ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2021

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 13.09.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.192.332 RON, cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de procurare de fonduri nr. 247/05.03.2010, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.350 și art. 1.530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6/14.01.2020, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 367/29.07.2020, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2.537 pct. 1 și art. 2.532 pct. 3 C. civ.

În continuare, s-a arătat că acceptarea, de către recurentă, a ultimei tranșe din 27.08.2014 echivalează cu recunoașterea de către intimata-pârâtă a validității întregului contract.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, acceptarea ultimei tranșe din 27.08.2014 reprezintă o recunoaștere implicită a tuturor tranșelor acordate anterior și are drept efect întreruperea tuturor prescripțiilor ce au început să curgă anterior acestei date.

Recurenta a mai relevat că, contrar celor reținute de instanța de apel, nu a susținut sau probat niciodată faptul că a deținut calitatea de administrator statuar a intimatei.

A mai susținut că art. 2.532 pct. 3 C. civ. nu instituie condiția deținerii calității de administrator statuar în vederea suspendării termenului prescripției, ci simpla îndeplinire a condiției de a administra bunurile altuia în baza unui act juridic.

După cum a reținut chiar instanța de apel, recurenta a deținut calitatea de asociat în cadrul societății pârâte până la 23.09.2015, în baza căreia a exercitat controlul asupra societății și în, mod implicit, a exercitat administrarea bunurilor intimatei prin intermediul hotărârilor adoptate în cadrul adunărilor asociaților societății.

Prin urmare, rezultă că bunurile intimatei au fost administrate în calitate de asociat, în baza actului constitutiv și a modificărilor ulterioare.

În consecință, termenul de prescripție a dreptului la acțiune privind restituirea fondurilor procurate în temeiul contractului a fost suspendat până la 23.09.2015, când calitatea sa de asociat a încetat, moment de la care a început să curgă termenul de 12 luni pentru rambursarea sumelor achitate în baza contractului.

Astfel, obligația de rambursare a devenit scadentă la 23.09.2016 și urma să se prescrie la data de 23.09.2019.

Prin urmare, introducerea acțiunii la data de 13.09.2019 a fost anterior intervenirii prescripției dreptului material la acțiune a recurentei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat concluzii scrise, în cadrul cărora a arătat că susținerile recurentei nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, cererea de recurs fiind o simplă copiere a unei părți din cererea de apel și că nu au fost arătate cu claritate, punctual acele critici, care se circumscriu motivului de recurs invocat, critici care să conducă la nelegalitatea hotărârii.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică soluția dată apelului său, invocând greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.537 pct. 1 și art. 2.532 pct. 3 C. civ., referitoare la întreruperea și suspendarea termenului de prescripție.

Prima critică vizează întreruperea termenului de prescripție, recurenta apreciind că acceptarea ultimei tranșe din 27.08.2014 echivalează cu recunoașterea de către intimata-pârâtă a validității întregului contract, astfel că a intervenit întreruperea tuturor prescripțiilor ce au început să curgă anterior acestei date, conform art. 2.537 pct. 1 C. civ. Critica nu poate fi reținută.

În cauză, acțiunea în pretenții derivă din contractul de procurare de fonduri nr. 247/05.03.2010, la care a fost încheiat actul adițional nr. x/13.07.2011, reclamanta solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.192.332 RON, avansată de către reclamantă prin tranșele din 09.08.2011 (parțial), 17.11.2011 și 27.08.2014, în temeiul art. 1.350 și art. 1530 C. civ.

În susținerea demersului său, reclamanta a arătat că a avansat pârâtei, în mai multe tranșe, o sumă totală de 3.192.500 RON, astfel: prin O.P. nr. x/11.03.2010 suma de 82.500 RON, O.P nr. x/19.03.2010 suma de 50.000 RON, O.P. nr. x/07.05.2010 suma de 90.000 RON, O.P. nr. x/17.05.2010 suma de 80.000 RON, O.P. nr. x/27.05.2010 suma de 140.000 RON, O.P. f.n./23.06.2010 suma de 100.000 RON, O.P. f.n./21.04.2011 suma de 170.000 RON, O.P. nr. x/13.07.2011 suma de 900.000 RON, transfer/09.08.2011 suma de 1.280.000 RON, O.P. nr. x/17.11.2011 suma de 200.000 RON, O.P. f.n./27.08.2014 suma de 100.000 RON.

