ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 805/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 octombrie 2020 pe rolul Tribunalului Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a formulat cerere de obligare, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.033.908,74 RON și accesoriile aferente, plată considerată nelegală.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției de necompetență funcțională a secției de contencios administrativ și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune. În subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 68/2021 din 4 februarie 2021, a admis excepția necompetenței material procesuale a Tribunalului Vrancea – secția a II a civilă, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea secției I civile a Tribunalului Vrancea.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile a Tribunalului Vrancea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020**, la data de 7 mai 2021.

Tribunalul Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 147/2021 din 8 iulie 2021, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 8.635,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta A. S.R.L.

Prin decizia nr. 338/2021 din 17 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis apelul formulat de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva sentinței civile nr. 147/2021 din 8 iulie 2021 a Tribunalului Vrancea, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2451 din 17 noiembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, la data de 27 aprilie 2023.

Tribunalul Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 57/2023 din 26 iunie 2023, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA și A. S.R.L.; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 13.276,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 289/2023 din 3 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis apelul declarat de reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva sentinței civile nr. 57/2023 din 26 iunie 2023 a Tribunalului Vrancea – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal; s-a anulat în parte sentința apelată și, în rejudecare, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. și DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA; pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a fost obligată să plătească pârâtei A. S.R.L. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (onorariul de avocat).

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 27 decembrie2023.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei recurate, respingerea, ca nefondată, a excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că prin raportul de control nr. x din 14 aprilie 2015 a fost dispusă o verificare ce a avut ca tematică "verificarea respectării dispozițiilor legale în vigoare privitoare la încheierea contractelor de furnizare de servicii medicale între CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA și A. S.R.L., punct de lucru Focșani".

Acest raport a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA și a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, soluționat definitiv în anul 2019, prin decizia nr. 3793 din 13 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, decizie comunicată la data de 8 mai 2020, înregistrată la CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA cu nr. P2453/08.05.2020.

Prin adresa Direcției Generale Control și Antifraudă nr. 300/08.07.2020 din cadrul CNAS s-a solicitat comunicarea de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a demersurilor efectuate pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătorești din dosarul nr. x/2015.

În acest sens, a fost emisă notificarea nr. P2598/12.062020, prin care pârâta A. S.R.L., în baza raporturilor contractuale aflate în desfășurare, a fost informată de obligația de a plăti suma de 1.033.908,74 RON, împreună cu accesoriile aferente, însă nu s-a dat curs acestei notificări.

Potrivit recurentei-reclamante, sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1522 din C. civ., în sensul că debitorul a fost pus în întârziere prin notificarea scrisă, emisă de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA.

Notificarea a fost emisă la data de 16 iunie 2020, iar cererea de chemare în judecată s-a înregistrat la data de 6 octombrie 2020, deci, în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

Curtea de Apel Galați a stabilit, prin decizia recurată, că termenul de prescripție s-a împlinit în luna aprilie a anului 2018, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.528 din C. civ.

În mod greșit a considerat instanța de apel că este irelevant raportul de control ("raportul de control nu marchează momentul curgerii termenului de prescripție din mai multe motive: în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al unui organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control (...)".

Autoarea căii de atac a susținut faptul că documentul care a stat la baza dosarelor derulate în fața instanțelor de judecată a fost tocmai raportul de control nr. x/2015 și că numai după analizarea legalității acestui raport de control (ce prevedea măsura de recuperare a sumei, deci, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești care a constatat legalitatea acestuia) se puteau dispune măsurile de recuperare.

Așadar, recurenta consideră că prescripția nu putea curge atâta timp cât raportul de control a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, chiar și în situația în care a fost respinsă cererea de suspendare a executării efectelor actului administrativ. A mai arătat că nu exista un titlu executoriu care să fie pus în executare, de vreme ce nu era pronunțată o hotărâre definitivă a instanței.

Instanța de apel a reținut, în considerentele hotărârii atacate, că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entității controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanșeze mecanisme interne în ceea ce privește controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul".

Recurenta a învederat că prin sentința civilă nr. 103 din 18 aprilie 2016 a fost admisă acțiunea de anulare a raportului de control nr. x/2015 al CNAS de către Curtea de Apel Galați, astfel încât reclamanta nu avea temei legal să intenteze acțiunea de recuperare la care se referă instanța de apel. De asemenea, recurenta a menționat că nu putea să dispună măsuri de recuperare a sumei în condițiile în care actul administrativ, respectiv raportul de control nr. x/2015 al CNAS era anulat de către prima instanță de judecată.

În accepțiunea recurentei, a operat o întrerupere a termenului de prescripție, așa cum prevăd dispozițiile art. 2.537 pct. 2 din C. civ., și din acest motiv.

Potrivit celor statuate de instanța de apel, termenul de prescripție curge de la data faptului juridic care a generat obligația de plată către pârâta A. S.R.L., iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care a analizat legalitatea raportului de control nr. x/2015.

Titulara recursului apreciază că termenul de prescripție curge de la data la care o instanță de judecată a decis, în mod irevocabil, că raportul de control este legal, adică suma de recuperat este certă, moment de la care raportul de control a devenit titlu executoriu.

