ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1094/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la data de 21 iulie 2017, reclamanta A. SPA a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., solicitând tribunalului arbitral obligarea pârâtei la plata sumelor disputate în cadrul procedurii CAD nr. 8.

Pârâta s-a apărat în cursul procedurii arbitrale invocând excepția prescrierii dreptului material la acțiune, iar pe fond invocând caracterul neîntemeiat al pretenții, iar ulterior achitarea parțială a acestora în cursul procesului.

Hotărârea arbitrală:

Prin sentința arbitrală nr. 6 din 2 februarie 2019, astfel cum a fost îndreptată la data de 13 mai 2019, Tribunalul arbitral a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis cererea de arbitrare și a obligat pârâta la plata următoarelor sume: 17.720,36 Euro diferențe sume pentru vopsire elemente din beton; 506, 65 Euro valoare cămine vizitare pentru drepnuri longitudinale; 243.994, 88 Euro pentru lucrări executate la ratele din ofertă; 7.449,00 Euro valoare lucrări de reparații și vopsire parapet metalic existent; 11.206,30 Euro valoare reparații cu mortare speciale; 278.036,87 pentru ajustarea prețurilor aferente sumelor decise de CAD prin Decizia nr. 8.

Acțiunea în anulare:

Sentința arbitrală a fost atacată cu acțiune în anulare de pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 8 martie 2019 sub nr. x/2019.

La termenul din data de 14 martie 2019 secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor civile specializate în litigii cu profesioniști.

Urmare a declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 114 din 20 decembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A..

Recursul:

Împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 3 septembrie 2020 sub numărul unic de dosar acordat de secția a V-a Civilă a Curții de Apel București.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părților, a apărărilor invocate și soluțiilor pronunțate în litigiul arbitral și în acțiunea în anulare, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând sentința curții de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut nelegalitatea sentinței din perspectiva nemotivării, apreciind că în cuprinsul considerentelor expuse de curtea de apel nu se regăsește motivarea în fapt și în drept a tuturor motivelor invocate în acțiunea în anulare, nefiind prezentat raționamentul juridic al instanței. Arată, sub acest aspect, că instanța de fond nu a prezentat raționamentul juridic prin care a stabilit că prescripția dreptului material la acțiune s-a născut și a început să curgă la data de 05.04.2013; în același sens, susține că instanța de fond nu a prezentat raționamentul juridic prin care s-a stabilit că în cauză este aplicabil C. civ.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond sub aspectul motivelor contradictorii, susținând că instanța de fond a reținut, pe de o parte că criticile formulate în acțiunea în anulare se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar ulterior că momentul de început a termenului de prescripție a fost stabilit definitiv prin hotărârea arbitrală, nefiind supus analizei în acțiunea în anulare.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și ale art. 6 C. civ., prin raportare la considerentul conform căruia momentul de început al prescripției a fost stabilit definitiv prin hotărârea arbitrală, apreciind că instanța avea obligația de a analiza raționamentul juridic al tribunalului arbitral prin prisma caracterul imperativ al normelor din decretul menționat. În continuarea expunerii, recurenta-reclamantă arată că, în opinia sa termenul de prescripție început să curgă la data de 24.09.2011, când a fost comunicată părților rata aplicabilă vopsirii zonelor de beton dă către inginerul FIDIC prin determinarea emisă la data menționată. Raportat la data apreciată ca fiind momentul de început al începerii curgerii termenului de prescripție, recurenta-reclamantă susține că în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 169/1958, iar nu cele ale C. civ., astfel cum a reținut instanța. În consecință, se susține greșita aplicare a art. 6 C. civ. din perspectiva statuării că actele și faptele juridice săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noii legi civile nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii, respectiv a săvârșirii ori producerii lor. De asemenea a invocat, în același context, Decizia ÎCCJ nr. 1/2014 pronunțată în recurs în interesul legii.

În baza acelorași susțineri, recurenta-reclamantă apreciat că se impune constatarea prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile vizând reparațiile cu țesătură de carbon și reparațiile cu benzi de carbon, pentru care apreciază că termenul de prescripție a început să curgă la data de 11.11.2020, când antreprenorul a solicitat aplicarea ratei de 16,31 Euro.

Pentru toate criticile expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului cu consecința casării sentinței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea acțiunii în anulare și desființarea în parte a sentinței arbitrale în ce privește cele pretenții prescrise la data formulării cererii de arbitrare.

