ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30.03.2017, sub nr. x/2017, așa cum a fost precizată ulterior, reclamanții A., B., C., D., E. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta F. S.A., să se constate abuzive clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare și dobânda penalizatoare, restituirea sumelor excedentare în situația constatării nulității acestor clauze, la care se adaugă dobânda legală de la data plății acestora, la zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 975 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, disjuns din dosarul nr. x/2017, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții D., C. și C., ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D., C. și C. împotriva sentinței civile nr. 975 din 10 aprilie 2019.

Împotriva acestei decizii, reclamanții D., C. și C. au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, recurenții arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, precum și a jurisprudenței C.J.U.E.

Cu privire la comisionul de acordare și la comisionul de administrare, recurenții consideră că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, întrucât clauza care prevede perceperea unui comision fără a se presta un serviciu în schimbul acesteia îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă în sensul acestei legi.

Invocă în acest sens, recurenții, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligațiile părților și lipsa bunei-credințe a băncii, care trebuie analizate în funcție de justețea comisionului de acordare, față de costurile suportate de bancă, în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

Învederează instanței că, în situația în care plata acestui comision constituie o obligație, aceasta este vădit disproporționată și în defavoarea consumatorilor, clauza nefiind negociată în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă s-ar considera că existența acestui comision este justă, cuantumul său ar trebui să fie fix și nu proporțional cu creditul.

Astfel, în opinia recurenților, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere, fiind o clauză abuzivă, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Referitor la clauza care prevede perceperea unui comision de administrare, recurenții arată că aceasta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului și că în speță banca nu a acționat corect și echitabil, în condițiile în care nu a explicat consumatorului pentru ce se datorează comisionul de administrare și a încercat mascarea unei alte dobânzi prin intermediul acestui comision.

În cazul de față, potrivit recurenților, banca nu face dovada unei contraprestații sau a unui cost, căruia să îi corespundă aceste plăți, invocând cauza C-241/98 a C.J.U.E.

Totodată, recurenții expun ample considerații cu privire la sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", arătând că analiza trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

De asemenea, recurenții menționează că aceste clauze nu respectă nici exigențele bunei-credințe, deoarece inserarea comisionului de administrare le-a vătămat interesele legitime, patrimoniale, prin majorarea ratei lunare.

Cu privire la clauza ce prevede dobânda penalizatoare, recurenții consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând că dispoziția contractuală ce prevede plata unei dobânzi penalizatoare face parte din obiectul principal al contractului.

În acest sens, recurenții arată că această clauză, care prevede perceperea unei dobânzi penalizatoare, nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, nefiind cunoscute consecințele economice și juridice ce ar putea decurge din aceasta.

Recurenții susțin că această clauză este, de fapt, o veritabila clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă, evocând în acest sens decizia nr. XI din 24.10.2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, Legea nr. 313/20.02.1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 02 decembrie 1997.

Cu privire la restituirea sumelor achitate în plus, recurenții consideră că instanța urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară, în temeiul dispozițiilor art. 992 și art. 1092 și următoarele C. civ. de la 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți D., C. și C. sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de către recurenții-reclamanți nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8.

Din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susținând încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a art. 992 și art. 1092 C. civ., a art. 78 din Legea nr. 296/2004 și a art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte și afirmații, fără a fi formulate critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Întreaga argumentare a recurenților-reclamanți vizează aspecte ce necesită o reevaluare a situației de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare: lipsa negocierii, lipsa de informare a consumatorilor, reaua-credință a băncii ce a produs vătămarea intereselor patrimoniale, dezechilibrul contractual, ca dezechilibru valoric și nu juridic, aspecte ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

Recurenții-reclamanți tind, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți D., C. și C. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți D., C. și C. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.