ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1311/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 27 ianuarie 2012 sub nr. x/2012, reclamanta S.C. MAMAIA S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumelor de 1.626.506 RON și de 1.715.360 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008 și nr. 385 din 2 martie 2009; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1306 din 3 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, față de prevederile art. 720

1

C. proc. civ. și, prin urmare, s-a respins acțiunea reclamantei S.C. MAMAIA S.A., ca inadmisibilă.

Această sentință a fost anulată prin decizia nr. 103 din 2 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., care a fost respins prin decizia nr. 379 din 5 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul Constanța - Secța a II-a Civilă a dispus prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2014 unirea cu fondul a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la primul capăt de cerere.

Prin încheierea de ședință din data de 09 decembrie 2014, s-a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2012

Reluarea judecății s-a realizat la data de 19 septembrie 2017, când instanța a constatat soluționarea dosarului penal nr. x/2012

Prin sentința civilă nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei ca nefondată; a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. MAMAIA S.A., în contradictoriu cu pârâtul A.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă la plata sumei de 3.341.866 RON, cu titlu de prejudiciu, precum și a sumei de 38.520 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunțată Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul schimbării în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată; a fost menținută dispoziția privind prescripția dreptului la acțiune.

Având în vedere că decizia nr. 469 din 03 octombrie 2018 nu conține considerentele, astfel cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât la 23 martie 2019 a intervenit decesul doamnei judecător B., iar doamna judecător C., membru al completului de judecată, a fost eliberată din funcție ca urmare a pensionării la 1 noiembrie 2018, recurenta-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 1943 din 05 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta S.C. MAMAIA S.A. împotriva deciziei civile nr. 469 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cauza fiind înregistrată la data de 04.06.2020 sub nr. de dosar x/2012

Prin decizia civilă nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A., ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Un prim motiv de apel, invocat de apelantul-pârât vizează soluția primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune față de contractul încheiat la data de 12.08.2008.

Prima instanță de fond a apreciat că termenul de prescripție al dreptului de a solicita de la fostul conducător, cu titlu de prejudiciu, plata contravalorii sumei plătite în cadrul acestui contract, nu curge de la data la care bunurile au intrat în proprietatea societății, ci de la data la care a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală din 5.10.2010, iar în raport de această dată, acțiunea promovată la data de 27.01.2012 este formulată în termenul de prescripție.

Curtea de apel a constatat că soluția tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este justă în raport de situația de fapt rezultată din probele administrate și prevederile art. 3, art. 14 din Decretul nr. 167/1958, art. 123 din Codul comercial, art. 8 din contract și față de dispozițiile generale aplicabile contractului de mandat.

Instanța de apel a reținut că raportul de inspecție fiscală din data de 05.10.2010 poate fi avut în vedere, în condițiile în care prejudiciul invocat de reclamant a rezultat ca urmare a aprecierii relevanței din punct de vedere fiscal a celor două operațiuni juridice - contracte de vânzare-cumpărare - în urma căreia a rezultat și stabilirea unor obligații fiscale, aspect ce nu putea fi cunoscut de reclamantă la momentul încheierii celor două contracte.

Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar putea reține că momentul de la care curge termenul de prescripție este data întocmirii raportului de inspecție fiscală din 05.10.2010, instanța de apel a apreciat că, având în vedere că acțiunea reclamantei se întemeiază pe contractul de mandat încheiat cu pârâtul, iar prin aceasta se invocă faptul că în exercitarea mandatului pârâtul, care îndeplinea și funcția de director general a creat un prejudiciu mandantului prin exercitarea abuzivă a puterilor conferite prin contract, dreptul material la acțiune nu se poate naște mai devreme de momentul la care mandantul a cunoscut presupusul prejudiciu. În cazul de față, dreptul material la acțiune nu s-a născut la data încheierii contractului de vânzare din 12.08.2008, întrucât nu se poate reține din probele administrate că reclamanta a cunoscut că respectivul contract constituie o încălcare a obligațiilor asumate de pârât încă de la data încheierii acestuia și că prin operațiunea respectivă prin care a angajat resursele societății a creat acesteia un prejudiciu material.