Întâmpinarea și recursul incident:

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă ASOCIEREA A. SPA a invocat excepția de netimbrare a recursului declarat, precum și excepția de tardivitate a declarării căii de atac. Subsidiar excepțiilor invocate, a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat, iar în măsura admiterii căii de atac, trimiterea cauzei către tribunalul arbitral în vederea pronunțării pe fondul excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Pe calea cererii de recurs incident, intimata-pârâtă a atacat încheierea de ședință din 4 octombrie 2019 și considerentele sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., criticile sale vizând următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cele dispuse în ședința publică din 4 octombrie 2019, consemnate în încheierea de la acel termen, prin care a fost respinsă excepția de netimbrare a acțiunii în anulare. A susținut că instanța de fond a acordat recurentei-reclamante o scutire de la plata taxei judiciare de timbru, în condițiile în care nu erau îndeplinite condițiile impuse de textul legal prin aceea că partea nu este o instituție publică, iar cererea nu avea ca obiect venituri publice. A susținut, totodată, că prin raportare la prevederile 200 C. proc. civ. și la art. 34 din O.U.G. nr. 80/2013 că sancțiunea pentru nerespectarea normelor din materia timbrajului este nulitatea, fiind incidente prevederile art. 176 alin. (6) C. proc. civ. în sensul că nu este necesară dovedirea vătămării.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat considerentul instanței de fond care a statuat că prin hotărâre arbitrală s-a reținut aplicarea legii române și pe cale incidentală caracterul imperativ al normelor juridice ce reglementează regimul prescripției extinctive sub imperiul Decretului nr. 169/1958, aceste aspecte nefiind criticate în acțiunea în anulare, astfel încât nu pot fi puse în discuția părților.

Raportând critica la prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că această dezlegare a problemei de drept, a caracterului imperativ al normelor ce reglementează prescripția extinctivă în Decretul nr. 169/1958 ce poate fi aplicat și în raporturile de drept internațional privat, poate fi analizată pe calea recursului la considerente. În dezvoltarea criticii, recurenta-pârâtă arată că nu există o statuare a tribunalului arbitral cu privire la caracterul normelor cuprinse în Decretul nr. 169/1958, astfel încât apreciază că nu există o motivare în hotărârea recurată sub acest aspect.

Mai arată că regimul reglementat de Decretul nr. 169/1958 aplicabil în raporturile de drept intern, nu este obligatoriu aplicabil și în raportul juridic de drept internațional privat. Sub acest aspect, susține că potrivit art. 147 din Legea nr. 105/1992 (în prezent art. 2663 C. civ.) regimul prescripției în raporturi de drept internațional privat este de ordine privată, menționând că fiind dată posibilitatea părților să aleagă legea aplicabilă contractului, cum ar fi în cauză legea română, rezultă că pentru dreptul român nu reprezintă o chestiune esențială - de ordine publică - să se aplice regimul juridic al prescripției acestui tip de raporturi juridice. Citează, în sensul susținerii sale, din lucrări de specialitate.

Pentru toate criticile formulate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului incident, cu consecința casării în parte a încheierii de ședință din 4 octombrie 2019 sub aspectul soluției de respingere a excepției de netimbrare a acțiunii în anulare, precum și cu consecința menținerii soluției pronunțate de instanța de fond cu înlăturarea considerentelor vizând caracterul de ordine publică a normelor de reglementează prescripția extinctivă în Decretul nr. 169/1958.

Prin întâmpinarea la recursul incident, recurenta-reclamantă a invocat excepția de inadmisibilitate.

Admisibilitatea recursurilor:

Cererea de recurs principal a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V- civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind declarat și motivat în termenul legal de 30 de zile, calculat potrivit art. 181 C. proc. civ.

Cererea de recurs incident a fost depusă cu respectarea dispozițiilor art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 474 C. proc. civ., coroborat cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., o dată cu întâmpinarea la recursul principal.

A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La termenul din data de 18 februarie 2021 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția tardivității declarării recursului principal, constatând respectarea prevederilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac fiind depusă cu respectarea terenului legal de 30 zile. A dispus, totodată, unirea excepției de netimbrare a recursului principal cu fondul căii de atac, având în vedere existența criticilor din memoriul de recurs incident care vizau nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva soluției de scutire la plata taxei judiciare de timbru aferentă acțiunii în anularea hotărârii arbitrale. De asemenea, a respins excepția de inadmisibilitate a recursului incident, apreciind că motivele invocate nu atrag sancțiunea invocată de recurenta-reclamantă.

