ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1520/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud la 19 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, în contradictoriu cu pârâta S.C. Protecție și Pază Bistrița-Năsăud S.R.L., să se constate că pârâta a renunțat la perceperea de penalități, prin nefacturarea lor lunara, și că penalitățile facturate ulterior achitării obligației principale, prin facturile nr. x din 12 martie 2019 si nr. 1907 din 12 martie 2019 sunt astfel nedatorate. În subsidiar, a solicitat reducerea penalităților percepute, ca fiind excesive; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6/2020 din 13 februarie 2020, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A.

Împotriva aceste sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 573/2020 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6/2020 din 13 februarie 2020, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta formulând critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ..

În dezvoltarea acestor critici de nelegalitate, recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o analiză incompletă a cauzei, întrucât nu a răspuns tuturor argumentelor recurentei sau le-a analizat eronat, argumente relative la obligația intimatei de facturare a penalităților de întârziere. Curtea de apel a arătat recurenta a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1539 C. civ. și nu a analizat și motivat înlăturarea de la aplicare a susținerilor recurentei ce vizau acceptarea fără rezerve a executării obligațiilor recurentei, respectiv: neemiterea la termen a facturii de penalități, lipsa notificării cu privire la neplata penalităților de întârziere, acceptarea de către intimată a încheierii unui nou contract cu recurenta, neefectuarea imputației plății mai întâi asupra penalităților de întârziere.

Recurenta a mai invocat faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1490, 1501 și 1502 C. civ., întrucât prin primirea plății obligației principale se accentuează prezumția de plată integrală și de acoperire a integralității plății, creditoarea acceptând fără rezerve plata recurentei ca fiind o plată integrală.

Curtea de apel, a susținut recurenta, a făcut o greșită interpretare și aplicare și a dispozițiilor art. 1509 C. civ., întrucât creditoarea a încălcat regula instituită de legiuitor privind ordinea de efectuare a imputației plății, respectiv, mai întâi asupra penalităților și apoi asupra debitului principal, ceea ce prezumă acceptarea fără rezervă de către pârâtă a executării obligației.

În continuare, recurenta a invocat faptul că instanța de apel nu a motivat faptul că pârâta poate să emită factura de penalități oricând în interiorul termenului de prescripție extinctivă, faptul că intimata a acționat cu rea credință și a prejudiciat-o direct pe recurentă prin încălcarea legii, fără să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deja reținute de instanța de apel pe aceste aspecte invocate și în motivele de apel.

Intimata S.C. Protecție și Pază Bistrița-Năsăud S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului față de dispozițiile art. 490 și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subisidiar a solicitat respingerea recursului.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată la termenul de astăzi, în condițiile art. 490 C. proc. civ., întrucât recurenta a depus recursul declarat la tribunal, iar nu la curtea de apel a cărei decizie înțelege să o atace prin prezenta cale de atac, Înalta Curte va respinge excepția invocată ca nefondată, reținând că recursul declarat de către reclamantă a fost înaintat instanței de apel și înregistrat de aceasta în termenul legal de declarare a căii de atac, fiind apoi trimis de către instanța de apel, Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu respectare prevederilor art. 490 din C. proc. civ..

Examinând motivele de recurs formulate prin raportare la decizia curții de apel supusă controlului judiciar și a dispozițiilor legale a căror încălcare se invocă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 1538 C. civ. permit părților sa stabilească ele însele cuantumul despăgubirilor în situația neexecutării culpabile a obligațiilor asumate, fiind astfel realizată o evaluare convențională printr-o stipulație denumită clauză penală - "clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale". Din economia art. 1538 C. civ. se deduce regula potrivit căreia, în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitățile de întârziere prevăzute în contract, astfel încât reducerea cuantumului acestor despăgubiri convenționale potrivit art. 1541 C. civ. sau neacordarea lor în condițiile stipulate de art. 1539 teza a II-a, reprezintă o excepție ce se supune principiului de interpretare exceptio est strictissimo interpretatione et aplicatione, fiind lăsate la lumina și aprecierea instanței de judecată, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. De altfel, din interpretarea textului art. 1539 C. civ., dispoziție a cărei greșită interpretare de către instanța de apel este invocată cu precădere în prezentul recurs, se desprinde regula potrivit căreia, în ipoteza în care penalitățile au fost prevăzute pentru întârzierea în executare, cazul în speță, este permis cumulul plății obligației principale cu plata penalităților de întârziere, renunțarea la aceste despăgubiri accesorii sau neacordarea lor întrucât ar fi fost acceptată fără rezervă plata obligației principale, astfel cum dispune teza a II-a a articolului menționat, constituind excepții ce urmează a fi aplicate de către instanța judecătorească în funcție de comportamentul contractual al părților stabilit în urma administrării și interpretării probelor depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, față de aspectele arătate anterior, că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1539 C. civ. de către instanța de apel, întrucât argumentele dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs - neemiterea facturii conform contractului, lipsa notificării restanțelor la plata penalităților de întârziere, acceptarea de către reclamantă a încheierii unui nou contract de același fel - tind să dovedească faptul că plata obligației principale ar fi fost acceptată fără rezervă, privind așadar conduita părților în executarea contractului, aspect ce vizează interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei și fiind un motiv de netemeinicie ce nu poate fi invocat în calea extraordinară a recursului.

