ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 385/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 02.05.2017, Fondul Român de Contragarantare S.A. a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții la plata în solidar către reclamantă a sumelor de 9.395.294 de RON, reprezentând daune-interese la nivelul remunerațiilor încasate de membrii Consiliului de Supraveghere și ai Directoratului în perioada 2011-2013; de 133.000 de RON, cu titlu de daune-interese pentru despăgubiri acordate unui membru al Consiliului de Supraveghere, în mod nedatorat, pentru revocarea mandatului, precum și a beneficiilor nerealizate, ca urmare a efectuării de către reclamantă a plăților menționate la primele două capete de cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea adițională înregistrată la 30.06.2017, reclamanta a arătat, în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, că beneficiul nerealizat constă în dobânda aferentă plasamentelor sale lunare din perioada aferentă debitului, care ar fi putut fi obținută dacă sumele pe care le-a cheltuit ar fi fost adăugate celor plasate la bănci. Cuantumul beneficiului nerealizat calculat până la 15.06.2017 este de 2.091.604 RON, aferent primului capăt de cerere și de 41.531 RON, aferent celui de-al doilea capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 4544/08.12.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 952 RON.

Împotriva acestei sentințe, Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1210A/03.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; apelanta a fost obligată la plata sumei de 1.190 RON către intimata A. și la plata sumei de 20.000 RON către intimatul B., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la principiul contradictorialității, prevăzut la art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., întrucât a soluționat procesul, fără ca excepția prescripției să fi fost invocată de vreuna dintre părți cu privire la al doilea capăt de cerere și parțial asupra celui de-al treilea și mai mult, nu s-a pronunțat asupra acestora, încălcându-și rolul esențial în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și regulile imperative de judecată, stipulate la art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susținut că analiza realizată de către instanța de apel asupra soluției primei instanțe încalcă normele procedurale, chiar dreptul la apărare, în condițiile în care consideră că prima instanță, cercetând doar incidența prescripției asupra primului petit din cerere, de fapt, se pronunță și asupra incidenței acesteia și cu privire la celelalte capete.

Recurenta a mai arătat că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece în mod nelegal a reținut instanța de apel că sentința primei instanțe este motivată, în ceea ce privește dispoziția de admitere a excepției prescripției.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 2.523 și art. 2.528 alin. (1) C. civ., raportate la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, precum și art. 2.532 pct. 7 C. civ. pentru argumentele următoare:

Teza conform căreia perioada 2011-2013 reprezintă intervalul de timp în care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubiri pentru nerespectarea unor prevederi legale în vigoare nu poate fi primită. Prescripția nu poate începe să curgă de la acest interval, întrucât la momentul respectiv recurenta nu a cunoscut și, după împrejurări, nici nu putea să cunoască că efectuarea cheltuielilor reprezintă o pagubă. Dispozițiile art. 2.528 C. civ. se corelează cu cele ale art. 2.523 C. civ.

Admiterea unei astfel de opinii ar însemna recunoașterea efectelor principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans în favoarea intimaților-pârâți, angajați ai reclamantei, întrucât aceștia invocă în apărare propria culpă.

Recurenta a mai susținut că a luat cunoștință de abaterile de la legalitate, producătoare de prejudicii, în mod obiectiv și fără echivoc, la momentul comunicării deciziei Curții de Conturi.

Anterior acestui moment, opinia recurentei, exprimată în actele încheiate de intimați, în calitate de membri ai directoratului, a fost că plățile au fost efectuate în condiții de deplină legalitate, cu avizele și aprobările impuse de lege și reglementările interne.

Argumentele instanței de apel, potrivit cărora recurenta avea obligația de a aprecia asupra legalității acordării sumelor și că recurenta este administrată în sistem dualist de un consiliu de supraveghere și un directorat nu înlătură pertinența susținerilor reclamantei, în condițiile în care a luat cunoștință de pagubă la momentul comunicării deciziei nr. 22/2014 a Curții de Conturi, respectiv la 05.05.2014.

La data efectuării cheltuielilor respective, recurenta se afla într-o imposibilitate efectivă, atât materială, cât și juridică să acționeze pentru recuperare, iar contra non valentem agere non currit praescriptio.

Comunicarea deciziei nr. 22/29.04.2014 s-a făcut cu adresa Curții de Conturi nr. 976/05.05.2014, iar acțiunea a fost depusă la oficiul poștal la 04.05.2017, deci în termenul legal de prescripție.

În continuare, recurenta a mai susținut că în speța de față se manifestă un raport juridic complex, în care pe de o parte a fost contestată legalitatea măsurii din Decizia nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, în aplicarea căreia a fost introdusă acțiunea, iar pe de altă parte a fost pusă în aplicare decizia, întrucât avea această obligație legală potrivit art. 33 alin. (3), coroborat cu art. 64 din Legea nr. 94/1992 a Curții de Conturi.

În opinia recurentei, prescripția dreptului la recuperare nu a început să curgă și se impunea ca soluționarea cauzei să se facă după finalizarea dosarului nr. x/2014

Instanța de apel a făcut o interpretare eronată și a prevederilor art. 2.532 pct. 7 C. civ., referitor la suspendarea prescripției, articol a cărui incidență nu a reținut-o, recurenta apreciind că prescripția a fost suspendată pe durata soluționării contestației la decizia nr. 22/2014.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia a susținut că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind reluate chestiunile de la fond și apel.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea recurată este legală sub aspectul soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.10.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta critică decizia atacată, apreciind că în mod nelegal instanța de apel a reținut că nu au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la faptul că tribunalul a admis excepția prescripției în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere și parțial cel de-al treilea, în condițiile în care nu ar fi fost învestit în acest sens. În continuarea raționamentului, mai arată că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere aflate în discuție și că instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de către tribunal.