A admis în principiu recursurile declarate și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestora.

Analiza motivelor de recurs:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. este apreciat ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Critica menționată a vizat, în esență, nemotivarea sentinței de fond sub două aspecte: al neexpunerii considerentelor care că conducă la stabilirea datei în început a curgerii termenului de prescripție, precum și a considerentelor care să justifice aplicarea dispozițiilor noii codificări civile.

Înalta Curte reține că instanța de fond a expus raționamentul juridic prin care a conservat cele statuate de tribunalul arbitral referitoare la momentul de început al termenului de prescripție. Se observă din această perspectivă că instanța a precizat, în considerentele sentinței, că aspectul referitor la momentul de început al termenului de prescripție nu poate fi supus analizei în cadrul acțiunii în anulare, raportat la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., nefiind în prezența încălcării unei norme imperative. S-a precizat, în continuarea raționamentului juridic faptul că modalitatea de stabilire a momentului de început al termenului de prescripție presupune analiza raportului contractual, a situației de fapt și interpretarea probatoriului administrat, aspecte ce nu pot fi examinate în acțiunea în anulare.

Se constată, deci, de Înalta Curte, existența considerentelor care să argumenteze aspectul legat de momentul de început al termenului de prescripție, precum și considerentele care justifică imposibilitatea analizării punctuale a criticilor recurentei-reclamante care tindeau la stabilirea unui alt moment, prin raportare la prevedere art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocată de parte în susținerea acelor critici.

De asemenea, Înalta Curte reține că în sentința de fond se regăsesc considerentele care justifică incidența normelor din C. civ., atât prin referirile la normele legale aplicabile ce se regăsesc în Legea nr. 71/2011, care conturează regimul juridic tranzitoriu al prescripției extinctive, la normele legale aplicabile ce se regăsesc în C. civ., cât și prin referirea la cele statuate cu privire la momentul de început al termenului de prescripție. Prin raportare atât la normele de drept incidente, precum și la momentul nașterii dreptului la acțiune care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive, instanța de fond a redat raționametul juridic care a conturat astfel soluția de aplicare în speță a dispozițiilor noii codificări civile.

O altă critică a recurentei-reclamante subsumată aceluiași motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a vizat o pretinsă contradictorialitate a considerentelor sentinței recurate.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă susține această critică prin citarea trunchiată a considerentelor sentinței de fond. Astfel, deși partea susține că instanța de fond a reținut că criticile sale se încadrează în motivul de anulare prevăzut de art. 488 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., analiza sentinței relevă faptul că judecătorul a afirmat expres că doar formal se regășește o asemenea încadrare, explicând în continuarea raționamentului juridic motivele pentru care nu toate aspectele invocate de parte pot fi analizate din perspectiva motivului invocat în acțiunea în anulare.

În consecință, critica recurentei-reclamante sub acest aspect este nefondată, nefiind incident motivul de casare invocat din perspective unor considerente contradictorii.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Se reține sub un prim aspect caracterul confuz la primei critici în care recurenta-reclamantă invocă o pretinsă nelegalitate a sentinței de fond care statuează asupra imposibilității de punere în discuția părților a unor aspecte invocate în întâmpinarea depusă la dosar, motivat de faptul că acele aspecte nu au fost criticate prin acțiunea în anulare. Înalta Curte nu poate decela motivul de nelegalitate susținut de recurenta-reclamantă, pe de o parte întrucât aspectele criticate în recurs nu au făcut obiectul de analiză al instanței de fond, iar pe de altă parte nu vine în contradicție cu susținerile părții referitoare la caracterul imperativ al normelor care reglementează regimul prescripției extinctive cuprinse în Decretul nr. 169/1958.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea sentinței de fond sub aspectul neanalizării momentului de început al termenului de prescripție, apreciind că instanța era obligată să analizeze raționamentul tribunalului arbitral din perspectiva normelor imperative ale Decretului nr. 169/1958.

Critica este nefondată. Este adevărat că în vechea legislație prescripția extinctivă era de ordine publică, normele având un caracter imperativ, astfel cum rezultă din Decretul nr. 169/1958, în timp ce prin noua codificare civilă instituția prescripției a fost transformată într-una de ordine privată. Însă, pentru a statua asupra normelor legale incidente speței se impune, așa cum a făcut tribunalul arbitral, o analiză a situației de fapt, prin raportare la probatoriul administrat pentru a se stabili momentul nașterii dreptului la acțiune pentru creditorul obligației de plată, moment ce determină și începutul curgerii termenului de prescripție.

