ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1301/2021

HOTĂRÂRE

25.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1301/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 3 septembrie 2020, sub dosarul nr. x/2020, din care a fost disjunsă prezenta cauză având nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, cu participarea Consiliului Național al Combaterii Discriminării, a solicitat obligarea pârâților la recalcularea bursei de auditor de justiție pentru perioada 09.01.2017-31.12.2018, prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 463,5 RON, apoi prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON și prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, precum și la plata diferențelor dintre bursa efectiv încasată și cea cuvenită, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adăugă dobânda penalizatoare aferentă până la plata efectivă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 166 din Codul muncii, art. 1535 din C. civ., precum și Ordinul Ministrului Justiției nr. 4988/C/2019.

Prin sentința civilă nr. 6376 din 17 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă drepturi echivalente drepturilor salariale și că, la data introducerii acțiunii, reclamantul avea/are domiciliul în raza teritorială a județului Dolj, locul său de muncă fiind în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila.

Prin urmare, în considerarea art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 și a art. 210 din Legea nr. 62/2011, coroborate cu dispozițiile art. 130 din C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în materia conflictelor de muncă, instanța a reținut că se impune admiterea excepției de necompetență teritorială și declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința nr. 436 din 10 februarie 2021, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență teritorială și, în consecință, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului ivit.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamantul are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila și a învestit Tribunalul București cu o acțiune având ca obiect recunoașterea unor drepturi salariale. Totodată, instanța a reținut că dispozițiile art. 127 din C. proc. civ. sunt norme de ordine publică, motiv pentru care reclamantul era îndreptățit să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Galați, în a cărei rază se află Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila.

Norma prevăzută de art. 127 din C. proc. civ. are incidență în cauză, prevalând față de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, dată fiind funcțiunea normei cuprinse în C. proc. civ., și anume aceea de înlăturare a oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin acțiunea dedusă judecății reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, cu participarea Consiliului Național al Combaterii Discriminării, a solicitat, în esență, obligarea acestora la recalcularea bursei de auditor de justiție pentru perioada 09.01.2017-31.12.2018, precum și la plata diferențelor dintre bursa efectiv încasată și cea cuvenită, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și la care se adăugă dobânda penalizatoare aferentă până la plata efectivă.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 303/2004, "(1) Auditorii de justiție beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizații lunare corespunzătoare funcției de judecător stagiar și procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori. (2) Bursa auditorilor de justiție prevăzută la alin. (1) are natura și regimul juridic al unui drept salarial și se stabilește pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari, la care se vor calcula reținerile pentru obținerea indemnizației nete, urmând a se vira obligația angajatorului și a asiguraților la asigurările sociale de stat, precum și obligația angajatorului și a asiguraților privind contribuția la asigurările sociale de sănătate. Auditorii de justiție beneficiază de indemnizație și în perioada vacanțelor. (3) Indemnizațiile auditorilor de justiție se plătesc din fondul prevăzut în bugetul anual aprobat al Consiliului Superior al Magistraturii. (...)".

Prin urmare, cum bursa auditorilor de justiție are natura și regimul juridic al unui drept salarial, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă în mod incontestabil un drept salarial, litigiul fiind asimilat unui conflict de muncă. Or, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, prevederi din care rezultă că legiuitorul a reglementat în mod imperativ competența teritorială pentru soluționarea unor astfel de cauze.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă, așadar, că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, au instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență exclusivă, respectiv instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, locul de muncă ori, după caz, sediul. Astfel, reclamantul persoană fizică are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domiciliul sau reședința sa și cea competentă material de la locul de muncă sau asimilat acestuia.

Din interpretarea art. 210 din Legea nr. 62/2011 reiese că prin tribunalul de la locul de muncă al reclamantului, sau asimilat acestui loc de muncă, se înțelege tribunalul pe raza căruia se află angajatorul chemat în judecată, respectiv angajatorul de la care se solicită plata diferențelor de drepturi bănești.

Împrejurarea că reclamantul are calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila nu prezintă relevanță în speța dedusă judecății, în condițiile în care prezenta cauză reprezintă un litigiu asimilat unui litigiu de muncă, iar reclamantul a înțeles să învestească instanța de la locul asimilat locului său de muncă, respectiv Institutul Național al Magistraturii, care are sediul în București și unde, de altfel, s-au desfășurat raporturile asimilate unor raporturi de muncă cu acest pârât.

Față de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, coroborate cu cele din art. 210 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze pricina.

Așa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, văzând și prevederile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.