ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1131/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 5 august 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și S.C. C. S.A., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.399.389,54 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea protezelor și a consumabilelor pe durata estimativă a vieții, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și prevederile art. 1084 C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis acțiunea reclamantului A., pârâta S.C. C. S.A., în calitate de corespondent al asigurătorului R.C.A. din Republica Bulgaria - Societatea de Asigurare D., fiind obligată la plata sumei de 3.399.389,54 RON, reprezentând daune materiale. Totodată, a fost obligată și la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 979 din 2 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, aceasta declarând recurs împotriva acestei decizii, în termen legal și motivat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 539 din 7 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul pârâtei C. S.A., s-a casat decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și înregistrată sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. C. S.A., în calitate de corespondent al asigurătorului E. S.A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimatul-pârât B., împotriva sentinței civile nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În consecință, a fost schimbată în tot sentința civilă atacată și respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

La 20 ianuarie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr. 7860 din 12 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În susținerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1169 și art. 1084 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului viitor, făcând confuzie cu prejudiciul eventual.

În acest sens, a arătat că, având în vedere că, prin decizia de casare nr. 539 din 7 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a reținut că legea incidentă în cauză este C. civ. de la 1864, instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile legale, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, sub aspectul inexistenței caracterului cert al prejudiciului viitor.

Față de această reținere, recurentul-reclamant a subliniat că, atât în C. civ. de la 1864, cât și în C. civ. actual, condițiile răspunderii civile delictuale sunt prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa și capacitatea delictuală.

În ceea ce privește prejudiciul acesta presupune îndeplinirea unor condiții fundamentale, iar neîndeplinirea acestora exclude răspunderea civilă delictuală.

În primul rând, prejudiciul trebuie să fie cert, având în vedere atât existența în sine a prejudiciului, cât și posibilitatea de a se stabili întinderea lui, prejudiciul actual având această caracteristică. Și prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea, iar acesta nu trebuie confundat cu prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine.

Apoi, caracterul direct al prejudiciului, care rezultă din conținutul art. 1086 C. civ. care, deși se referă la răspunderea contractuală, constituie o normă generală a răspunderii civile, aplicabilă așadar și în cazul răspunderii delictuale.

În al treilea rând, prejudiciul trebuie să aibă un caracter personal, fiind consecința principiului că, fără interes nu poate să se nască dreptul la acțiune. Astfel, numai persoana care a suferit o pagubă poate cere repararea acesteia.

În virtutea celor expuse, recurentul-reclamant a subliniat că, în mod greșit, a apreciat instanța de apel împrejurarea că prejudiciul pretins în prezenta cauză nu poate fi determinat, punând semnul echivalenței între prejudiciul viitor și cel eventual, aplicând elementele de hazard specifice celui de-al doilea.

Prejudiciul viitor a fost cuantificat, avându-se în vedere o serie de elemente certe. În acest sens, la dosarul cauzei au fost administrate o serie de probe, respectiv expertize medicale, înscrisuri cu caracter medical, acte de stare civilă, care au condus la aprecierea primei instanțe că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale sub aspectul certitudinii prejudiciului viitor.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai subliniat că, în ceea ce privește repararea acestui tip de prejudiciu, au fost respectate și dispozițiile art. 1169 C. civ. de la 1864, sub aspectul îndeplinirii rigorilor privind administrarea probatoriului. Spre deosebire de această conduită, pârâta S.C. C. S.A. nu a solicitat administrarea niciunei probe în vederea combaterii celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, apărările constând în simple alegațiuni.

Reclamantul a precizat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2, 6 și 11 din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aceste norme nefiind incidente în speță, iar împrejurarea că s-a adresat sau nu fondurilor de asigurare de sănătate apare ca fiind irelevantă, în condițiile în care o proteză la nivelul celei purtate de acesta nu va fi niciodată acoperită din aceste fonduri.

La 13 aprilie 2020, intimata-pârâtă C. S.A., având calitatea de corespondent al asigurătorului E. S.A, fostă Societatea de Asigurări D., a depus întâmpinare prin care a invocat, cu titlul prealabil, excepția tardivității formulării recursului, întrucât acesta a fost promovat cu nerespectarea termenului de 30 de zile instituit de prevederile art. 485 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind legale și temeinice argumentele din cuprinsul deciziei criticate cu privire la lipsa caracterului cert al prejudiciului pretins prin acțiune.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 23 februarie 2021 a fost respinsă excepția tardivității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. în calitate de corespondent al E. S.A. pentru motivele reținute prin această încheiere și a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei C., în solidar cu pârâtul B., la plata sumei de 3.399.389,54 RON cu titlu de echivalent al prejudiciului viitor suferit, constând în contravaloarea unor proteze și a consumabilelor aferente pentru utilizarea lor pe toată durata vieții.

