ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2020

Ședința publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 19 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă D. S.A. la plata daunelor morale în cuantum de 1.320.000 RON către reclamantul A., a daunelor morale în cuantum de 132.000 RON către reclamanta B., a daunelor materiale în cuantum de 5.000 RON și a daunelor morale în cuantum de 132.000 RON către reclamantul C.. S-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a lui E..

Prin sentința civilă nr. 383 din 6 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a daunelor morale în cuantum de 20.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății și a daunelor materiale în cuantum de 5.000 RON către reclamanta B.; a respins ca nefondate restul pretențiilor; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 455 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta D. S.A. prin lichidator judiciar F.. Prin apelul formulat, pârâta D. S.A. a solicitat, între altele, suspendarea de drept a judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu cele ale art. 414 alin. (1) C. proc. civ.

La termenul de la 23 octombrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a invocat din oficiu excepția netimbrării apelului declarat de reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 671 din 30 octombrie 2017, instanța a admis excepția netimbrării apelului și a anulat ca netimbrat apelul reclamantului A., a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. prin lichidator judiciar și a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 a constatat suspendată de drept acțiunea reclamantului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A..

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că soluția suspendării de drept a acțiunii formulate este greșită deoarece suspendarea este un incident procedural asupra căruia instanța se pronunță prin încheiere și nu prin decizia prin care se soluționează fondul cauzei.

Mai susține autorul recursului că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 262 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, deoarece nu a avut în vedere ansamblul normelor speciale privitoare la insolvența unei societăți de asigurare și nu a observat că acțiunea formulată de reclamant nu urmărește "realizarea" unei creanțe asupra averii debitorului .

Potrivit recurentului-reclamant, practica instanțelor nu este unitară în sensul că au existat instanțe care au dispus suspendarea de drept a soluționării unor acțiuni civile îndreptate împotriva unei societăți de asigurare aflate în procedura falimentului. Recurentul-reclamant invocă și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 36/2018, subliniind că instanța de judecată are obligația de a analiza, în temeiul art. 262 alin. (1)-(3), art. 242 și art. 75 din Legea nr. 85/2014, în ce măsură acțiunile aflate pe rol tind la realizarea unor creanțe și urmează a fi suspendate, cu observarea excepțiilor prevăzute de art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

Se mai susține că acțiunea ce face obiectul judecății este o acțiune în "determinarea" unei creanțe, iar judecata sa trebuie continuată în paralel cu desfășurarea procedurii de faliment a societății de asigurare pârâte, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu are o altă cale de recuperare a prejudiciului, neputându-se îndrepta nici împotriva persoanei fizice vinovate de producerea accidentului (conform Deciziei nr. 1/2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii) și nici împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (conform Deciziei nr. 26/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Recurentul-reclamant nu a indicat motivele de casare pe care își întemeiază recursul.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., opinia raportorului fiind în sensul că recursul este tardiv.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 671 din 30 octombrie 2017 și s-a fixat termen de judecată la 24 martie 2020, în vederea soluționării acestuia în ședință publică. A fost prorogată discutarea excepției tardivității recursului. La acest termen, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părților.

Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării recursului,invocată de instanță din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Recursul declarat în cauză vizează o decizie pronunțată în calea de atac a apelului. Termenul în care poate fi declarat recursul este 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate, astfel cum prevede art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.. Fiind un termen legal peremptoriu, nerespectarea sa atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează:

"când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Înalta Curte reține că decizia atacată a fost comunicată recurentului-reclamant la 10 ianuarie 2018, iar cererea de recurs a fost depusă la 18 octombrie 2018, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

Având în vedere cele de mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 185 din același cod, Înalta Curte va admite excepția tardivității și va respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 671 din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția tardivității recursului.

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 671 din 30 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.