ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2415/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la 29 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B., solicitând obligarea acesteia la acordarea drepturilor bănești neachitate și datorate pentru munca prestată la negru în Belgia, pentru o perioadă neîntreruptă de peste 3 ani și jumătate (inclusiv sărbătorile de Crăciun și Paște), fără contract individual de muncă încheiat valabil și S.C. B. S.R.L. Oradea, solicitând obligarea acesteia la acordarea drepturilor bănești neachitate și datorate în România, fără contract individual de muncă încheiat valabil la acest angajator, precum și plata cheltuielilor de judecată și daune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 561/2006, Legea nr. 156/2000, O.G. nr. 137/2000 și dispozițiile art. 38 coroborat cu art. 40 alin. (2) lit. c), art. 44 alin. (2), art. 166 alin. (1) din Codul Muncii.

Prin sentința nr. 2767/2017 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Neamț, secția I Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Belgia invocată din oficiu și a respins acțiunea formulată împotriva acesteia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Oradea pe care a obligat-o să plătească reclamantului diferența de diurnă internă de 1604 RON și 43 de RON diferență spor sărbători legale și a respins, ca nefondate, restul pretențiilor. A respins, ca nefondată, cererea reconvențională și a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. Oradea să plătească reclamantului suma de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 672/2018 din 16 mai 2018, Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta B. Belgia privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2767 din 20 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Neamț.

Împotriva sentinței nr. 2767/2017 din 20 decembrie 2017, reclamantul A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. Belgia și admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată și precizată pentru termenul din 02 decembrie 2015, în sensul acordării drepturilor bănești legale datorate și neachitate de către angajatori pentru ultimii trei ani de la data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 672/2018 din 16 mai 2018, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de completare dispozitiv apelate, în sensul completării sentinței civile nr. 2767/2017 prin acordarea cheltuielilor de judecată ce au fost solicitate în cauză, iar, în temeiul art. 447 din C. proc. civ., suportarea de către stat a cheltuielilor de judecată făcute de parte în cererea de apel.

Prin decizia nr. 242/2019 din 11 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a disjuns apelul formulat de pârâta B. de apelul formulat de reclamantul A. și a anulat cererea de apel formulată de pârâta B. pentru lipsa dovezii calității de reprezentant convențional a C., ca urmare a lipsei dovezii calității de reprezentant legal a numitului D., la momentul formulării apelului. A dispus continuarea judecării apelului formulat de reclamant.

Prin decizia nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis excepția necompetenței internaționale române în ceea ce privește capătul de cerere formulat împotriva B. Belgia și, în consecință a respins, ca inadmisibil, acest capăt de cerere, nefiind de competența instanțelor române.

A menținut celelalte dispoziții din sentința apelată care nu sunt contrare prezentei decizii.

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a obligat apelantul să plătească intimatei S.C. B. S.R.L. Oradea suma de 5.000 de RON, reprezentând parte din onorariul apărătorului ales.

Împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2015, pârâta B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii, cu consecința trimiterii acesteia spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată sau unei alte instanțe de același grad, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul demers judiciar în conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

După expunerea situației de fapt, autoarea recursului a procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8, 6 și 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material atunci când a admis excepția necompetenței internaționale a instanțelor din România, cu toate că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, în materia contractelor individuale de muncă, competența se determină în conformitate cu dispozițiile Secțiunii 5 din Regulament, fără a se aduce atingere articolului 7 punctul 5 și, în cazul unei acțiuni introduse împotriva unui angajator, articolului 8 punctul 1.

Se arată că, dată fiind natura pretențiilor formulate de intimatul-reclamant A., este incident cazul prevăzut la art. 8 pct. 1 din Regulament, astfel încât, ambele cereri trebuiau soluționate împreună, atât cea formulată împotriva B. S.R.L., cât și capătul de cerere formulat împotriva societății belgiene, pentru a fi evitat riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile.

În altă ordine de idei, recurenta învederează faptul că instanța de apel, deși a făcut trimitere la dispozițiile art. 20 și 21 din Regulamentul 1215/2012, nu a arătat motivele pentru care a considerat aplicabile aceste norme când a decis în sensul admiterii excepției necompetenței internaționale a instanței române.