Recurenta subsumează toate aceste critici motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența acestui motiv de recurs, câtă vreme criticile expuse reprezintă o reiterare a motivelor de apel și care au făcut obiectul analizei în apel, cu ignorarea considerentelor reținute sub acest aspect.

Astfel, din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a analizat amplu acest aspect, subliniind că excepția prescripției invocată de cei doi intimați a vizat întreaga acțiune - aspect pe care examinarea întâmpinărilor depuse de cei doi pârâți îl confirmă -, iar nu doar primul capăt de cerere, că aceasta a fost pusă în discuția părților cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și că sentința tribunalului întrunește cerințele legale sub aspectul motivării dispoziției de admitere a excepției.

Or, invocarea formală a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se bazează pe o enumerare a regulilor înscrise în prevederile art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., fără ca recurenta să arate în mod punctual în ce fel instanța de apel ar fi adus atingere acestor principii.

În realitate, obiecția părții vizează felul în care a fost soluționat litigiul în primă instanță, în care s-a dat eficiență prescripției extinctive dreptului material la acțiune, criticile recurentei conturând nemulțumirea în legătură cu modalitatea de rezolvare a raportului juridic litigios, fără a releva încălcări ale principiilor desfășurării procesului civil de către curtea de apel, apte să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică invocată se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor în materia prescripției extinctive prevăzute de art. 2.523 și art. 2.528 alin. (1) C. civ., raportat la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și art. 2.532 pct. 7 C. civ., în ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care a fost obligată să stabilească întinderea prejudiciului, ca urmare a plăților efectuate prin acordarea de remunerații, inclusiv suplimentare și alte drepturi bănești în favoarea mai multor membri ai Consiliului de Supraveghere și ai Directoratului în perioada 2011-2013, precum și a beneficiilor nerealizate.

Consecința controlului fiscal rezidă în promovarea, la data de 02.05.2017, a prezentei acțiuni, de obligare a pârâților, în solidar, la plata totală a sumelor de 9.528.294 RON, reprezentând daune-interese și de 2.133.135 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 2.528 alin. (1) C. civ., în cauză fiind incidente ambele dispoziții ale actelor normative.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obține sumele ce au fost achitate mai multor persoane în perioada de 2011-2013, cu titlu de drepturi bănești, în contextul în care intimații nu au stabilit limitele generale ale tuturor remunerațiilor cuvenite membrilor Consiliului de Supraveghere și ai Directoratului prin actul constitutiv sau prin hotărâre A.G.A.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a pretinde plata sumelor achitate s-a născut la data efectuării plăților, dată la care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a provocat.

Pentru a întări această concluzie, Înalta Curte reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control fiscal, care este un terț față de raporturile juridice care s-au derulat între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuși, izvor al obligației.

Izvorul obligației intimaților nu îl reprezintă decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care s-a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciului suferit, ci faptul juridic care, în opinia recurentei, a generat paguba invocată, în speță plățile efectuate către mai mulți membri ai Consiliului de Supraveghere și ai Directoratului în perioada 2011-2013 în cuantum total de 9.528.294 RON, la care se adaugă și suma de 2.133.135 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Totodată, dezlegările pe care le oferă decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii sunt relevante în cauză, de vreme ce există identitate de rațiune în ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui act de control, prin care s-a stabilit în sarcina Fondului Român de Contragarantare S.A. obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu.

Astfel, în considerentele acestei decizii s-a reținut că "din perspectiva dispozițiilor legale enunțate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (…) se prevede că dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul faptei juridice licite, respectiv acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plății nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziții ce au relevanță și în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispozițiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. Astfel, termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. În ceea ce privește obligația instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăți nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plății, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control. Așadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești.(...)."

În cauză, statuându-se ca și moment al cunoașterii prejudiciului și a persoanelor responsabile de cauzarea prejudiciului cel în care au fost efectuate plățile, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 2.523 și art. 2.528 alin. (1) C. civ.

Astfel, având în vedere considerentele expuse, sunt nefondate criticile recurentei privind o eventuală reținere a unui alt moment de la care să curgă termenul de prescripție, respectiv data de 05.05.2014, când i-a fost comunicată decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, chestiune din perspectiva căreia se invocă o pretinsă încălcare a prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate reține nici cazul de suspendare a prescripției întemeiat pe art. 2.532 pct. 7 C. civ., a cărui aplicare greșită se invocă de către recurentă.

În susținerea acestei critici, se relevă că în cauză a operat o suspendare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, până la soluționarea dosarului nr. x/2014 al Tribunalului București, ce a avut ca obiect contestație împotriva deciziei nr. 22/2014 a Curții de Conturi.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus, intimații au calitatea de terți în raportul cu instituția de control, atât timp cât raporturile juridice dintre recurentă și intimați sunt distincte de cele dintre recurentă și Curtea de Conturi.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1210A/03.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2021.