ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1627/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 17.05.2017, reclamanta DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a chemat în judecată pârâții A., B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să oblige în solidar pârâții la restituirea către reclamantă a sumei de 56.724 RON, reprezentând contravaloarea contractului de leasing nr. x/23.11.2011 încheiat cu F. S.A., precum și suma de 822 RON, reprezentând accesorii calculate până la data de 31.05.2016.

În drept, a invocat prevederile Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 31/1990.

Prin sentința nr. 2328/22.09.2017, Tribunalul Gorj, secția de contencios administrativ și fiscal a admis exceptia necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Gorj.

Prin sentința nr. 27/28.02.2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 56.724 RON, reprezentând contravaloare contract leasing și a sumei de 822 RON, cu titlu de accesorii.

Împotriva acestei sentințe, pârâții au declarat apeluri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 93/11.03.2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâții A., B., C. și D. au declarat recursuri.

Prin memoriul lor de recurs, A. și B. au susținut că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. și ale Legii nr. 31/1990.

În opinia acestor recurenți, curtea de apel a reținut în mod greșit că termenul de prescripție curge de la data întocmirii actului de control al A.N.A.F., apreciind că acțiunea a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție de trei ani.

Recurenții au susținut că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel la care autoturismul a fost achiziționat (23.11.2011) sau momentele la care Adunarea Generală a Acționarilor a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli pentru exercițiile financiare aferente anilor 2011 și 2012, când s-a încheiat contractul de leasing pentru autoturism și s-a plătit prețul.

Potrivit recurenților, instanța de apel a reținut motive străine de natura cauzei, raportat la atribuțiile Adunării Generale a Acționarilor prevăzute de dispozițiile imperative ale Legii nr. 31/1990, fiind interpretate eronat elementele răspunderii administratorilor reglementate de art. 155 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990.

Au mai susținut că nu prezintă relevanță sub aspectul curgerii prescripției, constatarea făcută de organul de control din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Craiova - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Economico-Financiară, care este un terț față de raporturile juridice civile ce s-au derulat între părți.

În continuare, au arătat că data nașterii dreptului la acțiune nu trebuie confundată sau identificată cu nașterea dreptului subiectiv, prezentând relevanță momentul în care a fost nesocotit dreptul subiectiv și s-a creat posibilitatea de a se cere protecția lui pe calea justiției.

În acest context, au arătat că actul de control și hotărârea instanței de contencios administrativ și fiscal prin care i s-a reținut valabilitatea (decizia nr. 2274/16.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal) nu le sunt opozabile, producând efecte numai între părți. Astfel, opozabilitatea unui act nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terților.

În opinia acestor recurenți, obligarea lor la plata unei sume de bani ar conduce la o îmbogățire fără just temei a reclamantei, atât timp cât aceasta are în dotare autoturismul, care se află în folosința exclusivă a acesteia, fiind pus la dispoziția directorului general, conform art. 6.6 din contractul de mandat încheiat cu acesta.

Prin memoriul lor de recurs, recurenții C. și D. au solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Gorj, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că în mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, recurenții au evocat dispozițiile art. 2.523 și 2.528 alin. (1) C. civ., art. 209 C. civ. și art. 220 C. civ., precum și cele ale art. 14 din actul constitutiv al intimatei, susținând că atât timp cât adunarea generală a acționarilor a S.C. DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a aprobat bilanțul contabil și s-a pronunțat asupra gestiunii consiliului de administrație în care erau evidențiate și achiziționarea autoturismului și plățile efectuate pentru acesta, este evident că organul de conducere sus-menționat a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă din anii 2011 și 2012.

În acest context, au arătat recurenții că au depus la dosar Hotărârea Consiliului Local Motru nr. 1/02.12.2010, prin care s-a stabilit, la art. 2, că se aprobă bugetul de venituri și cheltuieli al S.C. DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. pentru anul 2011, defalcat pe trimestre și echilibrat în sumă de 5.650 RON și a listei de investiții, conform anexelor nr. 4 și 5 la hotărâre, astfel de hotărâri fiind adoptate și pentru anii 2012 și următorii, cât și hotărâri prin care au fost aprobate rapoartele cu privire la activitatea societății și bilanțurile contabile pe anii 2010, 2011 și 2012.