Înalta Curte nu poate să rețină nici motivul relativ la interpretarea greșită a clauzei inserată de părți în art. 4 din capitolul IV al contractului, de către instanța de apel, susținerile recurentei pârâte relative la necesitatea emiterii facturii de penalități de întârziere lunar în termen de 15 zile de întârziere și obligația creditoarei de a notifica debitoarea cu privire la obligația de plată a acestora, astfel încât neîndeplinirea acestor obligații echivalează cu acceptarea fără rezerve a executării obligației și, implicit, renunțarea la penalități, fiind contrazise de însuși conținutul menționatei clauze, curtea de apel statuând în mod corect, prin raportare la dispozițiile art. 1270 C. civ., că părțile au înțeles sa prevadă modalitatea de calcul a penalităților de întârziere prin raportare la debitul principal, nefiind instituită în sarcina pârâtei o obligație contractuală de a solicita lunar aceste penalități. Totodată, instanța supremă precizează că interpretarea greșită a clauzelor contractuale constituie critică de nelegalitate doar atunci când intervenția instanței în acordul părților este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a convențiilor legal încheiate, reglementat de art. 1270 C. civ., instanța schimbând înțelesul clar al unor asemenea clauze, nu și în ipoteza în care intervenția instanței vizează lămurirea unei clauze cu înțeles echivoc, astfel încât executarea contractului să fie utilă părților contractante.

Relativ la susținerile recurentei din cadrul acestui motiv de recurs, în sensul că instanța de apel nu ar fi răspuns tuturor susținerilor recurentei-pârâte relative la emiterea facturii și nerespectarea de către reclamantă a obligațiilor contractuale, curtea de apel soluționând speța în urma unei analize incomplete, Înalta Curte reține că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacră principiul conform căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, nerespectarea acestui principiu constituind un motiv de casare conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât respectarea acestei reguli asigură o bună administrare a actului de justiție și permite exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. Judecătorul nu este, însă, obligat să răspundă fiecărui argument invocat de părți, atunci când acesta nu este determinant în obținerea soluției, fiind suficient ca, din ansamblul hotărârii să rezulte că a răspuns implicit tuturor argumentelor invocate de părți, prin raționamente logice. Întrucât instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată printr-o înlănțuire logică a situației de fapt și a regulilor pe care s-a fundamentat soluția adoptată, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge aceste susțineri ca nefondate.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și motivele de recurs relative la greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 1490 și 1502 C. civ., instanța supremă reținând ca fiind legale concluziile curții de apel relative la neaplicarea în prezenta speță a ipotezelor legale reglementate de cele două texte de lege, întrucât penalitățile de întârziere reprezintă un debit accesoriu ce urmează soarta debitului principal, neputând fi încadrate în noțiunea de "plată parțială" sau de "prestație periodică", instituții juridice a căror reglementare se regăsește în textele de lege a căror greșită interpretare se critică. Nu poate fi reținută nici critica relativă la neaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1501 C. civ., întrucât textul de lege menționat instituie o prezumție simplă, relativă de executare a prestației accesorii prin eliberarea chitanței de plată a obligației principale, prezumție ce poate fi răsturnată de către creditor prin proba contrară. Ca atare, este legală reținerea instanței de apel în sensul că emiterea celor două facturi referitoare la plata penalităților de întârziere răstoarnă această prezumție relativă, relevând poziția neechivocă a creditoarei în sensul datorării acestor penalități de către debitoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta critică decizia instanței de apel și din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a art. 1509 C. civ. privind imputația plății, recurenta susținând că deducerea de către intimată a prestației principale din suma plătită de către recurentă dovedește renunțarea acesteia la plata penalităților de întârziere și acceptarea fără rezerve a executării obligației.

În concepția C. civ. român imputația plății poate să aibă loc în patru moduri diferite: imputație prin acordul părților, imputație făcută de debitor, imputație făcută de creditor și imputație legală, fiecare formă de imputație beneficiind de o reglementare legală distinctă- art. 1506-1509 C. civ.- cu reguli clare de determinare a obligației stinse. Principiul fundamental care guvernează imputația plății este acela că formele de imputație pot fi aplicate doar în ordinea prevăzută de lege, cele patru forme excluzându-se reciproc, astfel: în lipsa acordului părților cu privire la modul de stingere a obligațiilor contractuale în ipoteza în care suma achitată este insuficientă (art. 1506 C. civ.), debitorul este cel care trebuie să indice, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute (art. 1507 C. civ.), iar în lipsa unei indicații a debitorului, creditorul este acela care va face imputația plății (art. 1508 C. civ.). Prin urmare, imputația legală reglementată de art. 1509 C. civ. este ultima formă de imputație a plății ce se aplică doar în ipoteza în care nu a intervenit o altă formă de imputație dintre celelalte trei forme, respectiv, dacă părțile nu au prevăzut nimic în contract sau dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății. Întrucât fiecare formă de imputație beneficiază de o reglementare strictă, cu reguli distincte de operare, Înalta Curte reține că legiuitorul român a impus regula plății cu prioritate asupra dobânzilor, penalităților, cheltuielilor de judecată sau de executare în ordinea cronologică a scadenței acestora și, la sfârșit, asupra capitalului doar în cazurile reglementate de art. 1507 și 1509 C. civ., respectiv, pentru imputația făcută de debitor și pentru imputația legală.

Față de argumentele expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că și acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța de apel a apreciat, față de probele administrate, că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1508 C. civ., imputația plății fiind efectuată de către creditor, formă pentru care legiuitorul nu a impus respectarea vreunei ordini de prioritate în privința penalităților de întârziere, ca în cazul imputației făcută de debitor și al imputației legale, singura condiție impusă creditorului fiind aceea ca plata să nu fie imputată asupra unei datorii neexigibile sau litigioase.

În ceea ce privește aspectele dezvoltate în motivele de recurs relative la reaua-credință a intimatei și la prejudicierea directă a recurentei prin încălcarea legii de către intimată, Înalta Curte reține că acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate, fiind o simplă reluare a motivelor de apel, fără a se formula critici cu privire la considerentele reținute de curtea de apel în motivarea deciziei atacate pe aceste aspecte.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., reținând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2020 din 23 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.