ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3/2021

Ședința publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 28 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 101.240,61 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin precontractul de cesiune părți sociale autentificat sub nr. x din 31 octombrie 2014 de Biroul Individual Notarial C..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350, art. 1530, art. 1532 și art. 1548 C. civ.

Prin sentința civila nr. 1345/2018 din 4 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B. și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 71.654,67 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. și de apelantul-pârât B. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut, în esență, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În concret, a arătat că, în primul paragraf de la pagina 8 din decizia atacată, s-a reținut ca prin cererile de apel s-a invocat nemotivarea sentinței primei instanțe de către ambii apelanți.

În combaterea acestui considerent al instanței de apel, recurentul-pârât a subliniat că numai cererea sa de apel cuprinde critici referitoare la acest aspect.

Aceeași parte a învederat că instanța de apel nu a analizat criticile din cererea sa de apel referitoare la înlăturarea de către prima instanță, fără o motivare proprie, a valorii probatorii a opiniei separate făcute de expertul parte.

Astfel, recurentul-pârât a învederat că, deși ambele instanțe au făcut referire la expertiza extrajudiciară, acestea nu au expus motivele pentru care nu au luat în considerare această probă.

Autorul recursului a mai arătat că, în penultimul paragraf de la pagina 9 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că anumite critici au fost formulate de către reclamantă. Or, criticile respective au fost formulate de către pârât.

Totodată, a subliniat că sunt contradictorii ultimele două paragrafe de la pagina 9 din decizia recurată, întrucât instanța de apel a reținut că analizează doar criticile reclamantei, deși aceste paragrafe vizau critici formulate de ambele părți.

Recurentul-pârât a mai arătat că argumentele instanței de apel de la paragrafele 3-6 ale paginii 11 din decizia recurată sunt străine față de pricină, întrucât partea adversă nu a solicitat predarea unui laptop.

Autorul recursului a învederat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având drept consecință încălcarea dispozițiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ. și art. 13 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului.

În acest sens, a arătat că, în etapa rejudecării cauzei, instanța de apel trebuia să stabilească situația de fapt și să răspundă criticilor formulate de părți într-o formă clară și concisă.

Aceeași parte a învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1350, art. 1532 și art. 1548 C. civ., însă, având în vedere că aceasta și-a însușit considerentele primei instanțe, fără o motivare proprie, nu poate fi exercitat controlul judiciar din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că a invocat motive generice de apel și că abia prin întâmpinarea la apelul părții adverse a detaliat sumele puse în sarcina sa.

În final, autorul recursului a conchis că, și în această ultimă ipoteză, instanța de apel era obligată să dea eficiență principiului devoluțiunii totale a apelului și să analizeze apărările din întâmpinarea la apelul părții adverse.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a menționat că este de acord cu soluționarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 28 iunie 2019 și 4 iulie 2019 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care nu au înțeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

Recursul pârâtului a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și supune analizei instanței de recurs lipsa motivării hotărârii și, respectiv, greșita aplicare a normelor de drept material.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătorești care trebuie să conțină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În acest context, se reține că, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 101.240,61 RON, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta urmare a ascunderii situației reale a datoriilor societății de către pârât cu ocazia încheierii precontractului de cesiune de părți sociale nr. x/31.10.2014 și contractului de cesiune părți sociale din 01.04.2015, deși, prin contractele înainte menționate, pârâtul declarase că toate datoriile sunt evidențiate în contabilitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350, 1530, 1532 și 1548 C. civ.

Se constată însă că, în cuprinsul motivării cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat ascunderea situației reale a societății prin exercitarea de manopere dolosive, viclene, de către pârât, în scopul determinării cesionarului de a consimți la preluarea părților sociale ale societății, sugerând astfel vicierea consimțământului reclamantei printr-un dol prin reticență. Astfel, a susținut reclamanta că, în situația în care ar fi cunoscut situația financiară reală a societății, este puțin probabil că ar mai fi încheiat contractul de cesiune părți sociale, sau ar fi contractat la un preț mult mai mic.

Se reține și faptul că, la termenul din 03.03.2016, reclamanta, prin avocat, a precizat că prejudiciul reprezintă datorii de care A. S.A. nu avea cunoștință la momentul semnării contractului.

Prin sentința civilă nr. 1345/2018 a Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă s-a reținut că prejudiciul constând în datorii ale firmei D. S.R.L., care nu au fost evidențiate în contabilitate și pe care reclamanta nu le cunoștea, are valoarea conform expertizei contabile, de 71.654,67 RON. Aceste sume constau în impozite, taxe locale, majorări de întârziere, anumite cheltuieli de executare și cheltuieli de judecată.

A reținut prima instanță că, potrivit convenției de cesiune părți sociale, orice situație ce ar naște litigii, ascunsă până la momentul încheierii acesteia, atrage răspunderea asociatului unic B., astfel că, în temeiul art. 1350 C. civ., a admis cererea reclamantei.

Împotriva sentinței primei instanțe, ambele părți au formulat apel.

Prin calea de atac exercitată, recurentul a criticat soluția primei instanțe apreciind că hotărârea este nemotivată, pe de o parte, sub aspectul înlăturării unor probatorii, iar, pe de altă parte, sub aspectul stabilirii situației de fapt cu privire la cunoașterea situației financiare de către reclamantă și la dovada prejudiciului.

De cealaltă parte, reclamanta a invocat critici care privesc cuantumul prejudiciului constatat și admis de prima instanță și o reiterare a considerentelor privind ascunderea situației financiare reale de către pârât, prin manopere dolosive, viclene.