Au conchis autorii căii de atac că instanța de apel le-a respins în mod nelegal apelul, cu motivarea că "momentul la care societatea DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. a cunoscut paguba și persoanele care răspund de pagubă este cel al întocmirii actului de control constând în Dispoziția obligatorie nr. x/28.06.2016 a Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, prin care s-a stabilit, pe de o parte, încălcarea prevederilor legale instituite de O.U.G. nr. 34/2009 și O.U.G. nr. 55/2010, ce interziceau achiziționarea, preluarea în leasing sau închirierea de: a) autoturisme (...), și, pe de altă parte, persoanele responsabile de achiziționarea în leasing a autoturismului x, respectiv A., B., C., D., în calitate de membri ai Consiliului de Administrație și E., în calitate de șef serviciu financiar contabil".

În cadrul dezbaterilor, recurenții au făcut referire și la efectele deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii,

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16, art. 22 alin. (1), art. 264, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 478 și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Au arătat recurenții că, prin memoriul lor de apel, au criticat soluția primei instanțe, susținând, pe de o parte, că tribunalul a soluționat cauza într-un cadru juridic necorespunzător, nefăcând aplicarea în cauză a dispozițiilor legale arătate mai sus, pe care le-a ignorat, iar, pe de altă parte, a reținut pe baza unor probe insuficiente (exclusiv pe baza actului administrativ de control reprezentat de decizia Agenția Națională de Administrare Fiscală), faptul că pârâții sunt răspunzători, mai mult, în mod exclusiv, de producerea prejudiciului.

Au subliniat recurenții că au criticat sentința primei instanțe, arătând că în mod nelegal tribunalul nu a procedat la analiza îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii lor civile, întemeindu-și soluția de admitere a acțiunii în mod exclusiv pe actul de control al Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu toate că această decizie nu le este opozabilă, raportat la calitatea lor de terți față de aceasta și nu face dovada deplină a vinovăției lor pentru prejudiciul creat.

În acest context, au arătat recurenții că, în condițiile în care operațiunile de achiziționare a autoturismului și plata prețului au fost aprobate de adunarea generală a acționarilor, conform actului constitutiv, nu ei sunt responsabili sau, oricum, nu sunt singurii responsabili pentru producerea prejudiciului.

În continuare, recurenții au arătat că în mod eronat le-a respins curtea de apel criticile potrivit cărora prima instanță nu și-a motivat corespunzător hotărârea, dar și cele vizând faptul că intimata nu a urmat procedura prevăzută de art. 220 C. civ. privind răspunderea membrilor organelor persoanelor juridice.

În acest sens, au redat fragmente din considerentele deciziei atacate, subliniind că instanța de apel nu a verificat și nu s-a pronunțat motivat cu privire la temeinicia și legalitatea sentinței apelate, în raport cu toate motivele de fapt și de drept invocate de ei prin cererea de apel, astfel cum avea obligația potrivit art. 22 și art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În final, au mai susținut că în apel nu a fost schimbat cadrul procesual stabilit în fata instanței de fond și nici nu s-au schimbat calitatea părților, cauza sub obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu au formulat pretenții noi, contrar dispozițiilor imperative ale art. 478 C. proc. civ., așa cum în mod eronat a reținut curtea de apel.

La dosar intimata nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, față de împrejurarea că prin recursurile declarate de pârâți se invocă critici referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive, acestea vor fi analizate împreună urmând a se răspunde printr-un considerent comun:

Așadar, chestiunea de drept supusă analizei vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, prin prisma căreia recurenții invocă aplicarea greșită a dispozițiilor în materia prescripției extinctive prevăzute de art. 2.523 și art. 2.528 C. civ., în ce privește momentul de la curge termenul de prescripție.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat măsura dispusă la pct. 4.1 din Dispoziția obligatorie nr. x/28.06.2016, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în cuprinsul căreia s-a arătat că prin achiziționarea în cursul anului 2011 de către societate a autoturismului marca x, au fost încălcate prevederile O.U.G. nr. 55/2010, coroborate cu dispozițiile din O.U.G. nr. 34/11.04.2009.

