ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1619/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 29 decembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat obligarea în solidar a pârâților B. și C. S.R.L. la restituirea sumei de 12.412 RON, reprezentând prețul operației estetice și la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând daune morale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 alin. (2), art. 1358, art. 1373, art. 1381 alin. (1), art. 1382, art. 1385, art. 1391 alin. (1) și art. 1550 C. civ.

Prin încheierea civilă nr. 675 din 2 aprilie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceluiași tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Tribunalului Constanța sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 2504 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L.; a dispus rezoluțiunea contractului încheiat între reclamantă și societatea pârâtă; a obligat-o pe pârâta C. S.R.L. la restituirea către reclamantă a sumei de 12.412 RON, reprezentând prețul operației estetice; i-a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.310,6 RON (2480 RON onorariu avocat și 6830,6 RON taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât pârâtul B., cât și pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 272/2019 din 23 mai 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți B. și C. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului și obligarea pârâților, în solidar, la restituirea prețului; i-a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a 30.000 RON cu titlu de daune morale și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.985 RON (onorariu avocat și taxă judiciară de timbru); a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelantul-pârât B. a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 2.752 RON și către apelanta-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut că obligațiile contractuale asumate de intimații-pârâți au fost executate integral și în mod corespunzător, astfel încât rezoluțiunea contractului nu poate fi dispusă, contractul fiind executat.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a arătat că aceeași instanță a reținut că sunt incidente celelalte dispoziții de drept comun pentru atragerea răspunderii intimaților-pârâți și a redus cuantumul daunelor morale.

În aceste condiții, autoarea recursului a subliniat că există o contradicție între aceste considerente, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere în scopul reaprecierii cuantumului daunelor morale.

Aceeași parte a mai arătat că instanța de apel trebuia să țină cont de limitele învestirii inițiale. Astfel, chiar dacă avocatul său a susținut capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului abia la momentul dezbaterilor, nu s-a invocat decăderea din dreptul de a modifica acțiunea.

După evocarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., art. 1530 și art. 1531 alin. (3) C. civ., recurenta-reclamantă a menționat că instanța de apel trebuia să califice juridic faptele deduse judecății pentru ca intimații-pârâți să fie obligați la repararea prejudiciului material produs prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale și la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Chiar și în limitele învestirii instanței cu temeiul de drept reprezentat de art. 1550 C. civ., executarea total defectuoasă a obligațiilor contractuale, având drept consecință punerea în primejdie a vieții recurentei-reclamante, era suficientă pentru a se dispune rezoluțiunea.

Aceeași parte a mai arătat că daunele morale au fost reduse cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1391 C. civ., întrucât au fost reduse în mod nejustificat.

În plus, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu putea reduce cuantumul acestor daune având în vedere că probele noi din apel nu au relevat o realitate faptică diferită și mai avantajoasă pentru intimații-pârâți față de cea rezultă din probele administrate de prima instanță.

Aceeași parte a susținut că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 16 alin. (3) C. civ.. În acest sens, a arătat că, din moment ce culpa a fost reținută, iar situația de fapt a rămas neschimbată în apel, nu putea fi redus cuantumul daunelor morale.

În final, recurenta-reclamantă a conchis că instanța de apel nu a motivat în concret soluția de reducere a cuantumului daunelor morale, ci s-a rezumat la stabilirea cuantumului acestor daune în abstract.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 28 octombrie 2019, intimații-pârâți au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.550 RON.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Niciuna din părți nu a formulat punct de vedere la raportul comunicat.

Prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți prin întâmpinare, pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 22 septembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, pe lângă criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, a fost formulată și o critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așadar, critica referitoare la nerespectarea limitelor învestirii inițiale este susceptibilă de a fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, iar cererea de apel produce mai multe efecte, printre care și efectul devolutiv.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Autoarea recursului susține că a avut loc o încălcare a devoluțiunii sub aspectul a ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță, arătând faptul că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont și de limitele învestirii inițiale, chiar dacă la momentul concluziilor orale, avocatul angajat a susținut rezoluțiunea.

Critica este nefondată întrucât, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, acțiunea a fost întemeiată, în drept, și pe dispozițiile art. 1550 C. civ., fiind făcută mențiunea în sensul că "restituirea prețului este consecința rezoluțiunii contractului pentru executarea greșită, respectiv a operației de liposucție".

De altfel, potrivit celor consemnate în practicaua încheierii de ședință din 10 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul primei instanțe de fond, "Reprezentantul convențional al reclamantei, având cuvântul, solicită rezoluțiunea contractului de prestații medicale cu consecința obligării la restituirea prețului, obligarea pârâților la plata daunelor morale precizate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța arată avocatului reclamantei că nu a învestit instanța cu rezoluțiunea contractului de prestații medicale.

Reprezentantul convențional al reclamantei arată că rezultă din cererea de restituire a prețului. Mai arată că a precizat la motivarea în drept că restituirea prețului este consecința rezoluțiunii contractului."(…)

La interpelarea instanței, avocatul reclamantei precizează că solicită rezoluțiunea contractului de prestări servicii medicale în temeiul art. 1550 C. civ., ca urmare a rezoluțiunii solicită restituirea prețului operației, precum și daune morale în valoare de 400.000 RON și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat."

