ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 236/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 22 iulie 2020, sub dosarul număr x/2020, reclamanta a solicitat instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, să dispună următoarele: obligarea pârâtei la plata sumei de 584.628,03 RON, la care se adaugă TVA in valoare de 111.079,33 RON, reprezentând prejudiciul creat de către pârâtă în cadrul Contractului de Servicii 1SPA 2005/RO/16/P/PA/003/02 "Asistenta tehnica pentru revizuirea si actualizarea studiului de fezabilitate, elaborarea proiectului tehnic, planșelor si documentelor de licitație pentru reabilitarea DN6 tronsonul Alexandria - Craiova si construcția variantelor de ocolire Alexandria și Caracal".

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350 C. civ. și celelalte dispoziții legale cuprinse în acțiune, precum și Legea nr. 50/1995.

Prin sentința civilă nr. 2328/2020 din 24 noiembrie 2020, Tribunalul București a admis excepția necompetenței generale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta COMPANIA NATIONALA DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. în contradictoriu cu pârâta A.., în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Prin sentința nr. 74 din 03.09.2021, pronunțată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune ridicată de pârâta A.; a fost respinsă cererea reclamantei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., formulată împotriva A., ca fiind prescrisă; s-a respins cererea reclamantei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. privind cheltuielile de arbitrare; a fost obligată reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. la plata sumei de 40.010,18 RON către A., reprezentând cheltuieli arbitrale, constând în onorariu avocațial.

Prin încheierea din data de 29.09.2021, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 74/03.09.2021, în sensul că s-a rectificat numărul și data de înregistrare a dosarului arbitral fiind 3/2021, înregistrat la 07.01.2021, în loc de 26/2020, înregistrat la 26.03.2020.

Împotriva sentinței arbitrale nr. 74 din 03.09.2021, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A a formulat acțiune în anulare.

Prin sentința civilă nr. 2/2022 din 12 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței arbitrale nr. 74/03.09.2021 pronunțată de Tribunalul Arbitral din cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu pârâta A.., ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta COMPANIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința trimiterii spre rejudecare a acțiunii în anulare la Curtea de Apel București, iar, în subsidiar, în cazul reținerii spre judecare, a solicitat casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii în anulare formulate de CNAIR S.A., cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința civilă atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată de instanță, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ. și art. 6 din CEDO.

Aceasta nu cuprinde motivele care au format convingerea judecătorului pentru a pronunța soluția și, implicit, motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei și probele administrate în dovedirea acestor argumente.

O hotărâre care, în condițiile legii, nu evocă rațiunile ei este o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile ce guvernează procesul civil. Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă, precizând punctual motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat argumentele părților.

In speță, nemotivarea hotărârii judecătorești este vădită. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat în art. 22 C. proc. civ., presupune aflarea adevărului juridic, ceea ce obligă instanța ca înainte de toate să asigure calificarea exactă a acțiunii reclamantei.

Sentința civila recurată este nelegală, întrucât cele reținute de instanță sunt eronate, schimbă natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al actelor din dosarul cauzei și, totodată, este dată cu aplicarea sau încălcarea legii.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivul de anulare invocat de CNAIR S.A., respectiv art. 608 alin. (1) lit. h), vizează aspecte ce țin de conținutul hotărârii arbitrale.

In ce privește sentința arbitrala nr. 74 din 03.09.2021 pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2021, modificată prin încheierea de îndreptare din 29.09.2021, recurenta a considerat ca aceasta, contrar celor reținute de instanța de fond, încalcă dispozițiile imperative ale legii aplicabile în prezenta speță.

După prezentarea contractului și a situației litigioase dintre părți, recurenta a susținut, referitor la prescripție, că acțiunea a fost depusă în termenul legal.

Astfel, numai după parcurgerea integrală a procedurii prealabile, a cărei obligativitate și ale cărei etape au fost stabilite prin lege, partea îndreptățită are deschisă calea arbitrajului, prin nașterea dreptului la acțiune.

Mecanismul obligatoriu, anterior inițierii acțiunii, reprezintă o procedură prealabilă, în sensul art. 2532 punctul 7 C. civ., atât în doctrină, cât și în practica judiciară stabilindu-se acest lucru.