De asemenea, având în vedere modul de organizare a societății reclamante, dar și faptul că nu există o dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că activitatea pârâtului din anul 2018 a fost verificată de adunarea generală a acționarilor ori de către cenzori, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că termenul de prescripție a început să curgă de la data verificării activității pârâtului.

În consecință, chiar dacă argumentul tribunalului cu privire la faptul că dreptul material la acțiune s-a născut de la data raportului de control din data de 05.10.2010 nu ar putea fi primit, în condițiile în care avea posibilitatea să cunoască un eventual prejudiciu mai devreme de acest moment prin mecanismele interne de verificare, iar raporturile contractuale și eventualitatea exercitării unei acțiuni în atragerea răspunderii pârâtului nu depindeau de efectuarea unui audit extern, curtea a constatat, în lipsa altui reper care să rezulte din susținerile pârâtului și din probele administrate, că dreptul material la acțiune nu se putea naște mai devreme de data încetării raporturilor de mandat - 25.03.2009 moment de la care reclamantul avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul și-a îndeplinit atribuțiile conferite corespunzător și dacă, eventual, a creat un prejudiciu societății administrate de acesta.

Astfel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 27.01.2012, în funcție de cele reținute mai sus, curtea a reținut că termenul de prescripție nu s-a împlinit, iar motivele de apel susținute de pârât sunt nefondate.

În ce privește motivele de apel cu privire la modul de soluționare a aspectelor de fond, curtea a apreciat că hotărârea tribunalului este legală și temeinică.

Prima instanță de fond a reținut că prin încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare analizate, pârâtul nu a gestionat activitatea societății MAMAIA S.A. cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, faptă care a produs societății un prejudiciu constând în prețul celor două contracte, la care se adaugă și T.V.A.-ul aferent care inițial a fost dedus de societate, însă ulterior inspectorii fiscali au apreciat că nu era deductibil întrucât bunurile nu erau destinate în folosul operațiunilor sale taxabile, astfel că a fost emisă decizia de impunere nr. x/08.10.2010 pentru T.V.A. de plată, la care s-au calculat și majorări de întârziere.

Potrivit instanței de apel, relevante sunt prevederile art. 8 din contractul de mandat potrivit cărora:"conducătorul răspunde civil și comercial pentru daunele produse societății comerciale prin orice act sau contrar intereselor acesteia, prin acte de gestiune, imprudență, prin utilizarea abuzivă sau neglijență a fondurilor societății".

Prevederile art. 8 din contract, astfel cum a arătat curtea de apel, implică răspunderea mandatarului desemnat pentru nerespectarea dispozițiilor legale, a clauzelor contractului și a hotărârilor adunării generale a acționarilor inclusiv pentru daunele produse mandantului, iar dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990 nu exclud răspunderea prevăzută în contract, chiar dacă bunurile achiziționate au o valoare mai mică de 10% din valoarea activelor nete ale societății, întrucât libertatea de a încheia actele permise în condițiile acestei dispoziții legale nu este discreționară și nu implică posibilitatea încheierii unor acte juridice vătămătoarea pentru societatea administrată.

Având în vedere condițiile prevăzute în contract și obligațiile pe care și le-a asumat pârâtul-apelant, instanța de apel a concluzionat în sensul că răspunderea acestuia poate fi angajată față de reclamantă în oricare dintre situațiile menționate la art. 8 din contract, dacă se poate dovedi existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

În acest sens, curtea a constatat că nu există nici o dovadă în sensul că achiziția bunurilor respective a fost previzionată expres în bugetele de cheltuieli aferente anilor 2008 și 2009 și nici că în adunarea generală a acționarilor s-a convenit asupra achiziției bunurilor respective sau că, ulterior achiziției, adunarea respectivă a acceptat operațiunile efectuate de conducătorul desemnat prin contractul de mandat. Nu rezultă nici existența unor hotărâri ale consiliului de administrație în sensul arătat.

