ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1712/2021

HOTĂRÂRE

15.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1712/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2021, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au solicitat: recunoașterea stării de discriminare în care se află raportat la personalul auxiliar de specialitate care beneficiază de sporuri în procent de 45%, uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condiții de muncă și vechime, repararea prejudiciului și plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 2279/2021 din 30 martie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Brăila.

În esență, Tribunalul București a reținut că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 269 din Codul muncii și art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, dispozițiile art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social reglementează:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În cauză, la data introducerii acțiunii, reclamanții aveau locul de muncă în raza teritorială a județului Brăila, după cum rezultă din cererea de chemare în judecată fără să facă dovada că au domiciliile în raza teritorială a Tribunalului București și nu este aplicabilă nici situația de excepție impusă de art. 123 C. proc. civ.

Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 și ale art. 210 din Legea 62/2011, coroborate cu dispozițiile art. 130 C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în această materie, s-a admis excepția de necompetență teritorială și s-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila.

Ca urmare, cauza a fost trimisă spre soluționare Tribunalului Brăila .

La termenul de judecată de la 26 mai 2021, Tribunalul Brăila, secția I civilă a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 424 din 26 mai 2021, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În esență, Tribunalul Brăila, secția I civilă a reținut că reclamanții A. și B. au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Brăila, iar reclamantul C., a avut aceeași calitate până la data de 20.12.2020.

Tribunalul a constatat că litigiul face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Instanța a constatat că din punct de vedere material competența aparține Tribunalului conform dispozițiilor Art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, având în vedere calitatea reclamanților A. și B., de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Brăila, instanța a constatat incidente în cauză dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

Instanța a reținut de asemenea, că raportul dintre dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii referitoare la competența teritorială și dispozițiile art. 127 C. proc. civ. este de la general la special, norma de drept procesual prevăzută de art. 127 C. proc. civ. fiind norma specială derogatorie care se aplică ori de câte ori ne aflăm în ipoteza prevăzută de acest text de lege potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Aplicând criteriile de stabilire a competenței teritoriale prevăzute de art. 127 C. proc. civ., prin raportare la calitatea reclamanților și pârâților din prezenta cauză, s-a considerat că pentru soluționarea prezentei cauze competența teritorială nu revine Tribunalului Brăila, situațiile premise reglementate de textul de lege menționat fiind îndeplinite în cauză, prin raportare la calitatea părților.

Astfel, instanța arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., dacă un procuror are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței de la Parchetul la care funcționează sau dacă funcționează la un Parchet de grad superior instanței competente, va sesiza o instanță competentă material din raza unei curți de apel învecinate.

Având în vedere calitatea celor doi reclamanți, A. și B., de procurori din cadrul Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Brăila, care instrumentează dosare ce intră în competența Tribunalul Brăila și a Curții de Apel Galați, se reține că în mod legal aceștia au sesizat Tribunalul București, instanță competentă material din raza unei curți de apel învecinate.

Cu privire la reclamantul C., instanța reține incidența dispozițiilor art. 123 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile."

În raport de aceste considerente, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Brăila și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Brăila competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Brăila, secția I civilă s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Nici una din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere teritorial să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu un litigiu de muncă, având ca obiect drepturi salariale, solicitate de către reclamanții A. și B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- Biroul Teritorial Braila și reclamantul C., care a avut aceeasi calitate până la data de 20.12.2020.

Art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prevede că:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care își acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Totodată, potrivit art. 127 alin. (3) C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 78/2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; are personalitate juridică și sediul în municipiul București.

Prin urmare, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are o structură organizatorică de sine-stătătoare, subunitățile acesteia nefiind arondate instanțelor, astfel că ipoteza avută în vedere la instituirea art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în cauzele în care sunt părți procurorii sau personalul auxiliar al acestei instituții.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Brăila.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brăila, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.