06.2017, precum și la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale calculată asupra debitului principal, începând cu data de 18 iulie 2017 până la achitarea integrală a debitului.

Prin cererea reconvențională, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 506.032 RON, valoarea daunelor suferite, calculate în conformitate cu art. 3 alin. (4) pct. 2 din contractul părților, precum și compensarea sumei pretinse de reclamant cu cea care face obiectul cererii.

Soluția primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 1625 din 30 octombrie 2019, prima instanță a admis în parte acțiunea principală și a obligat pârâta la plata sumei de 506.032 RON, cu titlu de valoare marfă livrată; a admis cererea reconvențională a pârâtei și a obligat reclamantul la plata sumei de 506.032 RON; a constatat compensate sumele datorate de părți; a respins capătul de cerere principală vizând obligarea pârâtei la plata daunelor interese moratorii.

Apelul:

Sentința de fond a fost atacată cu apel de reclamantul PFA A., criticile sale vizând greșita reținere a situației de fapt, greșita aplicare a normelor de drept incidente, greșita respingere a solicitării de acordare a daunelor compensatorii.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub același număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 235 din 9 septembrie 2020 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul PFA A..

Recursul:

Împotriva deciziei de apel a formulat recurs motivat reclamantul PFA A., cauza fiind înregistrată sub același număr unic de dosar la data de 25 noiembrie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva capetelor de cerere principală și a soluției pronunțate în apel, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

O primă critică a vizat greșita interpretare a normelor juridice sub aspectul interpretării voinței reale a părților, astfel cum este reflectată în clauzele contractuale. Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a reținut apărarea sa referitoare la prelungirea tacită a duratei contractului încheiat cu intimata-pârâtă, invocând în acest sens clauzele contractuale din art. 3 alin. (1) și (3) și cele din art. 11 alin. (10). În temeiul clauzelor contractuale menționate, recurentul-reclamant a susținut că termenul contractual a fost prelungit peste data de 15 iulie 2017, până la data de 8 august 2017, când intimata-pârâtă a activat mecanismul reglementat de art. 3 alin. (3), emițând factura pentru daunele interese moratorii.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul-reclamant a critica și greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 1555 și art. 1556 alin. (1) C. civ. sub aspectul excepției de neexecutare, motivat de faptul că a refuzat livrarea restului de marfă contractată întrucât la data de 18 iulie 2017 intimata-pârâtă nu plătise integral suma facturată la acea dată. Susține sub acest aspect că intimata-pârâtă nu a condiționat plata integrală de livrarea integrală a mărfii, acceptând și livrări parțiale, cu achitare corespunzătoare a prețului.

Pentru toate aceste critici, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Întâmpinarea:

Intimata-pârâtă a prezentat, la rândul său, parcursul procesual, precum și raporturile derulate între părți, invocând excepția de netimbrare a recursului, precum și excepția tardivității declarării recursului.

Pe fondul cererii de recurs, intimata-pârâtă a susținut că acele critici vizând interpretarea clauzelor contractuale sub aspectul tacitei prelungiri a termenului contractual nu vizează nelegalitatea deciziei de apel, ci determină o analiză a probatoriului și a conduitei contractuale a părților, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

În subsidiar a apreciat caracterul nefondat al criticii, apreciind corecta interpretare a clauzelor contractuale dată de instanța de apel. De asemenea, a apreciat caracterul nefondat al celei de-a doua critici, considerând că instanța de apel a aplicat și interpretat corect prevederile art. 1555 și art. 1556 alin. (1) C. civ.

La termenul din data de 18 februarie 2021 intimata-pârâtă a renunțat la susținerea excepțiilor invocate, constatând regularitatea sesizării instanței supreme atât sub aspectul depunerii dovezii achitării taxei judiciare de timbru, cât și sub aspectul termenului de declarare a căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil analizării motivelor de recurs, Înalta Curte precizează că vor fi avute în vedere doar acele critici care determină, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza deciziei de apel din perspectiva legalei interpretări și aplicări a normelor de drept incidente în speță. În consecință, acele susțineri ale recurentului-reclamant care ar determina o examinare a probatoriului administrat în fond și apel, ori a situației de fapt nu vor fi avute în vedere în cadrul analizei în calea extraordinară de atac, având în vedere că scopul recursului este acela de a verifica, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Plecând de la această premisă, nu va fi reținută apărarea intimatei-pârâte în sensul că criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, ce vizează greșita interpretare și aplicare a dispoziției art. 1270 C. civ., prin raportare la clauzele contractuale, nu determină analiza de legalitate a deciziei de apel, Înalta Curte apreciind că pot fi identificate și susțineri ce pot fi încadrate în motivul de casare invocat de recurentul-pârât - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând prima critică a recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ., sub aspectul greșitei stabiliri de către instanța de apel a voinței reale a părților contractante, prin raportare la clauzele din art. art. 3 alin. (1) și (3) și cele din art. 11 alin. (10).

Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel, instanța de prim control judiciar stabilind corect voința părților astfel cum rezultă din clauzele invocate de recurentul-pârât. În acest sens se reține că în clauza reglementată de art. 3 alin. (1) din contract se reglementează strict perioada contractuală, termenul limită pentru livrarea mărfii fiind de 15.07.2017. Sintagma "la opțiunea cumpărătorului" nu are valența dată de recurentul-reclamant, în sensul conturării unei voințe a cocontractantului său de prelungire tacită a termenului de livrare peste cel menționat strict în contract. Acest aspect rezultă din coroborarea clauzei menționate cu cea aflată la art. 3 alin. (4), unde se menționează sancțiunile aplicabile vânzătorului pentru cazul în care acesta "nu livrează întreaga cantitate contractată în termenii prezentului contract și în interiorul perioadei de livrare, la data stabilită conform prevederilor de mai sus". Interpretarea coroborată a celor două clauze conduce la concluzia că pentru prelungirea duratei contractuale era necesară manifestarea expresă de voință în acest sens a intimatei-pârâte, nefiind în situația unei prelungiri tacite a termenului contractual. În consecință, acțiunea intimatei-pârâte de activare a clauzelor sancționatorii reglementate de clauza din art. 3 alin. (4) nu are consecința juridică de prelungire a termenului contractual până la acel moment, față de redactarea clară a prevederilor din actul juridic al părților, analizate în cele ce preced.

Analiza sistematică a tuturor clauzelor contractuale consolidează ideea necesității manifestării exprese de voință din partea intimatei-pârâte în sensul prelungirii termenului contractual. Înalta Curte are în vedere sub acest aspect atât clauza contractuală din art. 11 alin. (10), cât și pe cea din art. 12 alin. (2). Prima clauză menționată stipulează expres că orice modificare a contractului poate fi făcută doar prin act adițional, semnat, datat, ștampilat de ambele părți și că orice notificare cu privire la contract va fi trimisă în formă scrisă. Cea de-a doua clauză menționează, de asemenea, că orice modificare a contractului va fi luată în considerare și va avea efect numai prin acordul semnat, datat, ștampilat al ambelor părți.

Se observă că și în termenii contractuali menționați modificarea contractului era posibilă doar prin exprimarea voinței exterioare și numai prin semnarea unui act adițional care să conserve voința astfel exteriorizată, în lipsa acestui act nefiind în prezența unei modificări efective.

Clauza contractuală invocată de recurentul-reclamant din art. 11 alin. (10) nu poate primi interpretarea dată de parte. Astfel, în condițiile în care clauza prevede că actul juridic dintre părți este valabil până la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către ambele părți, recurentul-reclamant susține că termenul contractual este implicit prelungit, în condițiile nelivrării mărfii până la data stabilită în art. 3 alin. (1), până la momentul executării integrale a obligației sale de livrare.

Raportat la clauzele contractuale analizate în precedent, Înalta Curte apreciază că voința părților exprimată în clauza invocată de recurentul-reclamant a fost aceea de a stabili posibilitatea încetării contractului înaintea termenului prevăzut, în situația executării integrale a obligațiilor contractuale de către ambele părți. Nu poate fi reținută interpretare dată de recurentul-reclamant, pentru că o asemenea interpretare ar lipsi de conținut clauza din art. 3 alin. (4), care reglementează sancțiunile contractuale pentru nelivrarea mărfii în termenii stabiliți, în interiorul perioadei de livrare și la data stabilită contractual. Dacă s-ar aprecia că termenul contractual ar fi prelungit, în raport de clauza din art. 11 alin. (10), până la îndeplinirea integrală a obligației de livrare, clauza de sancționare pentru nerespectarea termenului ar deveni inaplicabilă, fiind lipsită de conținut.

Critica recurentului-reclamant referitoare la greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1555 și art. 1556 alin. (1) C. civ., din perspectiva stabilirii eronate a voinței părților contractante statuate în clauza din art. 4 alin. (1) pct. 2, nu va fi analizată. Deși formal critica este subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea acesteia în memoriul de recurs conduce la analiza situației de fapt sub aspectul modalității de desfășurare a raporturilor contractuale dintre părți. Astfel, deși se invocă o aplicare greșită a normelor legale ce reglementează ordinea executării obligațiilor și excepția de neexecutare prin raportare la clauza contractuală menționată, această aplicare greșită este motivată prin prezentarea situației factuale, respectiv prin modalitate în care părțile au înțeles să își execute obligațiile contractuale.

Or, așa cum s-a menționat, scopul căii extraordinare de atac este acela al verificării conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, neputând fi evaluată cauza din perspectiva situației de fapt reținută de instanțele inferioare.

Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziția art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

În conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (1), art. 452 și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere dovezile depuse la dosar, Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 235 din 9 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Obligă recurentul la plata sumei de 11.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.