Prin raportare la același art. 8 pct. 1 din Regulament, recurenta consideră că instanțele române erau competente să soluționeze litigiul pendinte întrucât, atât din cererea de chemare în judecată, cât și din cererea de apel, rezultă că acțiunea nu a fost intentată împotriva celor doi intimați-pârâți doar în scopul atragerii competenței instanțelor române.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere nici considerentele din preambulul Regulamentului 1215/2012, respectiv Considerentul nr. 24, iar, împrejurarea că s-a admis excepția necompetenței internaționale invocate din oficiu, riscul existenței unor hotărâri ireconciliabile este foarte posibil.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că, în fața instanțelor naționale, salariatul poate introduce, cu cele mai scăzute cheltuieli o acțiune împotriva angajatorului, după cum, din punct de vedere al proximității, instanța din acest loc este cea mai adecvată să soluționeze cauza.

În plus, recurenta invocă inclusiv dispozițiile art. 1066 alin. (2) C. proc. civ.

Se învederează, totodată, și faptul că, într-o cauză similară (dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Brașov), instanțele române s-au declarat competente să judece litigiile în care societatea belgiană a avut calitatea de pârât, fiind respinsă excepția necompetenței internaționale a instanțelor române, pentru aceleași considerente expuse anterior.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, (i) ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și (ii) conține motive vădit contradictorii.

(i) Cu privire la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, recurenta arată că, pentru a dispune în sensul admiterii excepției necompetenței internaționale invocate din oficiu, Curtea de Apel Bacău a analizat inclusiv fondul cauzei, apreciind că, deși a fost administrat un probatoriu vast, instanța de judecată invocă simple prezumții, fără să arate care sunt prezumțiile reținute în susținerea hotărârii.

(ii) Cu privire la motivele contradictorii din considerentele hotărârii, recurenta arată că, pentru stabilirea competenței în soluționarea prezentei cauze, instanța de apel nu trebuia să facă o analiză asupra fondului cauzei de vreme ce elementul de extraneitate, în persoana unuia dintre pârâți, era deja stabilit, prin simplul fapt că pârâta B. este o societate belgiană, cu sediul în Belgia, societate ce a fost chemată în litigiul pendinte de intimatul-reclamant A..

Recurenta apreciază considerentele instanței ca fiind contradictorii prin prisma faptului că, pe de o parte, instanța de apel analizează fondul cauzei și stabilește că există o simulație în ceea ce privește persoana angajatorului, iar, pe de altă parte, afirmă că "această realitate juridică a simulației cu privire la persoana angajatorului și necompetența internațională a instanțelor române fac de prisos analizarea pe fond a tuturor pretențiilor reclamantului, formulate în contradictoriu cu ambii pârâți."

Așadar, autoarea recursului consideră că motivarea confuză și contradictorie a hotărârii judecătorești de către instanța de apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii, ce trebuie casată de instanța de recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O altă contradicție semnalată de recurentă vizează împrejurarea că, pe de o parte, în ultimul paragraf de la pagina 6 din decizie, instanța menționează că "nu primește apărarea pârâtelor conform căreia reclamantul a fost delegat la societatea mamă B. din Belgia", iar, pe de altă parte, în cadrul analizei probelor administrate, instanța a reținut la pagina 7 paragraful 1 din decizie că "reclamantul a stat în delegație externă 743 de zile, fapt necontestat de către cei doi pârâți."

În acest context, recurenta arată că nu a susținut vreodată că intimatul-reclamant ar fi fost delegat la societatea mamă din Belgia, dar că acesta și-a desfășurat mult timp activitatea profesională în străinătate deoarece acesta este felul muncii sale și, ca toți angajații în funcția de conducător auto din cadrul B. S.R.L., nu merge în delegație la B., ci merge în delegație la destinatarul transportului (obiectul activității sale profesionale fiind transportul mărfii la destinatar).

În dezvoltarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., din punct de vedere al ordinii de soluționare a excepțiilor, se analizează cu prioritate excepțiile invocate de părți sau de instanța de judecată și care fac de prisos cercetarea fondului, cum este și cazul competenței internaționale (generale) a instanțelor române invocate de instanța de apel.

