ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 129/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la data de 04.05.2022 sub nr. x/2022 pe rolul Tribunalului București – secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâții Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună: recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 27.12.2018 și până la 31.12.2020; obligarea pârâților la plata diferențelor la care sunt îndreptățiți ca urmare a utilizării în cadrul algoritmului de calcul al drepturilor salariale a valorii VRS de 605,225 RON, diferențe actualizate cu inflația și cu acordarea dobânzii legale.

Prin sentința civilă nr. 4278/22.06.2022 s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Dolj.

Ca urmare a acestei soluții cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 04.08.2022.

Prin încheierea din data de 31.03.2023 instanța a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanta F. și formarea unui dosar distinct, respectiv dosarul de față având numărul 2040/63/2023.

Prin sentința civilă nr. 1783/15.09.2023 Tribunalul Dolj a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța s-a raportat la domiciliul reclamantei indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv un domiciliu aflat în circumscripția Tribunalului Vrancea.

Ca urmare a acestei măsuri cauza a fost înregistrată la data de 16.10.2023 sub nr. x/2023 pe rolul Tribunalului Vrancea – secția I Civilă.

Prin sentința civilă nr. 564/2023 din 14 noiembrie 2023, pronunțată de Tribunalul Vrancea – secția I Civilă, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vrancea, a declinat competența de solutionare a a cererii formulată de reclamanta F. în favoarea Tribunalului Dolj, a constatat ivit conflictul negativ de competenta și a înaintat dosarul ICCJ in vederea soluționării conflictului de competenta.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că litigiul de față face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, precum și că dispozițiile legale relevante în soluționarea excepției sunt: art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data sesizării inițiale a instanței), art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de actele de procedură derulate până la acest moment procesual și de dispozițiile legale expuse mai sus, Tribunalul a constatat că nu este competent teritorial să soluționeze dosarul de față, reținând că primul termen la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii în fața Tribunalului Dolj a fost un termen situat cronologic anterior datei de 15.09.2023.

În condițiile în care Tribunalul Dolj nu a înțeles să invoce din oficiu excepția necompetenței la un astfel de termen (situat cronologic anterior datei de 15.09.2023), rezultă că această instanță a devenit competentă teritorial să judece cauza de față, invocarea ulterioară a excepției respective neavând aptitudinea de a produce efectele juridice corespunzătoare, s-a mai reținut.

În ceea ce privește termenul până la care se putea invoca excepția necompetenței teritoriale în fața Tribunalului Dolj instanța a reținut că acesta îl reprezintă cel puțin unul dintre termenele de judecată din 31.03.2023 și din 23.06.2023.

Astfel, "părțile" despre care face vorbire art. 130 alin. (2) C. proc. civ. sunt părțile angrenate în raportul juridic conflictual de drept substanțial dedus judecății, circumstanțe în care examinarea cerințelor privind legalitatea procedurii de citare și posibilitatea de a pune concluzii se examinează în raport cu acestea, iar nu în raport cu oricare persoane ce ar avea calitatea de "părți" în dosar.

Concluzia rezultă din examinarea prevederilor art. 59 și 60 C. proc. civ. care reglementează instituția coparticipării procesuale și din regula instituită la art. 60 alin. (1) care prevede că "actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia".

În aplicarea acestei reguli urmează a reține că în cazul unei coparticipări procesuale facultative (iar nu obligatorii, necesare) un pârât nu poate invoca excepția necompetenței teritoriale cu privire la cererea formulată de reclamant împotriva altui pârât, fiind libertatea decizională a acestuia din urmă de a decide dacă înțelege sau nu să invoce necompetența teritorială.

În condițiile în care un pârât nu este îndreptățit să invoce excepția necompetenței teritoriale în privința cererii formulate de reclamant împotriva altui pârât rezultă că eventuala nelegalitate a procedurii de citare cu acesta (pârâtul care nu este îndreptățit să invoce necompetența) nu ar trebui să aibă nicio relevanță cu privire la regimul de invocare a excepției de necompetență, ceea ce înseamnă că noțiunea de "părți" avută în vedere de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. se referă doar la părțile raportului juridic conflictual în legătură cu care se pune în discuție posibilitatea/dreptul de a invoca excepția necompetenței.

Dispozițiile art. 160 alin. (3) C. proc. civ. nu constituie un argument pentru a reține lipsa de validitate a concluziei de mai sus.

Prin urmare, pentru a verifica și stabili regimul de invocare a excepției necompetenței teritoriale este necesar să se verifice termenul la care reclamanta F. și pârâții au fost legal citați și au putut pune concluzii cu privire la raportul conflictual în care erau angrenați, fiind irelevantă legalitatea procedurii de citare cu ceilalți reclamanți, fiecare dintre aceștia aflându-se într-un raport conflictual distinct cu pârâții.

La termenul de judecată din data de 31.03.2023 atât reclamanta F., cât și pârâții au fost legal citați, putând pune concluzii cu privire la raportul conflictual în care erau angrenați, circumstanțe în care excepția necompetenței teritoriale putea fi invocată cel mai târziu la acest termen.