Astfel, din suma totală de 3.192.500 RON avansată pârâtei, recurenta relevă că pârâta i-a restituit suma de 2.000.186 RON, conform art. 3.4 din contract, fiind acoperite tranșele nr. 1-8 și parțial tranșa nr. 9 (cea din 09.08.2011), rămânând un rest în cuantum de 1.192.332 RON.

Potrivit art. 3.4 din contractul nr. x/05.03.2010 "Beneficiarul va restitui suma la termenul convenit în prezentul contract, în cel mai târziu 12 luni de la acordarea fiecărei tranșe. Acest termen se poate prelungi prin acordul expres al părților".

Ultima tranșă avansată pârâtei a fost la 27.08.2014, dată de la care pârâta avea obligația de a o restitui conform art. 3.4 din contract, în termen de cel mult 12 luni, acesta fiind împlinit la 27.08.2015.

Cu privire la această ultimă tranșă, din 27.08.2014 în cuantum de 100.000 RON, recurenta susține că acceptarea ei de către pârâtă reprezintă o recunoaștere implicită a tuturor tranșelor acordate anterior, ce are ca efect întreruperea tuturor prescripțiilor ce au început să curgă anterior acestei date, cu referire la sumele avansate în datele de 09.08.2011 și 17.11.2011, conform art. 2.537 pct. 1 C. civ.

Critica este nefondată.

Cazul de întrerupere a cursului prescripției prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcut de cel în folosul căruia curge prescripția reglementat de art. 2.537 pct. 1 C. civ., nu poate fi reținut.

Prin edictarea dispozițiilor art. 2.538 C. civ., legiuitorul face precizări cu privire la recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie; astfel, la alin. (1) se arată că recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită, iar potrivit alin. (2) recunoașterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția, textul de lege indicând ca acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităților și altele asemenea.

Din modalitatea în care recurenta și-a expus criticile în recurs, se poate concluziona că recurenta evidențiază în cauză o recunoaștere tacită, însă susținerile sale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de textul de lege evocat, cu privire la plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

Manifestarea intimatei-pârâte de acceptare a avansării ultimei tranșe de către recurenta-reclamantă, cea din 27.08.2014, nu echivalează cu o recunoaștere a datoriei, în accepțiunea art. 2.537 pct. 1 C. civ., cum greșit susține recurenta., iar îndeplinirea unei obligații contractuale de către recurentă nu poate fi valorificată din perspectiva prescripției extinctive ori imputată intimatei ca fiind o recunoaștere echivocă.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate reține nici cazul de suspendare a prescripției întemeiat pe art. 2.532 pct. 3 C. civ., a cărui aplicare greșită se invocă de către recurentă.

În susținerea acestei critici, se relevă că în cauză a operat o suspendare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât până la data de 23.09.2015 recurenta a deținut calitatea de asociat în cadrul societății pârâte, exercitând un controlul și, implicit, o administrare a bunurilor ei. În acest context, susține că obligația de rambursare instituită de art. 3.4 din contract a devenit scadentă la 23.09.2016, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului său material.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare justă a dispozițiilor art. 2.532 pct. 3 C. civ., reținând în mod corect că pretinsa administrare din calitatea de asociat nu se încadrează în situația prevăzută de lege.

Practic, ceea ce solicită recurenta este reținerea unui alt moment de la care să curgă termenul de prescripție, în contextul în care a deținut doar calitatea de asociat, nu și de administrator statuar pentru a se da prevalență textului de lege care instituie suspendarea cursului prescripției.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C. Filiala București, împotriva deciziei nr. 367/29.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2021.