ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 396/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

În cadrul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, apelantul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a deciziei nr. 15/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și a dispozițiilor art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, invocând încălcarea art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Prin decizia civilă nr. 3866/30.10.2020, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale și ca nefondat apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1458/03.06.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A. a declarat recurs împotriva dispoziției date cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în decizia indicată anterior, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel, spre o nouă judecată a acestei cereri.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că în cauză se impunea sesizarea Curții Constituționale, întrucât sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, a arătat că prima condiție este îndeplinită, deoarece excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în fața Curții de Apel București, ca și a doua condiție, având în vedere că excepția invocată vizează neconstituționalitatea modului în care au fost interpretate unele dispoziții legale privind modul de salarizare a polițiștilor prin decizia nr. 15/17.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie aflată în contradicție cu H.G. nr. 1/2017 și contrară practicii Curții Constituționale.

Totodată, a susținut că este îndeplinită și cea de-a treia condiție, deoarece Curtea Constituțională nu a constatat anterior neconstituționalitatea deciziei nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici a actelor normative invocate în cerere.

A apreciat că este îndeplinită și a patra condiție, căci neconstituționalitatea invocată are legătură cu soluționarea cauzei.

Sub acest aspect, a subliniat că la baza respingerii acțiunii sale se află motivarea potrivit căreia sporurile/adaosurile salariale tranzitorii (abrogate la 01.01.2010) sunt drepturi fundamentale care sunt incluse în salariul de funcție și după data de 01.02.2017, cu toate că prin H.G. nr. 1/2017 s-a dispus să nu mai fie incluse/avute în vedere la stabilirea salariului minim brut pe țară garantat în plată.

În continuare, recurentul a prezentat aspecte legate de fondul cauzei, evidențiind obiectul litigiului și apărările pârâtei, asupra aplicabilității H.G. nr. 1/20017, cu referire la actualizarea pensiei.

În susținerea excepției de neconstituționalitate, a arătat că prin interpretarea dată prin decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost încălcat art. 142 alin. (1) din Constituția României, deoarece instanța supremă s-a substituit instanței de contencios constituțional.

Recurentul a mai susținut că posibilitatea instanțelor de judecată de a anula prevederile legale și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazul dedus judecății, contravine principiului separației puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

A mai evidențiat că în acțiunea sa de actualizare a pensiei, în raport cu valoarea salariului de funcție de la 473 RON la 1.450 RON, începând cu 01.02.2017, potrivit H.G. nr. 1/2017, instanța de fond a reținut că nu se justifică o astfel de soluție, dată fiind decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe motiv că anterior (în decembrie 2009) în salariul de funcție au fost incluse și sporuri care conduceau la creșterea salariului de funcție.

Potrivit recurentului, împrejurarea că o astfel de motivare, cuprinsă și în considerentele deciziei nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este neconstituțională rezultă chiar din pct. 20 din decizia nr. 51/04.02.2020 a Curții Constituționale, motiv pentru care a susținut că se impune sesizarea instanței de contencios constituțional, în vederea înlăturării tezei eronate, în sensul că sumele compensatorii și sporurile introduse tranzitoriu în soldele de funcție ale cadrelor militare sau polițiștilor ar fi devenit parte a salariului de funcție și drept fundamental și după ce acestea nu au mai fost prevăzute de legislația ulterioară.

Totodată, a mai susținut că decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este neconstituțională și contrară mai multor decizii Curții Constituționale, referindu-se la deciziile nr. 108/2006, nr. 693/2006, nr. 667/2006, nr. 707/2016 și nr. 51/2020, prin care s-a clarificat că doar dreptul principal lunar reprezintă drept fundamental, aflat sub protecția art. 41 din Constituție, nu însă și drepturile secundare ale salariului de bază.

Astfel, în opinia recurentului, se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În final, a arătat că formularea cererii de sesizare a Curții Constituționale reprezintă un aspect al accesului liber la justiție, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituție, iar prin respingerea cererii, practic nu se poate adresa acesteia. Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a Curții Constituționale constituie o încălcare a dreptului acestuia de acces la justiție.