Așadar, se arată că, de vreme ce a invocat din oficiu excepția necompetenței internaționale a instanțelor române, instanța de apel nu mai putea cerceta nicio problemă dedusă judecății, însă, procedând la o analiză și asupra fondului cauzei, aceasta a creat posibilitatea apariției unor hotărâri ireconciliabile.

Se mai arată că, față de cele reținute de instanța de apel prin încheierea de ședință din 03 iunie 2019, respectiv, faptul că nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a domnului D. și, în consecință, nici dovada calității de reprezentant convențional a C., recurenta arată că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv extras din Registrul Comerțului din Belgia cu privire la societatea B., rezultă, fără echivoc împrejurarea că administratorul societății este dl. D., fiind făcută precizarea că, extrasul depus la dosarul cauzei privea compania B. încă de la data înființării și până la momentul solicitării extrasului, respectiv data de 06 iulie 2018, astfel că instanța nu avea cum să concluzioneze că nu s-a făcut dovada adevăratului administrator al B..

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (4), art. 485, art. 488 pct. 5, 6 și 8 și art. 497 din C. proc. civ.

La 6 ianuarie 2020, intimatul-reclamant A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, invocând excepția lipsei calității de reprezentant legal al societății B. în persoana numitului D., excepția lipsei calității de reprezentant convențional a societății de avocatură C., dar și excepția inadmisibilității față de motivele de casare invocate, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 27 ianuarie 2020, recurenta a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate de intimatul A..

Prin rezoluția completului, s-a dispus, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) din Cod.

Raportul a fost comunicat părților la 11 iunie 2020, respectiv, la 16 iunie 2020, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Ulterior comunicării raportului, la 24 iunie 2020, intimatul A. a depus la dosar punct de vedere față de raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care arată că este de acord cu concluziile din cuprinsul raportului, menționând, totodată, că a formulat acțiune pe rolul instanței belgiene.

Celelalte părți nu și-au manifestat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere față de raportul comunicat.

Examinând recursul prin prisma excepțiilor invocate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cu referire la excepțiile lipsei calității de reprezentant convențional al societății de avocatură C. și lipsei calității de reprezentant legal al societății B. în persoana numitului D., invocate de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare, Înalta Curte reține că cererea de recurs este semnată atât de reprezentantul legal, cât și de reprezentantul convențional C., fiind însoțită de împuternicirea avocațială seria x nr. x din 04.09.2019 (aflată la dosarul de recurs), emisă în baza contractului de asistență juridică nr. x din 26.08.2019, conform mențiunilor olografe regăsite pe împuternicirea avocațială.

În plus, în ceea ce privește calitatea de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, instanța supremă reține că, odată cu răspunsul la întâmpinare, recurenta a depus un set de dovezi, constând în extrase datate din 2 mai 2019 traduse, obținute de la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț a Țărilor de Jos, în care figurează ca reprezentant autorizat domnul D., precum și declarații notariale pe proprie răspundere.

Având în vedere că actele depuse sunt de natură a face atât dovada calității de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, cât și dovada calității de reprezentant convențional a C., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepția lipsei calității de reprezentant legal al semnatarului cererii de recurs, precum și excepția lipsei calității de reprezentant convențional al societății de avocatură C., invocate de intimatul-reclamant prin întâmpinare.

Analizând excepția inadmisibilității recursului, invocată în considerarea motivării/argumentării fiecărui motiv de casare indicat de recurentă, Înalta Curte o va califica drept excepție a nulității recursului, urmând a fi astfel analizată.

În altă ordine de idei, având în vedere că, prin excepția invocată, intimatul semnalează faptul că respectivele critici nu corespund motivelor de casare invocate de recurentă, Înalta Curte reține faptul că, ceea ce prezintă relevanță nu este încadrarea pe care o face autorul recursului, ci o minimă argumentare în drept a criticilor de nelegalitate care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Având în vedere că, prin cererea de recurs, au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția nulității recursului este nefondată, urmând a o respinge.

Analizând, însă, excepția lipsei de interes legitim, invocată de instanță, din oficiu, Înalta Curte reține că, pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să fie, potrivit art. 33 C. proc. civ. determinat, legitim, personal, născut și actual.