În consecință, achiziția celor două bunuri reprezintă operațiuni asumate de pârâtul-apelant în executarea contractului de mandat, iar nu executarea voinței acționarilor ori a unei hotărârii a consiliului de administrație. Astfel, răspunderea pentru un eventual prejudiciu cauzat reclamantului intimat în temeiul prevederilor art. 8 din contract nu poate fi exclusă de plano mai ales în contextul în care achizițiile respective au fost realizate cu persoane cu care reclamantul se afla în relații de interes personal.

Curtea a considerat că argumentele apelantului-pârât în sensul că achiziția de către conducătorul societății a unui ecran pe leduri tip D./3 model 2008 și echipament outdoor de videoproiecție tip D. a reprezentat o investiție legală, oportună pentru realizarea de noi câștiguri pentru ca S.C. MAMAIA S.A. să existe în continuare pe piață și că respectivele operațiuni au avut în vedere atingerea criteriilor de performanță și eficientizarea activității societății, nu pot fi primite în condițiile în care ambele operațiuni au avut un caracter ocult întrucât, pe lângă faptul că nu fost efectuate cu întocmirea documentelor justificative necesare înregistrării în contabilitate astfel încât să se cunoască existența lor și necesitatea luării măsurilor de punere în funcționare (inclusiv pentru a se putea verifica faptul integrității ori funcționalității acestora), acesta nu a întreprins nici un demers în sensul punerii în funcțiune măcar în ce privește bunul achiziționat în anul 2008.

În ce privește cuantumul sumei apreciat de tribunalul ca fiind prejudiciul creat reclamantei, curtea a constatat că acesta nu se poate limita doar la suma de achiziție a celor două echipamente tehnice, ci la întreg prejudiciul produs, adică și a acelor componente care își au originea în operațiunile juridice în discuție.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul, motivele fiind următoarele:

Astfel cum susține recurentul-pârât, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privitoare la prescripția dreptului material la acțiune (art. 1, art. 3 și art. 14 din Decretul nr. 167/1958), prescripție care a fost invocată în raport de momentul la care a fost încheiat contractul nr. x din 12.08.2008.

Astfel cum susține recurentul-pârât, curtea de apel a apreciat nejustificat că termenul de prescripție a dreptului de a solicita de la fostul conducător plata contravalorii sumei plătite în cadrul acestui contract, nu curge de la data la care bunurile au intrat în proprietatea societății, ci de la data ta care a fost întocmit raportul de inspecție fiscală din 5.10.2010.

A considerat, totodată, că termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a început să curgă de la data încheierii contractului, ci de la data constatării prejudiciului, care s-a realizat în octombrie 2010, iar în raport de această dată, instanța de apel a apreciat că acțiunea promovată la data de 27.01.2012 este formulată în termenul de prescripție.

Recurentul-pârât precizează că prin raportul de inspecție fiscală nu s-a constatat producerea niciunui prejudiciu, din acest raport reieșind că achiziția era inclusă în bugetul de venituri și cheltuieli al societății, astfel încât cheltuiala a fost una legală.

Mai mult decât atât, astfel cum susține recurentul-reclamant, contractele de vânzare-cumpărare nu au fost niciodată desființate, transferul dreptului de proprietate a operat în mod valabil către S.C. MAMAIA S.A. care deține și în prezent proprietatea echipamentelor de video-proiecție, prin urmare prejudiciul nu există.

În raport de pretențiile formulate, recurentul-pârât apreciază că prescripția dreptului material la acțiune curge de la momentul la care s-au produs actele de imprudență, când s-au utilizat abuziv sau neglijent fondurile societății, respectiv, de când conducătorul societății și-a încălcat obligația asumată prin contractul de mandat și a semnat contractul de vânzare-cumpărare a sistemului de proiecție, adică 12.08.2008.