În drept, a invocat motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, în ceea ce privește dispoziția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, trebuie subliniat că toate criticile recurentului, deși încadrate formal în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile legale pretins nesocotite - art. 29 din Legea nr. 47/1992 - sunt norme de drept procesual, ce reglementează condițiile de exercitare și mecanismul sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, invocată în fața curții de apel, îl constituie decizia nr. 15/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și dispozițiile art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că acestea ar încălca dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituția României.

Prima chestiune pusă în discuție vizează întrunirea cerințelor de la art. 29 din Legea nr. 47/1992, în ceea ce privește admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, recurentul susținând că în mod greșit curtea de apel a constatat că nu ar fi îndeplinite.

Critica este nefondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că instanța în fața căreia este invocată excepția de neconstituționalitate realizează un control al condițiilor de admisibilitate a acesteia, filtrând astfel dosarele în care sesizarea instanței de contencios constituțional se impune.

Astfel, deși recurentul pare să fi expus critici și cu privire la dezlegarea pe care curtea de apel a oferit-o căii sale ordinare de atac, luând act de caracterul definitiv al părții din decizia atacată, ce cuprinde soluția asupra apelului, analiza Înaltei Curți va fi limitată la condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

În cauză, în analiza îndeplinirii condițiilor de la art. 29 din Legea nr. 47/1992, curtea de apel a reținut că decizia nr. 15/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate face obiectul controlului de constituționalitate și că în privința celorlalte dispoziții a căror neconstituționalitate se invocă nu este îndeplinită cerința legăturii lor cu soluționarea cauzei.

Modalitatea în care sunt expuse motivele de recurs relevă că recurentul face o amplă motivare, prin care tinde să facă dovada legăturii dintre decizia nr. 15/17.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și fondul litigiului, cu ignorarea considerentelor reținute de curtea de apel.

Trecând peste aceste observații, Înalta Curte reține că instanța anterioară în mod corect a reținut că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a deciziei nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere că prin această decizie a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

"Dacă, în situația polițiștilor, aplicarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, Hotărârii Guvernului nr. 846/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată și a Hotărârii Guvernului nr. 937/2018 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată se face prin analiza comparativă a nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată cu cel al cuantumului salariului de funcție al polițiștilor, astfel cum este reglementat în cuprinsul Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (art. 4 din anexa nr. VII la lege) și Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (art. 3 și 4 din anexa nr. VI la lege), stabilit în plată potrivit legilor anuale de aplicare etapizată a acestor legi-cadru de salarizare".

În acest context, decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu cuprinde nicio dezlegare de principiu, eventual contrară Constituției.

Or, în lipsa unei dezlegări asupra chestiunii de drept sesizate, nu există o interpretare dată de instanța supremă care să poată fi supusă controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția legăturii dintre cauză și incidența dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate se invocă, întrucât și-a întemeiat decizia nu pe prevederile criticate de autorul excepției, ci pe dispozițiile H.G. nr. 1/2017; așa fiind, normele legale pretinse a fi neconstituționale nu au fost nici analizate, nici aplicate în cauză. Mai mult, examenul memoriului de recurs relevă că recurentul nu a formulat veritabile critici la adresa dispoziției de respingere a cererii de sesizare a instanței de control constituțional cu excepția de neconstituționalitate a art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 și a art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

A doua chestiune supusă analizei se referă la încălcarea dreptului de acces la instanța de contencios constituțional, prin prisma căreia recurentul a susținut că în ipoteza respingerii cererii, posibilitatea de verificare a conformității unor acte normative cu Constituția devine iluzorie și teoretică.

Critica nu poate fi reținută, deoarece instanța învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate are un rol de filtru al acesteia; de aceea, condiționarea sesizării Curții Constituționale de legătura dispoziției criticate cu soluționarea cauzei reprezintă un aspect esențial al controlului concret de constituționalitate, motiv pentru care respingerea cererii ca inadmisibilă nu conturează încălcarea dreptului de acces la instanța de contencios constituțional.

Mai mult, împotriva dispoziției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare, legiuitorul a prevăzut exercitarea căii de atac a recursului, existând astfel posibilitatea remedierii unei eventuale soluții nelegale.

Prin urmare, având în vedere caracterul formal al acestui motiv de recurs, precum și argumentele precedente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3866/30.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu privire la dispoziția dată cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.