ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1232/2021

HOTĂRÂRE

19.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1232/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă sub nr. x/2020, la data de 03.08.2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV. și WW. au chemat în judecată pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: a) obligarea pârâtei să calculeze indemnizația de bază cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484,18 RON ce se cuvine în baza unor hotărâri judecătorești definitive și să-i reîncadreze prin raportare la această indemnizație începând cu data de 1 ianuarie 2018 și în continuare, pentru viitor; b) obligarea pârâtei la acordarea în integralitate (fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017) a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 484,18 RON, începând cu data de 1 ianuarie 2018 și în continuare, pentru viitor; c) obligarea pârâtei la plata pentru fiecare lună, pentru fiecare reclamant în parte, pentru perioadele în care au lucrat în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntîndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2818 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut că reclamanții sunt judecători și foști judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prezentul litigiu având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.

S-a apreciat că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., se aplică doar atunci când partea reclamantă își desfășoară activitatea la o instanță ce ar fi competentă în soluționarea cererii sale.

În prezenta speță, având în vedere că reclamanții, dețin sau au deținut funcția de judecători și foști judecători la data sesizării instanței, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu în cadrul Tribunalului București, instanță competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cauza raportat la calitatea reclamanților, sens în care invocă interpretarea dată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7 din 16 mai 2016 (Complet RIL).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2020.

La termenul de judecată din 5 martie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, constatând că domiciliile reclamanților II., MM., NN., QQ., UU., VV. și WW. nu sunt în București și faptul că aceștia erau pensionați la data introducerii acțiunii, a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi privește cu formarea a 5 dosar noi, care s-au aflat pe lista de ședință la pozițiile 22-26, astfel primul dosar îi va cuprinde pe II. și QQ., al doilea pe MM., al treilea pe NN., al patrulea pe UU., iar ultimul pe reclamantele VV. și WW..

Astfel, în dosarul nr. x/2021 (prezentul dosar), avându-i ca reclamanți pe reclamantele VV. și WW., instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalul București.

Prin sentința civilă nr. 1674 din 5 martie 2021, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 30 martie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat existența unui conflict negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanții aveau un drept de opțiune între două instanțe, tribunalul în a cărui circumscripție își aveau domiciliul și cel în care era situat locul lor de muncă.

În cauză, s-a apreciat, având în vedere că la data introducerii acțiunii, reclamantele nu mai aveau calitatea de judecători, că nu se aplică prevederile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în condițiile în care prezentul dosar nu este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte apreciază cu titlu preliminar că în cauză există conflict negativ de competență în accepțiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanțe din circumscripțiile a două curți de apel diferite s-au declarat necompetente în soluționarea aceleași pricini și și-au declinat reciproc competența.

Asupra conflictului de competență, instanța supremă reține următoarele:

Reclamantele au învestit Tribunalul Prahova cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâtă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care își acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Conform art. 127 alin. (2

) C. proc. civ., dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

În speță, reclamantele sunt foste judecătoare ale secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar competența aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, având în vedere că reclamantele nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza sau la o instanță inferioară acesteia, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamantele au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Prahova, în acord cu prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Așadar, dreptul de opțiune aparține, în mod exclusiv, părții reclamante, iar nu și părții pârâte sau instanței din oficiu care, prin urmare, nu poate reclama pe calea excepției de necompetență opțiunea procesuală manifestată de partea reclamantă (eventuala schimbare a competenței s-ar putea obține pe calea unui alt mecanism, și anume, cererea de strămutare).

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova.