ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1358/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 22.04.2019 sub nr. x/2019 reclamanta ANAF - DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI a chemat în judecată pe paratul A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului A. în calitate de președinte al consiliului de administrație și director general al S.C. B. S.A. la achitarea sumei de 206.761,44 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat aferent cantității de 82.600 litri alcool aflată în proprietatea statului și lăsată în custodie de către reprezentanții Gărzii Financiare la societatea B. S.A., a obligațiilor fiscale accesorii, precum și a cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3342 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât si a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prescrisă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate și obligării pârâtului la achitarea prejudiciului datorat bugetului de stat în cuantum de 405.571,2 RON, sumă datorată ca urmare a sustragerii cantității de 80 de tone alcool alimentar pe care-l avea în custodie conform procesului-verbal din data de 10.12.1999 emis de Garda Financiară, cantitate de alcool pe care a înlocuit-o cu apă.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 687 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București ca nefondat și a obligat apelanta la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimat.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Potrivit art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă, de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Pentru acțiunile întemeiate pe răspunderea delictuală, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Apelanta a cunoscut paguba și făptuitorul de la data la care a luat la cunoștință de substituirea cantității de alcool aflată în custodia pârâtului și de cuantumul prejudiciului și s-a constituit parte civilă în dosarul penal, respectiv 19 martie 2002, când prin adresa nr. x emisă de Garda Financiară a fost informată cu privire la cuantumul prejudiciului cauzat de pârât, aceasta marcând debutul termenului de prescripție.

Potrivit art. 27 C. proc. civ., dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal sau instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubelor materiale și morale pricinuite prin fapta penală.

Legea prevede posibilitatea suspendării judecății acțiunii civile, până la soluționarea procesului penal, fiind evident că intenția legiuitorului nu a fost de a condiționa promovarea unei cereri de atragere a răspunderii civile delictuale de hotărârea pronunțată în procesul penal.

Curtea a reținut că data de la care începe să curgă termenul de prescripție nu se poate raporta la un element pur potestativ, așa cum pretinde apelanta, art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilind momente alternative de la care începe să curgă prescripția, raportate fie la un element subiectiv - al cunoașterii pagubei și vinovatului, fie la unul obiectiv (care se stabilește pe cale judecătorească).

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 6 din CEDO raportate la art. 22 C. proc. civ., precum și normele privitoare la prescripție din Decretul - lege nr. 167/1958.

Legislația nu obligă partea care a optat pentru ca cererea civilă să fie soluționată în cadrul procesului penal, să depună o cerere separată și în civil pentru același pretenții.

Reclamanta nu a beneficiat de dreptul efectiv de acces la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile. Părțile contestă o situație de fapt, astfel că instanța de apel din oficiu trebuia să dispună verificarea acestor aspecte în dosarul penal nr. x/2007 pentru a înlătura orice îndoială din prezenta cauză.

În cauză există o legătură între faptele cu caracter penal ce puteau fi verificate numai în cadrul unui dosar penal. În decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

"… opțiunea persoanei prejudiciate prin săvârșirea unei infracțiuni pentru valorificarea pretențiilor sale pe calea acțiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluționării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voința părții vătămate și pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanța penală și cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluționării acțiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil".

În cauză, instanța de apel a reținut în mod greșit tezele din art. 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958. Organele fiscale au acționat în limitele legii în sensul sesizării organelor penale cu privire la fapte ce ulterior s-a dovedit a fi reale.

Ca urmare a substituirii alcoolului alimentar cu apă s-au efectuat cercetări și acestea s-au concretizat prin scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului A..

Potrivit legii, instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În virtutea rolului activ, instanța de apel trebuie să solicite clarificări din partea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 cu privire la momentul comunicării Rezoluției nr. 24 martie 2009 către Garda Financiară.

Cu privire la acest aspect, instanța de fond a aplicat o prezumție și anume că indiferent de care dintre cele două momente, anume 2002, momentul în care Garda Financiară s-a constituit parte civilă în dosarul penal sau, momentul 2009, când Parchetul a soluționat dosarul penal prin dispunerea Rezoluției, tot ar fi fost prescrisă acțiunea civilă delictuală formulată de recurentă.

În opinia recurentei, momentul de la care este justificată formularea acțiunii este momentul comunicării Rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2, moment de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani.

Se susține că nu se putea solicita obligarea pârâtului A. la despăgubiri fără să se fi finalizat ancheta penală în care deja se formulaseră pretenții împotriva acestuia.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Motivul arătat presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Situația de fapt a fost corect reținută de instanțele de fond și nu a fost contestată de niciunul dintre părți.