Se reține că prin invocarea motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanței de fond reaprecierea situației de fapt, prin reanalizarea probatoriului administrat în fața tribunalului arbitral pentru a determina o nouă apreciere a momentului nașterii dreptului la acțiune al creditorului obligației de plată, respectiv o nouă apreciere a momentului de început al prescripției extinctive, pentru a justifică o pretinsă încălcare a unor norme imperative.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține legalitatea sentinței de fond care a statuat asupra imposibilității examinării sentinței arbitrale în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă, întrucât ar presupune analiza situației de fapt și reaprecierea probatoriului, în condițiile în care motivul de anulare vizează strict încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

Înalta Curte observă că prin criticile formulate în cadrul acțiunii în anulare, așa cum a reținut și instanța de fond, sub aparența încălcării unor norme imperative ale legii încearcă forțarea aplicării acestora prin solicitarea de stabilire a unei alte situații de fapt, care ar atrage, în opinia părții, incidența normelor Decretului nr. 169/1958. Este evidentă intenția recurentei-reclamante de a înlătura cele reținute de tribunalul arbitral în sensul că, ulterior stabilirii momentului de început al prescripției extinctive prin analiza conduitei părților și a probatoriului administrat, a apreciat incidența normelor C. civ. din materia prescripției care conferă instituției un regim de ordin privat, constatând că excepția nu a fost invocată până la termenul limită prevăzut de lege.

Acest aspect, însă, nu are semnificația încălcării unei norme imperative a legii, deoarece pentru a fi în ipoteza motivului de anulare invocat în cauză se impunea mai întâi să se reține aplicabilitatea acelor norme. Or, în speță, analiza probatoriului a condus spre concluzia aplicării unui alt act normativ, iar nu a celui susținut de recurenta-reclamantă.

În acest context, în acord cu instanța de fond care a apreciat că nu se supune motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. aspectul legat de stabilirea momentului de început al termenului de prescripție, Înalta Curte reține că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, având în vedere că aceasta vizează prescripțiile începute anterior intrării în vigoare a C. civ.. Or, cum aspectul referitor la momentul de început al termenului de prescripție nu a făcut obiectul verificării în fața instanței de fond, fiind necesare verificări ale situației de fapt, nu se poate reține incidența deciziei menționate, în contextul reținerii începerii curgerii termenului de prescripție ulterior intrării în vigoare a C. civ.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la împlinirea termenului de prescripție, prin raportare la momentul apreciat de aceasta ca fiind cel de început, nu vor fi analizate de Înalta Curte având în vedere cele expuse anterior.

Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SPA, precum și excepția de netimbrare a recursului principal sunt apreciate de Înalta Curte ca nefondate pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegalitatea încheierii de ședință din 4 octombrie 2019 este nefondată. Pe cale de consecință, excepția de netimbrare a recursului principal unită cu fondul cauzei este, de asemenea, nefondată. Se menționează că motivele vor fi analizate în vederea expunerii raționamentului juridic atât în ceea ce privește motivul de nelegalitate, cât și excepția de netimbrare, Înalta Curte reținând că acestea sunt comune sub ambele aspecte.

În mod legal instanța de fond a reținut incidența prevederilor Legii nr. 554/2004, care statuează asupra asimilării persoanelor juridice de drept public ce au ca obiect de activitate un serviciu public cu autoritățile publice.

Înalta Curte reține, totodată, incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 500/2002 care, definind instituția publică, stabilește, în art. 2 alin. (1) pct. 30 că intră în această noțiune, alături de ministere, și instituțiile din subordinea/coordonarea acestora finanțate din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din lege. Or, printre bugetele menționate în art. 1 alin. (2) din se regăsesc și fondurile externe nerambursabile, contractul dintre părți având la bază o asemenea finanțare. Se reține, din această perspectivă, așa cum a apreciat și instanța de fond, incidența în cauză a prevederilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, vizând scutirea recurentei-reclamante de la plata taxei judiciare de timbru, atât în cadrul acțiunii în anulare, cât și în calea extraordinară de atac.