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune un pretins prejudiciu produs intimatei-reclamante de către recurenții-pârâți, în calitate de membri ai consiliului de administrație și de șef serviciu financiar contabil, prin încălcarea unor dispoziții legale imperative din O.U.G. nr. 34/2009, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 55/2010, în ce privește achiziționarea unui autoturism, chestiune constatată în urma efectuării unui control fiscal.

Astfel, consecința acestui control fiscal rezidă în promovarea de către reclamantă a prezentei acțiuni, la 17.05.2017, de obligare a pârâților, în solidar, la plata sumei de 56.724 RON, reprezentând prejudiciul produs reclamantei și accesoriile în sumă de 822 RON, constând în contravaloarea autoturismului achiziționat aflat în discuție, recurenții-pârâți fiind în dezacord cu privire la momentul de la care a început să curgă prescripția reținut de instanțele de fond, ca fiind cel de la data 28.06.2016, când a fost emisă decizia organului de control.

Regula generală prevăzută de art. 2.523 C. civ. stabilește că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", iar în cazul acțiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Așadar, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept.

În cauză, dreptul subiectiv civil pretins de intimata-reclamantă este cel de a obține plata contravalorii autoturismului achiziționat prin contractul de leasing la data de 23.11.2011, contrar prevederilor din O.U.G. nr. 55/2010, coroborate cu cele din O.U.G. nr. 34/11.04.2009, faptă pe care o impută recurenților-pârâți.

Așadar, dreptul reclamantei de a pretinde plata contravalorii autoturismului s-a născut la data achiziționării acestuia, 23.11.2011, acesta fiind momentul subiectiv de la care prescripția curge.

Totodată, în cazul în care reclamanta nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție este cel de la data plăților efectuate în 2011 și 2012, evidențiate în situațiile financiare ale respectivului an și supuse aprobării adunării generale, conform art. 111 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea autoturismului s-a născut în raport cu cele două momente arătate mai sus, când a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a provocat, nicidecum la data de 28.06.2016, când a fost întocmit actul de control, constând în dispoziția nr. x/28.06.2016.

În ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanță dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești, obligatorie pentru instanțele judecătorești.

În acest sens, existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)"

Or, statuând asupra acestei chestiuni în sens contrar, curtea de apel a considerat în mod eronat că ar fi nelegală legarea momentului de început al curgerii termenului prescripției de data încheierii contractului de leasing nr. x din data de 23.11.2011 ori de momentul la care adunarea generală a acționarilor a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli al societății pentru situațiile financiare din 2011 și 2012, când s-a încheiat contractul și s-a achitat prețul.

Așadar, cum în cauză curtea de apel s-a raportat în mod eronat la un alt moment al cunoașterii prejudiciului și a persoanelor responsabile de cauzarea acestuia, ca fiind cel de la data de 28.06.2016, când a fost emisă dispoziția obligatorie nr. x/28.06.2016 de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, și nu în raport cu cele două momente reprezentate fie de data încheierii contractului de leasing, 23.11.2011, fie de data aprobării situației financiare pentru anii 2011 și 2012, decizia atacată urmează să fie casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că nu poate da curs solicitării recurenților de a trimite cauza primei instanțe, în condițiile de la art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cu ocazia declarării apelurilor, părțile au solicitat anularea sentinței primei instanțe și rejudecarea fondului de către curtea de apel.

Față de argumentele expuse nu se mai impune analizarea celorlalte chestiuni invocate în recurs pe fondul cauzei, iar în temeiul dispozițiilor art. 497, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți B., A., C. și D. împotriva deciziei nr. 93/11.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată curții de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2021.