În opinia recurentului-reclamant, faptul că nu există o dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că activitatea sa din anul 2008 a fost verificată de adunarea generală a acționarilor ori de cenzori, este un aspect imputabil reclamantei.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a apreciat că nu ar putea fi primit argumentul tribunalului cu privire la faptul că dreptul material la acțiune s-a născut de la data raportului de control din data de 05.10.2010 și că intimata-reclamantă avea posibilitatea să cunoască un eventual prejudiciu mai devreme de acest moment prin mecanismele interne de verificare, mai ales că raportul de control respectiv putea să nu survină niciodată. Cu toate acestea, curtea a apreciat că dreptul material la acțiune nu se putea naște mai devreme de data încetării raporturilor de mandat, respectiv 25.03.2009, fară a expune argumente în acest sens.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 150 din Legea nr. 31/1991 și a art. 8 din contract, care reprezintă legea părților.

Recurentul-pârât arată că nici unul din cele două contracte nu a fost depuse a dosar, întreaga argumentare a instanțelor bazându-se pe un raport de inspecție care nu îi este opozabil, care nu a fost contestat nciodata de intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. și care nu constată niciun prejudiciu.

Totodată, ecurentul-pârât expune exhaustiv situația de fapt.

De asemenea, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2.03.2009, recurentul-pârât arată că instanța de fond a reținut că bunul achiziționat, respectiv echipament outdoor de video proiecție model D., a fost înregistrat în patrimoniul reclamantei la valoarea de 1.441.478,99 RON.

Bugetul de venituri și cheltuieli pentru anul 2009, astfel cum susține recurentul-pârât, a fost adoptat prin hotărârea nr. 5/14.06.2009, când nu mai deținea funcția de director general, iar bunul achiziționat în martie 2009 se afla deja în proprietatea reclamantei, care ar fi trebuit să includă bunul în bugetul de venituri și cheltuieli.

Totodată, recurentul-pârât arată că suma de 1.441.478,99 RON se încadrează în dispozițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990, valoarea activelor nete ale S.C. MAMAIA S.A. la momentul încheierii contractului fiind de 32.388.444 RON.

Recurentul-pârât face trimitere la dispozițiile art. 2, art. 5 pct. B.1, arătând că reclamanata nu a indicat în mod explicit care este obligația din contract asumată și nerespectată, ori dispoziția legală încălcată, în speță, reclamanta neputând dovedi existența unei daune.

Recurentul-pârât susține că achiziționarea bunurilor a reprezentat o investiție legală, oportună pentru atingerea criteriilor de performanță și eficientizare a activității societății și că nu a putut proceda la punerea lor în funcțiune, întrucât a fost înlăturat din funcție.

Arată, de asemenea, că bunurile se află în depozitul societății reclamante.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, recurentul-pârât arată că, deși intimata-reclamanta nu a pretins sume mai mari decât prețul plătit prin cele două contracte, care este în cuantum de 2.753.178,19 RON, iar în cazul în care se adauga T.V.A. rezultă o valoare de 3.027.059,19, instanța l-a obligat în mod incorect la plata sumei de 3.341.866 RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă S.C. MAMAIA S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Critica invocată de recurentul-pârât care vizează încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește primul capăt de cerere este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

De asemenea, art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că termenul de prescripție este de 3 ani, iar art. 7 alin. (1) din decret dispune că "Prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită."

În raport de dispozițiile legale mai sus enunțate, Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat prin primul capăt al cererii deduse judecății, obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.626.506 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societății în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008.

Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acest capăt de cerere, instanța de apel a apreciat că, în raport de prevederile art. 3, art. 14 din Decretul nr. 167/1958, de art. 123 Codul comercial și de dispozițiile art. 8 din contractul de mandat nr. x/01.10.2007, cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului Constanța a fost formulată în termenul legal.

