ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2462/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2462/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
I.1. CADRUL PROCESUAL
Obiectul cererii, temeiul de drept.
Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 mai 2017, sub nr. x/2017, și, ulterior, declinată în favoarea secției a II-a civile a aceluiași Tribunal, sub nr. x/2017*, reclamanta Direcția Publică Motru S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D. și E., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să dispună: obligarea, în solidar, a pârâților la restituirea sumei de 56.724 RON, reprezentând contravaloarea contractului de leasing nr. x din data de 23.11.2011 încheiat cu F. S.A., precum și a sumei de 822 RON, reprezentând accesorii calculate până la data de 31.05.2016.
La data de 31 mai 2017 pârâții A., B., C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocate, între altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fondul cauzei, pe baza probelor administrate, au solicitat respingerea cererii formulate, ca nefondată.
I.2. Soluția primei instanțe
Prin sentința nr. 27/2018 din 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Publică Motru, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D. și E., având ca obiect pretenții, și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 56.724 RON, contravaloare contract leasing, și a sumei de 822 RON accesorii.
Apelurile formulate de reclamanții A., B., C. și D. împotriva acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 93/2020 din 11 martie 2020 a Curții de Apel Craiova – secția a II-a civilă, decizie care a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1627 din 23.06.2021.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – secția a II-a civilă, la data de 11.10.2021, sub nr. x/2017**.
I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea atacată
Curtea de Apel Craiova– secția a II-a civilă, prin decizia nr. 699/2021 din 16 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a admis apelul declarat de pârâtul A. și de pârâtul B. și apelul declarat de pârâtul C. și pârâtul D. împotriva sentinței nr. 27/2018 din 28 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata- reclamantă Direcția Publică Motru și intimata- pârâtă E. și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca prescrisă; a obligat intimata- reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către apelanții C. și D. în cuantum de 4828 RON, pentru fiecare.
II. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A., întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocând, în esență, următoarele motive:
Instanța Curții de Apel Craiova s-a pronunțat în mod eronat prin decizia nr. 699/16.11.2021, constatând că prescripția extinctivă a început sa curgă din momentul încheierii contractului de leasing nr. x/23.11.2011 pentru achiziționarea autoturismului x, ci nu din momentul încheierii actului de control de către comisia de control, drept pentru care recurenta solicită respingerea excepției prescripției și admiterea cererii de recurs, respingerea apelurilor formulate de pârâții- apelanți, casarea deciziei nr. 699/2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, pe care o consideră netemeinică și nelegală, menținerea sentinței civile nr. 27/28.02.2018 pronunțate de instanța Tribunalului Gorj, secția a II- a civilă, care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei 56.724 RON, reprezentând contravaloare contract leasing, și a sumei de 822 RON, cu titlu de accesorii pentru autoturism marca x, tipul x, această sumă fiind considerată de echipa de control, ca prejudiciu pentru societate.
Mai arată recurenta- reclamantă că actul emis de organele de control administrativ- fiscale s-a considerat valabil încheiat, s-au reținut dispozițiile art. 18 din Actul constitutiv al societății Direcția Publică Motru S.A.; or, în acea perioadă, pârâții aveau calitatea de membrii ai Consiliului de Administrație al reclamantei, iar E. avea calitatea de sef serviciu fînanciar-contabil, prin hotărârea mai sus-menționată instanța Tribunalului Gorj corect a apreciat ca pârâții să răspundă în solidar la repararea prejudiciului.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 10.01.2022, sub nr. x/2017**.
III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018
În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".
IV. Procedura de filtrare a recursului
În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.
La termenul din 22 septembrie 2022, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție
Argumente de fapt și de drept relevante
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și normelor legale incidente dar și a apărărilor expuse în întâmpinările formulate de intimații-pârâți și intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanța de apel în mod corect a apreciat că dreptul la acțiune al recurentei-reclamante pentru recuperarea pagubei este prescris, stabilind în mod legal și temeinic data când a început să curgă termenul de prescripție de trei ani, ca fiind cel statuat definitiv prin decizia de casare nr. 1627/23.06.2021; la acel moment, recurenta- reclamantă a cunoscut producerea pagubei și putea sau trebuia să cunoască și autorul pagubei.
Instanța de apel a identificat corect și dispozițiile legale aplicabile situației de fapt reținute.