Având în vedere că cerința existenței interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci pe tot parcursul desfășurării procesului, până la soluționarea definitivă a acestuia, cercetarea existenței interesului de a acționa are o importanță deosebită, dat fiind faptul că, prin această condiție, se poate stabili dacă a fost formulată cu adevărat o cerere justă, temeinică, prin intermediul căreia se urmărește realizarea unui drept sau apărarea unui interes legitim, iar nu în scop pur șicanator, încărcând, astfel, inutil, rolul instanțelor de judecată.

Interesul este legitim nu numai atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, ci și atunci când titularul acestuia nu adoptă conduita necesară pentru realizarea interesului urmărit.

Astfel, instanța supremă are în vedere că, printre motivele de recurs dezvoltate, autoarea recursului a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu este competentă să soluționeze cauza, reținând, în acest sens, dispozițiile art. 20 și art. 21 din Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Așa cum s-a reținut și în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului întocmit în cauză, cât privește competența jurisdicțională în dreptul internațional privat, se impune precizarea că, în cauza de față, în considerarea dispozițiilor art. 1065 din C. proc. civ., potrivit căruia "Dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel", României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, act juridic cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și care se aplică direct în toate țările Uniunii Europene.

Întrucât Regulamentul UE nr. 1215/2012 nu cuprinde elemente de procedură, iar dispozițiile Cărții a VII-a nu sunt aplicabile, în considerarea domeniului de aplicare prevăzut de art. 1065 C. proc. civ. mai sus reprodus, instanța de apel a dat curs dispozițiilor art. 132 alin. (4) din C. proc. civ.

Cât privește poziționarea recurentei față de competența instanțelor de judecată din România în cauza pendinte, instanța supremă reține că, în fața instanței de fond (Tribunalul Neamț) recurenta-pârâtă a susținut exact contrariul a ceea ce solicită prin recursul de față, ridicând ea însăși excepția necompetenței instanțelor de judecată din România.

Mai mult decât atât, așa cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință din 23 martie 2016, autoarea prezentului demers judiciar a insistat în excepția invocată prin întâmpinare, în sensul că pârâta trebuia chemată în judecată la instanțele de la sediul său, respectiv din Belgia, excepție respinsă de Tribunalul Neamț prin încheierea din 23 martie 2016.

Cu toate că pârâta avea interes în a ataca încheierea din 23 martie 2016, față de soluția instanței de fond care a constatat lipsa calității procesuale pasive a autoarei recursului de față, respingând acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, pârâta a ales să nu declare apel.

Având în vedere că, în fața instanței de fond, pârâta a susținut contrariul a ceea ce critică prin intermediul recursului de față, ridicând ea însăși excepția necompetenței instanțelor de judecată din România, Înalta Curte constată că această lipsă de consecvență denotă o poziție procesuală speculativă a părții, echivalentă unui abuz de drept procesual, motiv pentru care, din această perspectivă, recursul este lipsit de interes legitim, urmând a fi respins, pe cale de consecință.

În egală măsură, instanța constată că Regulamentul UE nr. 1215/2020 a instituit, pe lângă competența generală, a instanței domiciliului pârâtului, norme de competență mai favorabile intereselor părților defavorizate din contractele de muncă (a se vedea, în acest sens, considerentul nr. 18 din Regulament). În acest context, câtă vreme partea protejată prin normele speciale de competență nu a înțeles să declare recurs, achiesând la soluția instanței de apel, pârâtul angajator nu justifică vreun interes legitim în promovarea prezentei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca lipsit de interes legitim, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Cu privire la cererea intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisul depus la dosar odată cu adresa înregistrată la 12 iunie 2020, aflată la dosar recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Față de soluția de respingere ca lipsit de interes legitim a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B., ca parte căzută în pretenții, la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant convențional al societății de avocatură C., invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant legal al societății B. în persoana numitului D., invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Admite excepția lipsei de interes legitim în formularea recursului de către recurenta-pârâtă B., invocată de instanță, din oficiu.

Respinge, ca lipsit de interes legitim, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 488/2019 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1.000 RON.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.