ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1505/2021

Ședința publică din data de 15 iunie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta UAT Homocea a solicitat obligarea pârâtului A. să plătească suma de 715.977,28 RON, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aplicabilă până la momentul plății efective, reprezentând daune cauzate reclamantei ca urmare a neîndeplinirii sarcinilor de serviciu ale pârâtului, în calitate de primar.

În drept, acțiunea în răspundere patrimonială a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254 din Codul Muncii, coroborate cu Decizia nr. 16/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și dispozițiile art. 1350 și art. 1357 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 522 din 13.11.2019, Tribunalul Vrancea, secția I civilă, în complet specializat în litigii de muncă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, reprezentată prin primar B., în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Unitatea Administrativă Homocea.

Prin decizia civilă nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii formulate de aceasta și a obligat pârâtul A. la plata sumei de 715.977,28 RON către Unitatea Administrativ Teritorială Homocea, cu titlu de daune și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.900 RON.

La data de 2 iulie 2020, pârâtul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care a solicitat admiterea acestuia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

La 29 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului și excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată la 15 iulie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, recurentul-pârât depunând punct de vedere.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la 15 iunie 2021.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare face de prisos examinarea excepției nulității invocată de intimata-reclamantă, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cauza are ca obiect recursul împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a admis apelul declarat de reclamantă într-o acțiune în răspundere patrimonială, întemeiată pe dispozițiile art. 254 din Codul Muncii, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu de catre pârât, în calitate de fost primar.

Prin Decizia nr. 16/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 110 din 9 februarie 2017, s-a statuat că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legile speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

Prin urmare, obiectul pricinii este reprezentat de un conflict de muncă.

Dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, prevăd că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată și modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar, potrivit art. 214 din același act normativ, hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede că dispozițiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (2) teza I din C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cauze având ca obiect conflicte de muncă și de asigurări sociale, iar potrivit art. 483 alin. (2) teza II-a din același cod, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluționează în primă instanță un conflict de muncă este supusă numai apelului, fiind exclusă calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunțate în apel.

Legalitatea căilor de atac semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție stipulând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una din garanțiile procesului echitabil.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, decizia recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 din C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, ca inadmisibil.

În ceea ce privește cererea formulată de intimata-reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs potrivit art. 494 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 278/2020 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulata de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Homocea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2021.