Că este așa, rezultă inclusiv din cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia de Recurs în interesul legii nr. 19/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24. X.2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, s-a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Relevante în acest sens sunt considerentele reținute la următoarele paragrafe din Decizie:
"67. Pentru perioada ulterioară datei de 13 mai 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 – aplicabilă speței, s.n., dispozițiile art. 211 lit. c) din acest act normativ prevăd data producerii pagubei ca fiind momentul nașterii dreptului la acțiunea în răspunderea patrimonială.
Cum Legea nr. 62/2011 reglementează termenele de prescripție în cazul conflictelor individuale de muncă, aplicându-se cu prioritate față de dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul muncii, nu prezintă relevanță juridică data întocmirii raportului de control de către Curtea de Conturi sau de către un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a constatat caracterul nelegal al unor plăți sau existența unor prejudicii produse de salariat, sau data emiterii ori comunicării actului de control, întrucât acestea reprezintă momentele în care s-a constatat existența prejudiciului, iar nu momentul în care prejudiciul/paguba s-a produs, acesta fiind anterior constatării lui.
Din perspectiva celor expuse, rezultă că actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul curgerii termenului de prescripție pentru acțiunea de recuperare a prejudiciului, întrucât singurul moment al începerii cursului prescripției, după intrarea în vigoare a Legii nr. 62/2011 (13 mai 2011), este cel al producerii efective a pagubei.
Prin urmare, modul de calcul al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere patrimonială îndreptată împotriva salariatului, în condițiile prevăzute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, este unul de excepție în situația conflictelor de muncă având ca obiect plata de despăgubiri, și anume prin raportare la data producerii pagubei, derogatorie de la dreptul comun care se referă la data "când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui" (art. 2.523 din C. civ.), respectiv aceea când "păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde pentru ea" (art. 2.528 din C. civ.).
Față de cele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru prejudiciile produse și plățile nedatorate efectuate ulterior datei de 13 mai 2011, actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unor sume necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului".
Față de acestea, nu se poate susține cu temei că prescripția extinctivă a acțiunii în cauză, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților intimați-pârâți a început să curgă din momentul încheierii actului de control de către comisia de control, cum nefondat și în mod total greșit pretinde recurenta-reclamantă prin recursul declarat.
Faptul că nu a inițiat nicio măsură în acest sens decât după dispoziția emisă de D.G.R.F.P. Craiova, nr. CRR–AIF 1822/28.06.2016 nu poate fi imputat intimaților-pârâți, ci dă expresie rolului sancționator al instituției prescripției dreptului material la acțiune, pentru lipsa de diligență a titularului dreptului.
Prejudiciul nu este stabilit prin decizia organului de control, ci doar constatat de acesta, cu dispoziția să se procedeze la recuperarea lui, desigur, în măsura în care mai este în termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, ceea ce în speță nu mai posibil.
Astfel, în niciun caz măsura dispusă pentru deficiența constatată prin Dispoziția obligatorie nr. CRR–AIF 1822/28.06.2016 emisă de A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Craiova, Activitatea de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Economico- Financiară (pct. 4.1. al dispoziției), ca: "Conducerea societății Direcția Publică Motru S.A. va informa Consiliul de Administrație în scopul luării măsurilor necesare pentru recuperarea sumei de 56.724 RON, de la persoanele răspunzătoare de angajarea și efectuarea acestor plăți contrar prevederilor art. 24 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2009, și a sumei de 8.212 RON, reprezentând accesorii" nu mută data de început a curgerii prescripției, și nici nu reprezintă o cauză de întrerupere a cursului prescripției.
Recurenta-reclamantă avea obligația de a lua aceste măsuri, ce îi incumbau prin lege, încă de la data producerii prejudiciului și până la data împlinirii termenului de prescripției, controlul realizat de A.N.A.F. – D.G.R.F.P. Craiova neavând nicio relevanță din perspectiva elementelor prescripției dreptului material la acțiune, neluarea măsurilor necesare la timp și neîndeplinirea îndatoririlor legale anterior controlului efectuat neputând constitui temei de respingere a excepției prescripției, așa cum se solicită prin recurs.
Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile incidente, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.
Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimatul-pârât D., a sumei de 1.200 RON și către intimatul-pârât C., a sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta- reclamantă DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. împotriva deciziei nr. 699/2021 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă.
Obligă recurenta- reclamantă DIRECȚIA PUBLICĂ MOTRU S.A. să plătească intimatului- pârât D. suma de 1.200 RON și intimatului-pârât C. suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.