În conformitate cu prevederile art. 2.537 alin. (1) pct. 2 din C. civ., "prescripția se întrerupe: prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (...)".

Curtea de Apel Galați a reținut că art. 2.537 din C. civ. stabilește, în mod expres, cazurile de întrerupere a cursului prescripției și că un raport de control nu este prevăzut în enumerarea efectuată, însă recurenta apreciază că o astfel de susținere nu poate fi acceptată și constituie o încălcare, o aplicare greșită a normelor de drept aplicabile în prezenta cauză.

Conform art. 2.523 din C. civ., "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

În cauză, data stabilirii neîntrunirii condițiilor legale impuse pârâta A. S.R.L. pentru încheierea contractului cu casa de asigurări și întinderea patrimonială a prestațiilor decontate nelegal de beneficiarul serviciilor medicale coincide cu momentul pronunțării deciziei nr. 3793/2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal (dosar nr. x/2015), astfel încât termenul de 3 ani nu se împlinise la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Instanța de apel a motivat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinarea formulată de pârâta DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA, limitându-se la a reține că "termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la momentul arătat de dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., care este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, termenul limită fiind împlinit în luna aprilie 2018, deoarece ultima plată a fost efectuată în aprilie 2015".

În final, recurenta-reclamantă a menționat că exonerarea totală de răspundere a DIRECȚIEI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA are semnificația faptului că această instituție nu poate fi trasă la răspundere în niciun fel pentru documentele pe care le emite și că alte instituții (de exemplu, Casa de Asigurări de Sănătate) trebuie să verifice activitatea DSP Vrancea (fără a avea competențele legale) cu privire la legalitatea documentelor emise.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.902 RON, conform înscrisurilor depuse la termenul de judecată din 11 aprilie 2024.

La data de 9 aprilie 2024 intimata-pârâtă DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ VRANCEA a transmis, prin e-mail, note de concluzii scrise, la care a atașat înscrisuri justificative privind cheltuielile de judecată în sumă de 5.950 RON.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta contestă statuările instanței de apel și afirmă că a operat o întrerupere a termenului de prescripție, așa cum prevăd dispozițiile art. 2.537 pct. 2 din C. civ.. De asemenea, apreciază că termenul de prescripție curge de la data la care o instanță de judecată a decis, în mod irevocabil, că raportul de control este legal, adică suma de recuperat este certă, moment de la care raportul de control a devenit titlu executoriu.

Susținerile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Înalta Curte reține că, stabilind că "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", regula generală privind începutul prescripției extinctive prevăzută de art. 2.528 alin. (1) din C. civ. are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care termenul de prescripție începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondat și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu – se constată că recurenta-reclamantă trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata efectuată către pârâta A. S.R.L. era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata serviciilor medicale, dată la care evident reclamanta cunoștea identitatea acestei pârâte, întrucât i-a virat o sumă totală de 1.033.908,74 RON. Dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-reclamantă este cel de a obține restituirea unei plății pretins nedatorate.

Lipsa de relevanță a aspectului de care se prevalează recurenta rezidă în însăși reglementarea art. 2.528 din C. civ., care nu se referă la momentul cunoașterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenței acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripție.

Prejudiciul și întinderea acestuia sunt noțiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligației de reparație și putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat și prin Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv că "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată" (pct. 60), iar prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (pct. 61); "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (pct. 64)".

Această decizie, deși se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte.

Dând eficiență acestor statuări, Înalta Curte reține că actul de control efectuat de CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE și soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2025 (în cadrul căruia reclamanta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA a solicitat anularea raportului de control nr. DGMCA nr. 302/14.05.2015 al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate; anularea adresei înregistrată sub nr. x/31.07.2015 prin care s-a dispus respingerea contestației formulate de Casa de Asigurări de Sănătate Vrancea, emisă de CNAS și comunicată reclamantei la data de 11.08.2015; suspendarea executării actului administrativ constând în Raportul de Control nr. x/14.05.2015, anume suspendarea executării măsurilor dispuse prin actul de control) sunt lipsite de relevanță din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurenta-reclamantă, la momentul efectuării plății pretins nedatorate, să cunoască dacă plata către pârâta A. S.R.L. era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata serviciilor medicale.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că prescripția nu putea curge atâta timp cât raportul de control a fost contestat de către CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA, chiar și în situația în care a fost respinsă cererea de suspendare a executării efectelor actului administrativ, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este această contestare, să îi dea posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul legal.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speță, prin invocarea necunoașterii dispozițiilor care reglementau plata serviciilor medicale.

Argumentul invocat de recurentă potrivit căruia notificarea nr. x/12.06.2020, prin care pârâta A. S.R.L. a fost informată de obligația de a plăti suma de 1.033.908,74 RON, ar fi întrerupt cursul prescripției extinctive, nu poate fi reținut, întrucât cursul prescripției nu a fost în niciun moment întrerupt. Or, întreruperea cursului prescripției se poate realiza doar anterior momentului împlinirii termenului, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva deciziei instanței de apel, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA la plata sumei de 6.902 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA împotriva deciziei civile nr. 289/2023 din 3 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE VRANCEA la plata sumei de 6.902 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2024.