Prin decizia atacată s-a reținut că pentru a putea fi reparat prejudiciul viitor este necesar a fi întrunită o dublă condiționalitate. Pe de-o parte, trebuie să existe siguranța producerii sale, iar, pe de altă parte, trebuie să existe suficiente elemente de natură a-i cuantifica întinderea însă, în cauză tocmai această subcondiție a caracterului cert al prejudiciului viitor nu este întrunită.

Instanța de apel a reținut că este indiscutabil că reclamantul a suferit o vătămare de o gravitate extremă prin pierderea membrului inferior stâng, împrejurare ce determină necesitatea acoperirii acestei vătămări pe întreaga durată de viață, însă, acest tip de prejudiciu nu poate fi evaluat la acest moment deoarece nu se poate cunoaște durata de viață a reclamantului și, de aici, nici numărul de proteze specifice de care acesta va avea nevoie. Prejudiciul pretins a fi reparat nu poate fi cuantificat cu exactitate la acest moment având în vedere lipsa caracterului cert al prejudiciului, în speță a prejudiciului viitor.

Instanța de apel a reținut, sub un alt aspect, faptul că plata de către asigurator a despăgubirilor susmenționate produse cu ocazia unui accident cauzat de un vehicul este condiționată de neachitarea acestor despăgubiri din fondurile de asigurări sociale către victima accidentului potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Norma C.S.A. nr. 20/2008, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, incidentă cauzei prin raportare temporală la momentul producerii faptei ilicite din data de 12.12.2009.

De asemenea, a mai reținut instanța de apel că, dreptul persoanelor cu handicap la asigurarea protezelor necesare desfășurării în mod normal a activității cotidiene este prevăzut de art. 11 din Legea nr. 448/2006, persoanele în cauză având dreptul, eventual, de a solicita asigurătorului acel tip de proteze sau dispozitive medicale neacordate prin Contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate și a normelor sale de aplicare. Însă, în cauză, s-a precizat expres de către reclamant că nu a efectuat o astfel de cerere de asigurare a protezei pentru membrul inferior stâng la sistemul asigurărilor sociale de stat.

În susținerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1169 și art. 1084 C. civ. de la 1864, în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului viitor, făcând confuzie cu prejudiciul eventual.

Înalta Curte reține că, un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Astfel, este cert prejudiciul actual adică acela care s-a produs în totalitate până la momentul la care victima cere repararea lui și dar și prejudiciul viitor și sigur care, deși încă nu s-a produs, este sigur că se vor produce, putând fi stabilită întinderea sau valoarea lui, pe baza probelor existente.

Certitudinea unui prejudiciu viitor se referă atât la existența, cât și la întinderea sa. Prejudiciul eventual însă, este lipsit de certitudine și de aceea nu se poate repara.

Distincția dintre un prejudiciu viitor reparabil și un prejudiciu eventual, care nu este reparabil, se poate sesiza în cazul prejudiciilor care sunt rezultatul pierderii integrității corporale în urma unui accident auto, cum este situația dedusă judecății în care reclamantul și-a pierdut membrul inferior.

În acest caz, situația creată prin producerea accidentului este ireversibilă, cum corect a susținut recurentul-reclamant, deoarece infirmitatea rezultată în urma accidentului este permanentă.

În această situație nu se poate reține că prejudiciul solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată sub forma obligării pârâtei la plata contravalorii unor proteze și produse medicale necesare îngrijirii medicale, este un prejudiciu eventual întrucât că nu se poate estima durata de viață a reclamantului, cum greșit s-a reținut prin decizia atacată.

În cauză, reperul principal pentru acordarea despăgubirilor solicitate este infirmitatea permanentă a reclamantului și de aici, certitudinea asupra necesității acoperirii costurilor de îngrijire medicală, iar nu faptul că nu se știe care va fi durata de viață a acestuia, care este o necunoscută, un element alea, inerent contractelor de asigurare.

Înalta Curte constată că în cauză au fost administrate probe prin care prejudiciul viitor a fost cuantificat, prin urmare prin decizia atacată s-a reținut în mod greșit că nu poate fi determinat, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea dispozițiilor art. 1084 și a art. 1169 C. civ. de la 1864 fiind fondate.

Sunt fondate și criticile prin care recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2, 6 și 11 din Legea nr. 448/2006 întrucât s-a reținut eronat că recurentul-reclamant trebuia să solicite fondurile pentru obținerea protezelor de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate iar nu de la asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului.

Înalta Curte constată, raportat la dispozițiile legale menționate, că acestea nu reprezintă o procedură prealabilă, obligatoriu de urmat de către recurentul-reclamant prealabil sesizării instanței de judecată cu o cerere îndreptată împotriva asigurătorului, ca atare, considerentele reținute în decizia atacată pe acest aspect, vor fi înlăturate.

Potrivit art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 și 501 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1634 din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,11 mai 2021.