Regula generală în materia cursului prescripției extinctive este statuată de art. 2.523 C. civ., iar dreptul material la acțiune este definit prin art. 2.500 alin. (2) C. civ.

Pentru a determina dacă și în ce măsură dreptul material la acțiune s-a născut și, implicit, prescripția a început să curgă, analiza Tribunalului arbitral trebuia raportată la poziția părților asupra Notificării nr. x/13.11.2019.

In opinia recurentei, momentul care marchează începutul cursului prescripției și nașterea dreptului material la acțiune prin negarea dreptului de către debitorul obligației, este cel determinat prin adresa nr. x/03.12.2019, când A.. i-a comunicat pentru prima dată refuzul de plată al facturii nr. x/24.07.2019.

Prin urmare, prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la 03.12.2019, acesta fiind momentul de la care recurenta a avut interes și nevoie să apeleze la mijloace juridice de corecție pentru valorificarea dreptului său în justiție, cu respectarea procedurilor contractuale.

În continuare, recurenta a arătat că, potrivit Legii nr. 10/1995, legiuitorul a statuat si reglementat un termen de prescripție de 10 ani, în ceea ce privește răspunderea pentru viciile ascunse ale construcției.

Astfel, potrivit contractului Proiectantul răspunde față de Beneficiar atât în timpul derulării contractului, cât și după finalizarea acestuia.

Așa cum se prevede în lege, răspunderea de 10 ani este prevăzută pentru viciile construcției și nicidecum doar pentru viciile clădirilor, lucrările de infrastructură rutieră (drumuri, autostrăzi, poduri) reprezintă prin ele însele construcții, astfel cum termenul este reglemantat de către legiuitor.

Mai mult decât atât, chiar din prevederile Legii nr. 10/1995 rezultă că aceasta se aplică și pentru construcția lucrărilor de infrastructură rutieră.

Motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. este incident, sentința arbitrala nr. 74 din 03.09.2021 pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2021 încalcă dispoziții imperative ale legii, prin urmare, în mod evident Tribunalul arbitral a încălcat dispoziții legale imperative, prin pronunțarea soluției sale.

În interpretarea dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., o hotărâre este nulă, nu numai dacă înfrânge ordinea publică, dar și atunci când încalcă dispozițiile imperative ale legii.

Astfel cum a fost reținut în literatura juridică de specialitate, ordinea publică înglobează, alături de ordinea publică de drept material, și ordinea publică de drept procedural.

Dimensiunea procedurală a ordinii publice justifică un control al constituirii tribunalului arbitral și al modului în care s-a desfășurat litigiul din punct de vedere procedural, respectarea principiilor fundamentale ale acestuia, legalitatea, contradictorialitatea, egalitatea părților în fața justiției, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, prin aspecte procedurale legate de administrarea probelor și evaluarea argumentelor părților în cadrul litigiului arbitral.

Pe de altă parte, art. 1169 din C. civ. statuează în sensul că părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora. în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Obiectul prezentului recurs îl constituie o hotărâre prin care a fost respinsă o acțiune în anulare.

Se reține că acțiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desființată numai pentru unul din motivele strict și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Prin acțiunea în anulare reclamanta a criticat modalitatea de aplicare de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 2523 pct. 7 C. civ., referitoare la cazurile generale de suspendare a prescripției, ale art. 2523 C. civ., care stabilește ca regulă generală, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și ale art. 2517 C. civ., care reglementează termenul general de prescripție.

Temeiul de drept al acțiunii în anulare formulate de reclamantă a fost reprezentat de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii;"

În cuprinsul cererii de recurs, criticând soluția de respingere a acțiunii în anulare formulate, reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se constată că, în speță, majoritatea criticilor formulate aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând probele administrate, maniera de apreciere a acestora și situația de fapt, aspecte ce nu pot fi analizate în recurs.

În ceea ce privește art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, criticile recurentei prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ale art. 6 din C.E.D.O, dar și pe cele ale art. 22 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Trebuie menționat că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța a examinat problema de fond supusă judecații, răspunzând astfel cererilor cu care a fost învestită, a cercetat susținerile și apărările esențiale formulate pe parcursul procesului, părțile având posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel, curtea de apel a reținut că prima critică a reclamantei în referire la art. 2532 pct. 7 C. civ., reprezintă, de fapt, o succesiune de fapte și afirmații, prin care încearcă a da semnificația juridică de procedură prealabilă, tuturor demersurilor efectuate de aceasta în perioada anilor 2013-2015 - notificări, corespondență, expertizarea tehnico-contabilă a lucrărilor - și chiar ulterior, până la data formulării cererii de arbitrare.

În acest sens, curtea de apel a apreciat că reclamanta nu a susținut caracterul obligatoriu potrivit legii al procedurii prealabile, prin indicarea în mod corespunzător a acelor dispoziții legale care o prevăd; de asemenea, a reținut că, atât legea, cât și contractul prevăd o durată limitată în timp a procedurii prealabile, și, de altfel, că nu se poate vorbi de o amânare/suspendare a cursului prescripției în sensul textului legal invocat, pe durata a câțiva ani, pe parcursul cărora reclamanta pretinde că ar fi încercat soluționarea diferendelor dintre părți privind viciile lucrărilor, până la ultimul astfel de demers, constând în notificarea nr. x/13.11.2019.

Sub aspectul criticii reclamantei, susținută prin acțiunea în anulare, referitoare la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 2523 C. civ., curtea de apel a statuat că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, devin incidente normele speciale în privința momentului de debut al termenului de prescripție extinctivă, astfel cum au fost corect reținute și, de altfel, și aplicate, de către tribunalul arbitral, și anume dispozițiile art. 1880 alin. (3) rap. la art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ.

În final, curtea de apel a reținut că Tribunalul arbitral a stabilit în mod corect natura juridică a termenului de 10 ani (de la recepția lucrării, în care se pot ivi vicii ascunse ale construcției, pentru care răspunde proiectantul) ca fiind un termen special legal de garanție, în sensul 2531 alin. (5) C. civ., iar nu un termen de prescripție.

Astfel, susținerile recurentei în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care au format convingerea judecătorului pentru a pronunța soluția și, implicit, motivele pentru care au fost înlăturate argumentele recurentei și probele administrate în dovedirea acestor argumente, precum și cele prin care se susține că aspectele reținute de instanță sunt eronate și schimbă natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al actelor din dosarul cauzei, nu sunt fondate, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat cererilor și apărărilor formulate, explicitând motivele pentru care a considerat că tribunalul arbitral a pronunțat o soluție în acord cu dispozițiile legale incidente, atunci când a respins cererea reclamantei ca prescrisă.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului.

Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse și care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice, aparține instanței, iar acesta, așa cum rezultă din considerentele hotărârii verificate, a fost realizat în mod evident de curtea de apel.

Judecătorul și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanța a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

În soluționarea cauzei, curtea de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite și procedând la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Așa fiind, cum curtea de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, iar criticile recurentei nu susțin nemotivarea sau existența unor motive străine de natura cauzei și nici contradictorialitatea, nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Susținând că au fost încălcate și greșit interpretate și aplicate dispozițiile legale, se apreciază că recurenta urmărește în realitate ca instanța supremă să cenzureze stabilirea de către curtea de apel a situației de fapt, aspect care ține de temeinicia hotărârii și care nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Se apreciază că instanța de recurs nu poate cenzura elementele în raport cu care curtea de apel a stabilit debutul termenului de prescripție, cele relevate de către recurentă reprezentând aspecte atașate situației de fapt.

Astfel, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, aspectele legate de durata termenului de prescripție și cauzele de suspendare vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Expunerea unor opinii despre dezlegările date împrejurărilor analizate de curtea de apel, indicarea formală a unor texte legale (art. 2532 punctul 7 C. civ., art. 2.523 C. civ., art. 2.500 alin. (2) C. civ.; art. 41 alin. (11) din Legea nr. 10/1995), evocarea unor argumente generice sau pur teoretice în referire la ordinea publică și dispozițiile imperative ale legii la care face trimitere art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu pot să atragă nicio analiză, fiind chestiuni ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Așa fiind, Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs, în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare invocat sau în vreunul din motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, prin urmare, examenul hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia din perspectiva temeiului de casare indicat, nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Natională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.994,67 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NATIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinței civile nr. 2/2022 din 12 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.994,67 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2023.