Prin urmare, contrar celor susținute de recurentă, respingând capetele de cerere privind rezoluțiunea contractului încheiat între părți și obligarea pârâților, în solidar, la restituirea prețului, instanța de apel a analizat apelurile pârâților în limitele deduse judecății.

Următoarea critică ce va fi luată în analiză vizează pretinse considerente contradictorii ale deciziei recurate sub aspectul faptului că, deși instanța de apel a respins acțiunea considerând că, în mod greșit, prima instanță a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare, a obligat pârâții la plata de daune morale.

Critica urmează a fi respinsă întrucât, la ultimul paragraf al paginii 12 din decizia recurată, instanța de apel a reținut în ce condiții/situații rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță/declarată unilateral de către partea îndreptățită, respectiv, doar atunci când există o neexecutare a contractului din partea uneia dintre părți, iar neexecutarea este însemnată, adică este determinantă pentru însăși ființa contractului, concluzionând în al doilea paragraf de la pagina 13 a deciziei recurate, în sensul că "societatea pârâtă, prin medicul B., și-a îndeplinit obligația asumată prin contract", iar prima instanță în mod greșit a reținut ca fiind îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare a contractului, dispunând în acest sens și cu privire la obligarea pârâtei la restituirea prețului."

Cu toate acestea, instanța de apel a obligat pârâții la plata unor daune morale, însă acordarea acestor daune corespunzătoare unui prejudiciu nepatrimonial nu este incompatibilă cu soluția la care s-a oprit instanța de apel.

Cât privește pretinsa nemotivare sau motivarea străină de natura cauzei a reducerii daunelor morale, Înalta Curte reține că, începând cu ultimul paragraf al paginii 13 din decizia recurată și continuând în următoarele paragrafe de la pagina 14 a deciziei, instanța de apel a arătat considerentele pentru care, în opinia sa, suma de 250.000 RON acordată de prima instanță nu corespunde unui prejudiciu corect cuantificat și nu respectă principiul proporționalității, dezvoltând atât argumente teoretice de ordin general, cât și argumente cu referire concretă la cazul în speță.

Prin urmare, critica privind nemotivarea diminuării daunelor morale acordate de prima instanță nu poate fi admisă.

Nu în ultimul rând, autoarea recursului a criticat decizia instanței de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând faptul că instanța de apel a interpretat eronat sau a ignorat anumite dispoziții de drept material, respectiv art. 1530 (care reglementează dreptul la daune interese), art. 1531 alin. (3) (referitor la repararea prejudiciului nepatrimonial), art. 16 alin. (3) C. civ. (cu referire la culpă ca formă a vinovăției).

Având în vedere că, în speța de față, așa cum a reținut instanța de apel, nu suntem în ipoteza unei neexecutări totale sau parțiale a obligației, ci în ipoteza unei executări necorespunzătoare, această situație nu poate fi confundată cu o neexecutare a unei obligații pentru a opera sancțiunea rezoluțiunii contractuale cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

O altă situație pentru care legiuitorul a prevăzut acordarea daunelor interese este cea prevăzută de art. 1551 C. civ. (2009) și pe care instanța de apel a amintit-o la ultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate, însă, pentru considerentele expuse ulterior, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare a contractului, întrucât nu a fost reținută o neexecutare a contractului. Dimpotrivă, rezoluțiunea a fost respinsă tocmai din perspectiva îndeplinirii obligației asumate prin contract.

Sub acest aspect, la paragraful al treilea de la pagina 13, instanța de apel arată de ce consideră că eroarea medicală săvârșită de medic cu ocazia efectuării intervenției chirurgicale, în sensul afectării peretelui abdominal cu consecința producerii ocluziei intestinale, nu se confundă cu neîndeplinirea obligației contractuale, reținând că obligația a fost executată în totalitate (adică actul medical în sine), însă reprezintă o executare necorespunzătoare, care dă dreptul reclamantei la daune interese pentru prejudiciul astfel cauzat.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat prevederile art. 1530 C. civ., câtă vreme prin decizia pronunțată, instanța de apel a acordat reclamantei daune-interese compensatorii pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a executării defectuoase a obligației asumate.

Despăgubirile sunt datorate în virtutea obligației inițiale, constituind obiectul subsidiar, cu titlu de sancțiune, al executării obligației respective în mod defectuos.

Prin urmare, principiul reparării prejudiciului consacrat prin art. 1530 C. civ. a fost respectat de către instanța de apel.

Cât privește aplicarea art. 1531 alin. (3) C. civ. (2009) referitor la repararea prejudiciului nepatrimonial, Înalta Curte reține că prejudiciul nepatrimonial pe care l-a suferit recurenta-reclamantă a fost compensat prin acordarea daunelor morale.

Recurenta-reclamantă își manifestă nemulțumirea față de cuantumul redus al acestor daune, susținând faptul că "cel mai important argument pentru care instanța de apel nu putea și nu trebuia să reducă daunele morale acordate la fond este reprezentat de realitatea probelor noi, din apel".

Având în vedere că, prin această critică, nu sunt aduse argumente de nelegalitate, ci se urmărește o reapreciere a probatoriului, Înalta Curte nu o va primi, reținând că, în calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi aduse decât argumente care privesc exclusiv chestiuni de nelegalitate, și nu de temeinicie sau apreciere a probatoriului.

Constatând că, în cauză, nu sunt fondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 272/2019 din 23 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A., ca parte căzută în pretenții, la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 800 RON și la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4750 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 272/2019 din 23 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 800 RON și la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 4750 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2020.