Astfel, la 27 februarie 2002 s-a început urmărirea penală față de învinuitul A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, constând în faptul că în calitate de director general al S.C. B. în perioada 3 decembrie 1999 - 29 ianuarie 2002 a sustras cantitatea de 80 tone alcool alimentar pe care îl avea în custodie conform procesului-verbal din 10 decembrie 1999 al Gărzii Financiare, înlocuindu-l cu apă.

Prin Ordonanța din 21 iunie 2004 pronunțată în dosarul nr. x/2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. Din cadrul dosarului nr. x/2002 a fost disjuns dosarul nr. x/2007, în care s-au efectuat cercetări cu privire la infracțiunea de sustragere de sub sechestru, soluționat la 24 martie 2009 prin scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului A..

Reclamanta recurentă susține că a luat cunoștință de această soluție la 12 martie 2018, urmare a solicitării exprese efectuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București, apreciind că termenul de prescripție curge de la această dată.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".

Este de necontestat faptul că recurenta a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea la momentul în care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

În speță nu a operat nicio cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției iar procesul penal a fost soluționat printr-o soluție de scoatere de sub urmărirea penală pentru ambele infracțiuni.

În calitate de parte civilă în cadrul procesului penal, recurenta-reclamantă a avut anumite avantaje, cum ar fi: rapiditatea și ușurința administrării probelor, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru. Acțiunea civilă, chiar și în cadrul procesului penal este guvernată de principiul disponibilității. Din această perspectivă, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de faptul că i s-ar fi comunicat soluția de scoatere de sub urmărire penală abia în anul 2018, întrucât a avut posibilitatea să solicite a i se comunica aceasta, într-un termen rezonabil. Înalta Curte apreciază că recurenta este cea care nu a dat dovadă de diligență și nu și-a urmărit propriile interese, câtă vreme a avut calitate de parte civilă în cadrul procesului penal.

Statul avea posibilitatea să recupereze prejudiciul având în vedere faptul că fusese instituit sechestrul asigurător asupra imobilului aflat în proprietatea pârâtului-intimat, sechestru care a fost ridicat în anul 2012.

Decretul-lege nr. 167/1958 prevede momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, iar acesta nu poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a recurentei.

Așa fiind, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului material la acțiune.

Prin considerentele hotărârii recurate nu s-a aplicat nici o prezumție, ci s-au aplicat dispozițiile legii în materia prescripției raportat la situația de fapt. Legea nu prevede că termenul de prescripție curge de la momentul comunicării Rezoluției Parchetului, iar recurenta nu a arătat care sunt motivele pentru care timp de aproximativ nouă ani nu s-a interesat de dosar și de soluția din procesul penal.

Deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că în cauză a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, precum și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, ceea ce nu se încadrează în motivul de nelegalitate privind încălcarea normelor de drept material.

Rolul activ al instanței de judecată comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilității.

Judecătorul este dator să se pronunțe asupra tuturor aspectelor cerute și, totodată, trebuie să se abțină să depășească limitele competențelor cu care a fost învestit. Această normă are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată.

Astfel cum s-a reținut în precedent, recurenta în calitate de parte civilă în procesul penal a beneficiat de toate drepturile pe care legea i le conferă, însă nu a dat dovadă de diligență în aflarea soluției de scoatere de sub urmărire penală, într-un termen care să-i permită să formuleze o acțiune în răspundere civilă delictuală în termen legal.

Așa fiind, în cauză nu au fost încălcate dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului efectiv de acces la o instanță, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată. Art. 6 C. proc. civ., reprezintă o transpunere în legislația procesual-civilă a prevederilor art. 6 din Convenția europeană și ale art. 21 din Constituție. Potrivit acestei dispoziții legale:

"orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Nu se poate reține faptul că instanța de apel trebuia să solicite din oficiu verificări în dosarul penal nr. x/2007 Aceasta deoarece recurenta a avut calitate de parte civilă în respectivul dosar, iar pe de altă parte, pentru recuperarea pagubei materiale a fost instituit sechestrul asigurător asupra imobilului proprietatea pârâtului A., sechestru care a fost ridicat la 24 martie 2009.

Recurenta-reclamantă susține necesitatea administrării unor probe din oficiu de către instanță în condițiile în care prevalează principiul disponibilității părții, iar recurenta nu a depus diligențe pentru a-și proteja propriile interese și drepturile pe care le avea în calitatea sa de parte civilă.

Este culpa recurentei că nu a formulat acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală în termen legal.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat către intimatul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.N.A.F. - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 687 din 26 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să plătească intimatului-pârât A. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 27 mai 2021.