În acest context, se reține că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanța de apel trebuie să analizeze și să răspundă motivat criticilor formulate, care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe și, totodată, să argumenteze motivele pentru care își însușește sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reținute de prima instanță.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Așadar, limitele învestirii instanței de judecată sunt stabilite de către părțile în litigiu, prin cererile și apărările lor.

Se constată că prima instanță a reținut în soluționarea cauzei dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, fără exercitarea rolului activ prevăzut de art. 22 alin. (2) Cod procedură activă, în condițiile în care, reclamantul, în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, a susținut, pe de o parte, atragerea răspunderii contractuale în temeiul precontractului de cesiune părți sociale și a contractului de cesiune părți sociale, iar, pe de altă parte, a invocat vicierea consimțământului cesionarului la momentul încheierii contractului de cesiune părți sociale.

Sub aspectul stabilirii cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, instanța supremă reține că prima instanță nu a exercitat rolul activ pentru a lămuri cele două elemente ale acțiunii civile, iar instanța de apel a validat prin hotărârea pronunțată o atare neregularitate.

Cauza, temeiul juridic al unei acțiuni, este definită ca situația de fapt calificată juridic. Așadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acțiunii, ci instituția de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul acțiunii.

Dacă formulările reclamantului sunt neclare și confuze, fiind de natură a nu permite determinarea clară a obiectului și temeiului juridic al cererii deduse judecății, instanța are îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a stabili obiectul cererii și temeiul juridic al acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar, dar și respectarea dreptului la apărare al părții adverse, care trebuie să cunoască exact care sunt pretențiile formulate împotriva sa și pe ce temei juridic se fundamentează acestea.

Spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanța care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Or, cele două temeiuri ale cererii, răspunderea contractuală și dolul, au efecte juridice distincte și nu converg către aceeași finalitate, respectiv acoperirea prejudiciului, așa cum solicită reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 1257 teza a II-a C. civ., "în caz de dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul (...) dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit".

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Or, în cauză, motivarea instanței de apel s-a axat, în primul rând, pe o prezentare succintă a etapelor cercetării judecătorești realizată de prima instanță, deși fusese învestită prin apelul pârâtului cu o verificare a modului în care prima instanță a stabilit situația de fapt, iar în al doilea rând, pe analiza clauzei prevăzută la art. VII alin. (3) din Precontractul de cesiune părți sociale, autentificat sub nr. x/31.10.2014 de BNP C., cu excluderea analizei temeiurilor de fapt invocate chiar de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și combătute de pârâtă prin cererea de apel, anume ascunderea situației patrimoniale reale a societății de către pârât, prin manopere dolosive, viclene.

Examinând cererea de chemare în judecată ca fiind o acțiune în răspundere contractuală, instanța de apel a înlăturat astfel, în mod implicit și fără motivare, incidența dispozițiilor în materie de dol privitoare la dovada dolului, dovada prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtului și prejudiciul pretins.

Astfel, la pag. 12 din decizie, instanța de apel a reținut că "în prezența unei asemenea clauze, față de prevederile art. 1270 C. civ., nu au relevanță aspectele invocate chiar dovedite, potrivit cu care persoana care controlează societatea care este acționar al cesionarului ar fi cunoscut situația altor datorii neevidențiate în contabilitate".

Pe de altă parte, dată fiind atât invocarea de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a clauzei prevăzută la art. VII alin. (3) din precontractul de cesiune părți sociale încheiat la 31.10.2014, cât și soluția primei instanțe întemeiată pe această clauză, instanța de apel trebuia să lămurească natura juridică a acestei clauze, pe care, dealtfel, fără a o pune în discuția contradictorie a părților, a tratat-o ca pe o clauză penală, cât și conținutul unei astfel de clauze care nu prevede expres stabilirea anticipată a prejudiciului la nivelul datoriilor sociale pretins neevidențiate în contabilitate, așa cum solicită reclamanta.

Aflarea adevărului este un principiu fundamental al procesului civil reglementat ca atare de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. printr-o normă de interes public, iar încălcarea acestor dispoziții face ca instanța de control judiciar să fie în imposibilitate de a verifica justețea soluției adoptate.

Astfel, din verificarea deciziei atacate cu recurs, rezultă că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel limitându-se la a reține, în susținerea soluției de respingere a apelului pârâtului, că, "prin aplicarea semnăturii pe precontractul de cesiune părți sociale, promitentul cedent a cunoscut obligațiile pe care și le asumă, respectiv riscul suportării contravalorii tuturor datoriilor societății, nemenționate în contabilitate", fără a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, așa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

O astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând practic cu o necercetare a fondului pricinii, fiind astfel incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt apreciate ca fondate și criticile recurentului privind contrarietatea dintre considerentele instanței de apel, rezultată din gruparea motivelor din cererile de apel ale reclamantului și ale pârâtului, pe de o parte, cât și din confundarea, în analiza criticilor, a părții apelante ale cărei argumente erau înlăturate.

Instanța supremă reține că, atât în raport de criticile invocate dar și de interesul și finalitatea diferită a celor două apeluri exercitate în cauză, se impunea analiza lor în mod separat.

Raportat la considerentele ce preced, instanța supremă reține că instanța de prim control judiciar nu a efectuat o devoluțiune totală a cauzei prin stabilirea cu prioritate a limitelor învestirii și nu a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă.

Reținând că motivarea în fapt și în drept a hotărârii, conform art. 425 C. proc. civ., este indispensabilă pentru a se exercita controlul judiciar, iar hotărârea supusă recursului nu este motivată în drept, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea de deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.