Neinvocându-se excepția până la acest termen, rezultă că Tribunalul Dolj a devenit competent teritorial să soluționeze cererea formulată de reclamanta F., circumstanțe în care competența aparține acestuia, iar nu Tribunalului Vrancea.

Pentru ipoteza în care raționamentul și concluzia, prezentate anterior, nu ar fi valide juridic, Tribunalul a notat că a mai existat un alt termen anterior datei de 15.09.2023 la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii, și anume, termenul din 23.06.2023.

Astfel, din cuprinsul încheierii de ședință din 23.06.2023 rezultă că părțile au fost legal citate pentru termenul respectiv, neidentificându-se niciun alt impediment legal care să le împiedice să "pună concluzii".

Adoptarea unei forme de protest de către instanță prin refuzul de a efectua acte de procedură specifice la un termen de judecată ar putea fi considerată o împrejurare care să împiedice părțile să pună concluzii și, prin urmare, să justifice dreptul acestora de a invoca necompetența la următorul termen de judecată ori, după caz, să invoce nulitatea actului de procedură al instanței, act constând în refuzul de judecată și de permitere a efectuării de către părți a unor acte de procedură, cu consecința recunoașterii dreptului de a invoca excepția necompetenței.

Însă, din perspectiva dreptului instanței de a invoca din oficiu excepția necompetenței, o astfel de împrejurare nu poate genera o concluzie identică deoarece s-ar ajunge la situația ca instanța, prin propria conduită, să încalce termene legale de decădere fără a opera niciun fel de "sancțiune", concluzie care nu poate fi acceptată prin raportare la rolul constituțional al instanțelor judecătorești din România.

Așadar, optând la termenul de judecată din 23.06.2023 pentru o formă de protest, manifestată prin pronunțarea unei simple dispoziții de amânare a judecății și fără dispunerea vreunor alte măsuri sau efectuarea altor acte de procedură, instanța și-a asumat consecința decăderii din termenul în care putea invoca excepția necompetenței teritoriale deoarece la termenul respectiv erau întrunite cerințele legale reglementate la art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., iar incidența termenului de decădere aplicabil instanței nu poate fi evitată/înlăturată prin simpla voință/conduită a acesteia.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Față de cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, Înalta Curte constată că prezentului litigiu i se aplică dispozițiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Potrivit art. 269 din Codul Muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.", iar art. 59 din C. proc. civ. stipulează: "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Înalta Curte constată ca acțiunea înregistrată sub nr. x/2023, ce o privește pe reclamanta F., a fost disjunsă de Tribunalul Dolj din dosarul nr. x/2022, în care inițial au fost mai mulți reclamanți.

La termenul de judecată acordat în dosarul inițial nr. x/2022, prin încheierea din data de 31 martie 2023, Tribunalul Dolj, având în vedere lipsa de procedură cu reclamanții A. și G., a amânat judecarea cauzei și a dispus repetarea procedurii de citare cu aceștia.

În egală măsură, pentru o mai bună administrare a pricinii, în temeiul dispozițiilor art. 139 din C. proc. civ., având în vedere domiciliile reclamanților B., F. și G., instanța a apreciat, printre altele, că se impune disjungerea cauzei și formarea unui dosar separat pentru fiecare dintre cei trei reclamanți.

Cererea reclamantei F. a fost înregistrată sub dosar nr. x/2023.

Ulterior, în dosarul nou format nr. x/2023, la data de 15 septembrie 2023, instanța a rămas în pronunțare asupra competenței de soluționare a pricinii și, prin sentința civilă nr. 1783 din aceeași dată, Tribunalul Dolj, raportându-se la domiciliul reclamantei F. indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv un domiciliu aflat în circumscripția Tribunalului Vrancea, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Părțile despre care face vorbire art. 130 alin. (2) C. proc. civ. sunt părțile angrenate în raportul juridic conflictual de drept substanțial dedus judecății, circumstanțe în care examinarea cerințelor privind legalitatea procedurii de citare și posibilitatea de a pune concluzii se examinează în raport cu acestea, iar nu în raport cu oricare persoane ce ar avea calitatea de "părți" în dosar, aspect ce rezultă și din analiza prevederilor art. 59 și 60 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, este irelevantă legalitatea procedurii de citare cu ceilalți reclamanți, fiecare dintre aceștia aflându-se într-un raport conflictual distinct cu pârâții.

Așadar, în condițiile în care prin citarea părților nu se urmărește altceva decât asigurarea exercitării drepturilor procesuale de către acestea, iar, în cauză, s-a constatat lipsa de procedură doar cu reclamanții A. și G., rezultă că reclamanta F. și pârâții au fost citați pentru termenul de judecată din data de 31.03.2023 cu respectarea cerințelor prevăzute de lege și, prin urmare, excepția necompetenței teritoriale putea fi invocată cel mai târziu la acest termen.

În consecință, în condițiile în care Tribunalul Dolj nu a invocat până la acest termen excepția necompetenței teritoriale, rămâne competent să soluționeze cauza.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj – secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.