Având în vedere cele reținute, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară analizare susținerilor recurentei-pârâte vizând pretinsa nulitate a hotărârii atacate, precum și caracterul absolut al nulității invocate. Doar pentru acuratețea raționamentului juridic Înalta Curte precizează că greșita timbrare a cererii cu care a fost investită instanța, urmare a dispozițiilor acesteia nu atrage sancțiunea nulității absolute, astfel cum susține recurenta-pârâtă, prin raportare la prevederile art. 200 C. proc. civ. Un prim aspect care conduce la concluzia precizată este acela că prevederile invocate nu sunt aplicabile în căile de atac decât în măsura compatibilității lor cu procedura de judecată a căii de atac. în al doilea rând sancțiunea reglementată de art. 200 C. proc. civ. are în vedere neachitarea taxei de timbru astfel cum a fost stabilită de instanță, iar nu statuarea acesteia asupra scutirii de plată. În sfârșit, lipsa sancțiunii nulității este dedusă și din dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013 care statuează că în măsura în care instanța de control judiciar costată neachitarea corespunzătoare a taxei judiciare de timbru în fața instanțelor inferioare, are obligația de a da în debit partea cu suma corect datorată (art. 38 din actul normativ menționat). În concluzie, nu există o sancțiunii a nulității atașată unei greșitei stabiliri a taxei judiciare de timbru, indiferent dacă vizează cuantumul acesteia ori scutirea de plată.

Este nefondată și critica recurentei-pârâte întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reține caracterul confuz al motivelor ce susține critica formulată, relevat de faptul că deși calea procesuală aleasă a fost aceea a recursului la considerente, într-un prim motiv invocă o pretinsă nemotivare a instanței de fond, raportat la reținerea de către instanță a caracterului imperativ a normelor cuprinse în Decretul nr. 169/1958.

Chiar și în acest context, reținând admisibilitatea criticii pe calea recursului incident, prin raportare la Decizia nr. 14/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acesteia. Se reține, astfel, că deși instanța de fond a precizat că tribunalul arbitral prin aprecierea legii române ca lege aplicabilă litigiului a reținut implicit și caracterul de norme imperative ale celor cuprinse în Decretul nr. 169/1958, Înalta Curte observă că tribunalul arbitral a statuat în mod expres asupra caracterului acestor norme, în analiza comparativă a celor două reglementări. Se menționează în acest sens considerentul nr. 157 paragraful 2 din hotărârea arbitrală.

În acest context, în mod legal instanța de fond a apreciat că nu mai poate pune în discuția părților problema caracterului normelor din Decretul nr. 169/1958, având în vedere statuarea tribunalului arbitral în acest sens și lipsa criticilor pe acest aspect în cadrul acțiunii în anulare.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei-pârâte referitoare la înlăturarea caracterului imperativ al normelor Decretului nr. 169/1958 într-un litigiu de drept internațional privat. Se reține că art. 147 din Legea nr. 105/1992, în vigoare sub imperiul C. civ. din 1864 nu are valența oferită de recurenta-pârâtă, nestabilind un alt regim al prescripției extinctive în raporturile cu element de extraneitate. El stabilește doar că prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși, nestatuând derogatoriu asupra regimului acesteia. În consecință, sub regimul C. civ. din 1864, prin raportare și la art. 147 din Legea nr. 105/1992, indiferent de modalitatea de soluționare a litigiului, pe cale acțiunii adresate instanței judecătorești sau pe calea arbitrajului, normele Decretului nr. 169/1958 rămân imperative, urmând regimul stabilit de cadrul legislativ de la acel moment.

De asemenea, referirea la art. 2663 C. civ. este nerelevantă în raport cu Decretul nr. 169/1958, articolul fiind adoptat în corelare cu noua reglementare a prescripției extinctive, care dobândește în viziunea noii codificări civile un caracter de ordine privată.

Totodată, sunt nerelevante extragerile din doctrină, acestea neputând conduce la eventuala apreciere a nelegalității hotărârii recurate.

Pentru toate considerentele reținute, având în vedere și prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât excepția de netimbrare a recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, cât și recursul principal și recursul incident, reținând caracterul nefondat al criticilor formulate.

Având în vedere respingerea recursului incident, Înalta Curte va respinge și cererea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite condițiile reglementate de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepția de netimbrare a recursului declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. SPA împotriva sentinței civile nr. 114 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea privind acordarea de cheltuieli de judecată formulată de recurenta A. SPA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.