În acest sens, instanța de apel a reținut că raportul de inspecție fiscală din data de 05.10.2010 poate fi avut în vedere ca moment de început al cursului prescripției extinctive, în condițiile în care prejudiciul invocat de reclamantă rezultă ca urmare a aprecierii relevanței din punct de vedere fiscal a celor două operațiuni juridice - contractele de vânzare-cumpărare, în urma căreia a rezultat și stabilirea unor obligații fiscale.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că, chiar și în condițiile în care ar nu s-ar putea reține că momentul de la care curge termenul de prescripție este data întocmirii raportului de inspecție fiscală - 05.10.2010 - având în vedere că acțiunea este întemeiată pe prevederile contractului de mandat încheiat cu pârâtul, dreptul la acțiune nu se putea naște mai devreme de momentul la care mandantul a cunoscut presupusul prejudiciu. În raport de aceste aspecte, curtea a apreciat că dreptul material la acțiune nu se putea naște mai devreme de data încetării raporturilor de mandat, respectiv 25.03.2009, moment de la care reclamanta avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile și dacă a produs un prejudiciu societății administrate.

Soluția pronunțată de instanța de apel contravine dispozițiilor art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 94 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, "Inspecția fiscală are ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora.

(2) Inspecția fiscală are următoarele atribuții:

a) constatarea și investigarea fiscală a tuturor actelor și faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecției sau altor persoane privind legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinea și exactitatea îndeplinirii obligațiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;

b) analiza și evaluarea informațiilor fiscale, în vederea confruntării declarațiilor fiscale cu informațiile proprii sau din alte surse;

c) sancționarea potrivit legii a faptelor constatate și dispunerea de măsuri pentru prevenirea și combaterea abaterilor de la prevederile legislației fiscale".

De asemenea, art. 109 alin. (1) și (2) din același act normativ statuează:

"(1) Rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal.

(2) La finalizarea inspecției fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va cuprinde și diferențe în plus sau în minus, după caz, față de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi stabilit printr-o decizie privind nemodificarea bazei de impunere".

Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control, care este un terț față de raporturile care s-au derulat reclamantă și pârât.

Așadar, raportul de control nu poate constitui, prin el însuși, izvor al creanței, care este reprezentat de actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată, respectiv, în speța dedusă judecății, de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12 august 2008.

Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, în speța dedusă judecății momentul de la care începe să curgă acest termen fiind 12 august 2008 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare), reiese că la data introducerii acțiunii - 27 ianuarie 2012 - în ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare în judecată, termenul de prescriție de 3 ani se împlinise.

Totodată, în mod greșit a apreciat instanța de apel că dreptul material la acțiune nu se putea naște mai devreme de data încetării contractului de mandat - 25.03.2009, moment de la care reclamanta avea îndatorirea să verifice dacă, în executarea contractului de mandat, pârâtul i-a cauza vreun prejudiciu.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care nu există certitudinea datei unui posibil control al organului cu atribuții în acest sens, reclamanta nu putea sta în pasivitate, ci trebuia să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de pârât prin încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, neputând fi reținute prevederile art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât și în ceea ce privește inexistența prejudiciului.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind îndatorirea debitorului unei obligații născute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutării, executării necorespunzatoare ori cu întârziere a prestației datorate.

Pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente: existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv; săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; existența unui prejudiciu patrimonial; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Înalta Curte reține că în cauză nu este îndeplinită condiția prejudiciului, având în vedere faptul că, astfel cum susține și reclamanta, bunul care a făcut obiectul contractului de vanzare-cumpărare nr. x/02.03.2009 se află în patrimoniul său.

În concluzie, găsind întemeiate motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va modifica decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2012, va schimba sentința tribunalului, în sensul că va admite excepția prescripției în ceea ce privește primul capăt de cerere și va respinge acțiunea ca fiind prescrisă, în ceea ce privește acest capăt de cerere și va respinge ca nefondat al doilea capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei civile nr. 292 din 28 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 1875 din 14 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Schimbă sentința tribunalului, în sensul că admite excepția prescripției în ceea ce privește primul capăt de cerere și respinge acțiunea ca fiind prescrisă, în ceea ce privește acest capăt de cerere. Respinge ca nefondat al doilea capăt de cerere.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 mai 2021.